Legătura dintre PSD şi Răscoala de la 1907. Un cercetător explică de ce sărăcia dictează partidul pe care punem ştampila

Legătura dintre PSD şi Răscoala de la 1907. Un cercetător explică de ce sărăcia dictează partidul pe care punem ştampila

Aurel Giugăl este cercetător la Centrul Interdisciplinar de Cercetări Avansate asupra Dinamicii Teritoriale.

Cu cât judeţele au fost marcate de violenţe mai mari la 1907, cu atât votul lor pentru PSD va fi în prezent mai mare, este de părere cercetătorul Aurel Giugăl. Acesta explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, cum influenţează dezvoltarea economică din ultima sută de ani preferinţele politice ale românilor.

„Dacă facem o corelaţie între judeţele cu intensitate mare a răscoalei la 1907 şi judeţele cu vot mare pentru PSD în ziua de azi, corelaţia va fi pozitivă: cu cât judeţele au fost marcate de violenţe mai mari la 1907, cu atât votul lor pentru PSD va fi în prezent mai mare” – scrie cercetătorul Aurel Giugăl în lucrarea „România la centenar sau despre perpetuarea inegalităţilor economice, politice şi sociale”. 
 
Un secol de Unire ne-a găsit într-o buclă nefastă a istoriei: „judeţele cele mai sărace din România sunt aceleaşi judeţe din Moldova, Oltenia şi Dobrogea, sărace şi acum 100 de ani”, spune doctorul în ştiinţe politice, care a făcut stagii de cercetare la universităţi din Bristol şi Roma. 

Ce legătura are Răscoala de la 1907 cu ce se întâmplă cu România de azi? 

Mult mai mare decât am putea crede. În judeţele cele mai sărace din ţară, care sunt cam aceleaşi ca în 1907, a „înflorit” clientelismul, iar, „atâta vreme cât cetăţenii din judeţele sărace vor rămâne dependenţi de stat, atâta vreme va supravieţui şi clientelismul, iar PSD, sau un partid ca el, va extrage voturi din zonele acestea”, explică Giugăl. 
 
În acest context, cel mai eficient adversar al PSD-ului ar fi scoaterea din sărăcie a judeţelor captive economic. 
„Cetăţenii care nu sunt dependenţi de stat, având un nivel de independenţă economică semnificativă, refuză mecanismele clientelare dezvoltate de partide”, mai arată cercetătorul. 
 

Ce legătură are intensitatea răscoalei de la 1907 cu preferinţele electorale?

De ce votează Transilvania şi Banatul cu partide de dreapta?

Care este legătura dintre sărăcie, clientelism şi voturile oamenilor?

Care sunt  cauzele sărăciei din sudul şi estul ţării?

Putem vorbi despre „un model” românesc original de dezvoltare (sau de înapoiere)?
 

Acestea sunt câteva dintre întrebările la care a răspuns Aurel Giugăl într-un interviu pentru „Adevărul”. 
 
 

Calomnia şi insulta re-introduse în Codul Penal sună ilar din start

 
 
Adevărul: Scrieţi în text despre poezia lui Alexandru Vlahuţă publicată în Adevărul în 1907 şi despre faptul că „regele Carol nu a iniţiat un proces de lezmajestate, regele amintind guvernului că libertatea presei este garantată de constituţie”. Ce spune despre clasa politică aflată la conducere astăzi faptul că se vorbeşte despre reintroducerea calomniei şi insultei în Codul Penal, iar ministrul Justiţiei vorbeşte despre sancţionarea demnitarilor care „îşi denigrează propria ţară"?
 
Aurel Giugăl: Calomnia şi insulta reintroduse în Codul Penal sună ilar din start. Ştiu că dacă calomniezi sau insulţi pe cineva poţi fi tras la răspundere şi acum legislaţia are prevederi clare privind limitele decenţei în spaţiul public. Aşa s-a întâmplat, de pildă, cu procesul intentat acum ani buni în urmă, şi câştigat, de Gabriela Adameşteanu lui Ion Cristoiu. 
 
Articolul incriminat, scris de Cristoiu, avea următorul titlu: „O doamnă căreia i-aş putea spune: fă!”. E absurd, persoanele publice vor fi tot timpul în atenţia presei, iar critica va exista oricâte bariere vor fi. Nicio putere nu va putea îngrădi, în felul acesta, libertatea de exprimare. 
 
Îmi place să cred că e doar o simplă situaţie stupidă şi nu o realitate ce ar putea fi posibilă în viitorul apropiat. Cât despre sancţionarea demnitarilor ce-şi denigrează propria ţară, o percep drept glumă proastă. Ce înseamnă a-ţi denigra ţara? Nu cumva ne limităm la demnitarii ce sunt admonestaţi de concetăţenii lor, pe considerentul că-şi fac treaba într-un mod lamentabil? 
 
Şi mai mult, cum putem măsura nivelul denigrării ţării? E cel puţin jenant că politicienii discută în aceste vremuri aşa ceva.
 
„1907” - tablou lui Octav Băncilă care ilustrează răscoala din acea perioadă. 
 

LEGĂTURA DINTRE RĂSCOALA DIN 1907 ŞI ALEGEREA PSD-ULUI

 
 
Scrieţi în articol: „cu cât judeţele au fost marcate de violenţe mai mari la răscoala din 1907, cu atât votul lor pentru PSD va fi în prezent mai mare”. Vă rog să explicaţi mai pe larg cum se explică această corelaţie? 
 
Daniel Chirot, în „Schimbarea socială într-o societate periferică. Formarea unei colonii balcanice” (o carte foarte bună, tradusă de Victor Rizescu şi publicată la Editura Corint), a calculat un indice al intensităţii răscoalei de la 1907, separând patru trepte, de la 0 (fără incidente semnificative) la 3 (violenţă maximă – spre exemplu, în judeţele Dolj, Olt, Romanaţi sau Vlaşca). 
 
Indicele compozit construit de Chirot era simplu: lua în calcul sărăcia & insuficienţa pământului şi analfabetismul. Acestea se constituiau în variabile definitorii în ceea ce priveşte intensitatea şi violenţa răscoalei de atunci.

Venind spre timpurile noastre, oricine ştie că voturile social-democraţilor sunt într-o proporţie covârşitoare concentrate în judeţele, în continuare sărace, din sudul şi estul ţării. 
 
După 110 ani, România nu a putut realiza o anumită uniformizare economică trans-regională, periferiile interne fiind în mare parte responsabile de clivajul electoral consolidat în România postcomunistă, mai ales în perioada post-2000. 
 
În anii de final ai comunismului şi în primii ani postcomunişti, exista un anumit echilibru economic – nu pun în discuţie rentabilitatea economică a fostelor fabricilor comuniste. Un muncitor din Vaslui şi altul din Cluj-Napoca aveau relativ aceleaşi venituri şi aveau cam acelaşi mod de viaţă. 
 
Dacă ne uităm la rezultatele electorale din perioada pre-1996 ce observăm? 
 
Şi la Vaslui şi la Huşi, două exemple, câştiga Convenţia Democrată (CDR) – la alegerile parlamentare din 1996 (Camera Deputaţilor) CDR a obţinut 37,29% la Huşi (PDSR doar 24.34%) şi 32,06% la Vaslui (PDSR – 24,69%). Prin comparaţie, în judeţul Cluj, la Cluj-Napoca CDR a avut 34,17% iar PDSR doar 5,72%. La Dej a fost ceva similar – 29,03% pentru CDR şi 13,27% pentru PDSR. Absolut general, în oraşele României, mai ales municipiile, partidele de dreapta câştigau relativ lejer. 
 
20 de ani mai târziu, în 2016 rezultatele sunt diametral opuse: i) Vaslui – PSD – 49,82% şi PNL – 14,61%, Huşi – PSD – 57,59%, PNL – 22,51%; ii) Cluj-Napoca – PNL – 27,32%, PSD – 19,18%, Dej – PSD – 40,88%, PNL – 21,52%. 
 
Ce s-a întâmplat în cei 20 de ani de geografia electorală s-a răsturnat complet? 
 
Pe scurt, nu vreau să intru în detalii, s-a schimbat geografia economică – adică dezindustrializarea – şi, subsecvent, s-a schimbat şi geografia electorală. Noi, românii, nu am pus nimic în locul fostelor fabrici comuniste, falimentate, privatizate sau pur şi simplu vândute la fier vechi. 
 
Repet, nu ştiu să explic în ce măsură aceste fabrici erau rentabile sau nu, nu vreau să comentez pe acest subiect. Sunt analize economice care pot lămuri aceste evoluţii industriale postcomuniste.

Liviu Dragnea, preşedintele PSD, provine din unul dintre cele mai sărace judeţe din România. 


CLIENTELISMUL MERGE MÂNĂ ÎN MÂNĂ CU LIPSA LOCURILOR DE MUNCĂ ŞI SĂRĂCIA REGIONALĂ

 
 
Ştim clar că cele mai multe judeţe din sud şi est sunt realmente sărace. Sunt acelaşi judeţe de acum 100 de ani. După cum bine se ştie, clientelismul merge mână în mână cu lipsa locurilor de muncă şi sărăcia regională. Se întâmplă la fel în America Latină, a se vedea studiul admirabil despre cum re-apare şi se consolidează clientelismul în perioade economice de criză – vezi Javier Auyero despre mecanismele politicii din Conurbano Bonaerense (Greater Buenos Aires): Poor People′s Politics: Peronist Survival Networks and the Legacy of Evita. Prin urmare, nimic nou sub soare. 
 
Atâta vreme cât cetăţenii din judeţele sărace vor rămâne dependenţi de stat, atâta vreme va supravieţui şi clientelismul, iar PSD, sau un partid ca el, va extrage voturi din zonele acestea. Prin urmare, problema e una economică, asta înseamnă că economia cu adevărat contează. Poate vreun partid politic de la noi rezolve această problemă de inegalitate între regiunile ţării? Aceasta-i întrebarea la care trebuie să răspundem.
 
 

DE CE VOTEAZĂ ARDELENII CU DREAPTA

 
 
În continuarea întrebării anterioare, care este explicaţia faptului că Transilvania şi Banatul, zone mai dezvoltate economic, şi atunci şi acum, votează cu partide de dreapta?
 
Explicaţia principală e tot una economică: cetăţenii care nu sunt dependenţi de stat, având un nivel de independenţă economică semnificativă, refuză mecanismele clientelare dezvoltate de partidele din acest registru – cum e cazul PSD (dar nu doar ei au dezvoltat şi întreţin astfel de metode electorale ce funcţionează în logica patron-client). Dacă ne uităm în Transilvania, în judeţele cu probleme economice relevante, cum ar fi Hunedoara, sau Sălaj, vom vedea că şi acolo situaţia electorală poate fi similară cu cea din judeţul Olt. Spre exemplu, în municipiile judeţului Hunedoara, judeţ prăbuşit economic, PSD-ul se simte confortabil (alegerile parlamentare din 2016, Camera Deputaţilor): 43,71% la Deva (PNL doar 20,48%) şi 54,3% la Hunedoara (PNL la ani lumină distanţă – 15,76%). Da, există şi alte explicaţii privind votul din Transilvania, dar problemele economice primează şi aici. Situaţia particulară din judeţul Hunedoara, în opoziţie, dacă vreţi, cu cea din judeţele Cluj sau Sibiu, e ilustrativă în acest sens. 
 
 

CAUZELE SĂRĂCIEI DIN SUDUL ŞI ESTUL ŢĂRII

 
 
Spuneţi în articol că judeţele cele mai sărace din România „sunt aceleaşi judeţe din Moldova, Oltenia şi Dobrogea, sărace şi acum 100 de ani”. Care ar fi cauzele acestei sărăcii? „Indolenţa şi lipsa aplecării spre muncă”, despre care vorbeşte presa, nu reprezintă o cauză relevantă?
 
Nu, nu voi accelera pe pedala asta. Cauzele sărăciei din sudul şi estul ţării nu pot fi cauzate de indolenţa şi lipsa aplecării spre muncă a acestor populaţii. Ceea ce reprezintă presa sunt mai mult picanterii bune pentru amuzament şi nu explicaţii serioase. 
 
Îl voi cita aici pe economistul sud-coreean Ha-Joon Chang: ţările sunt sărace (în cazul nostru, regiunile) nu pentru că cetăţenii lor sunt leneşi; cetăţenii lor sunt „leneşi” pentru că sunt săraci. Ştiu, sună bizar, paradoxal, e o discuţie mai amplă. Nu e spaţiu pentru a intra în detalii, dar pentru cei interesaţi de lectură, şi înţelegere, câteva sugestii pot fi folositoare:

- chiar volumul lui Chirot amintit mai sus;

- Dependenţă şi dezvoltare: economia politică a capitalismului românesc, cartea lui Cornel Ban, un român născut chiar în Transilvania (Bistriţa-Năsăud);

- poate volumele recent publicate (Capitalul în România postcomunistă şi Un veac de sinceritate…)

E facil să credem că românii sunt săraci pentru că sunt leneşi. Istoria recentă ne spune altceva. Românii care merg la muncă în vest, muncesc foarte bine şi fac nişte eforturi, cele mai multe, teribil de dure. A munci în agricultură pe câmpiile Europei Sudice, în Spania, e istovitor de greu, iar eu ştiu multe poveşti tulburătoare despre cum muncesc românii în acele zone.
 
Ştiu şi munca agricultorilor din sudul Olteniei, viaţa lor dură în luptă cu natura nu tocmai prielnică de acolo, şi nu-mi pot permite să corelez lipsurile de acolo cu lenea şi indolenţa. La Craiova şi Piteşti – în Oltenia şi Muntenia – sunt fabrici de automobile. Aţi auzit vreodată patronatul de acolo să se plângă că muncitorii sunt leneşi şi indolenţi? Repet, discuţia e mai complexă şi nu poate fi lămurită în aceste rânduri. 
 
Cert este că aspectul periferic general al României este dublat de aceste preferii economice interne. Lipsa locurilor de muncă este o problemă majoră în aceste regiuni. De ce capitalul nu merge acolo, 60% din totalul Investiţiilor Străine Directe sunt concentrate în regiunea Bucureşti-Ilfov? Asta poate fi o altă discuţie, de ce la Bucureşti, Cluj, Arad şi nu în altă parte?
 

60% din totalul Investiţiilor Străine Directe sunt concentrate în regiunea Bucureşti-Ilfov, iar restul ajung în oraşe mari precum Cluj, Timişoara, Iaşi, Braşov. 

 
Ce credeţi că se poate face pentru a elimina aceste discrepanţe de dezvoltare între diferitele regiuni din România şi ce partidele din ce zonă doctrinară (stânga sau dreapta) ar avea cea mai mare motivaţie pentru a face asta?

Aici o să fiu scurt. Partidele perfect interesate pentru a dezvolta activităţi economice în zonele cu probleme sunt acele partide ce se opun PSD-ului. Ele trebuie să aibă tot interesul să destructureze bazinele electorale total dependente de politicienii-patroni. Dar pentru asta trebuie să existe o viziune economică, trebuie să existe un plan concret de dezvoltare a infrastructurii etc. Nu merge doar cu deziderate de tipul „să muncim să avem mai mult” - cazurile de succes individual nu creează o economie. 


 

ORIGINILE ÎNAPOIERII ÎN EUROPA DE EST

 
 
 
Spuneţi în articol: „România ultimelor două secole, de după 1821, este o ţară a contrastelor economice, sociale şi politice. Pe de o parte, clasa conducătoare [boierii, mai târziu burghezii, mai apoi elitele conducătoare comuniste şi, în final, ‘aristocraţiaʼ postcomunistă], prosperă din punct de vedere economic, cu un status social pe măsură. Pe de altă parte, masa amorfă a populaţiei, ţăranii (segmentul cel mai consistent al populaţiei), orăşenii, supusă elitelor politice şi economice, trăind mai mereu sub semnul privaţiunilor de tot felul.” În ce măsură această evoluţie este „un model” românesc original de dezvoltare sau este o normalitate în ţările din Europa de Est? Cu ce „au greşit” românii mai mult decât cetăţenii altor ţări din Est care o duc mai bine?

 
Modelul românesc de dezvoltare nu este unul unic, se repetă în această parte de lume. Tot Daniel Chirot, amintit mai sus, a coordonat un volum, Originile înapoierii în Europa de Est, volum tradus (tot de Victor Rizescu) la Corint, unde găsim un capitol privitor la cauzele şi consecinţele înapoierii economice. 
 
Celebra întrebare, „De ce a avut loc revoluţia industrială în Occident, şi mai precis de ce Anglia”, are câteva posibile răspunsuri. Ştim că cele trei Europe, de Vest, Centrală şi de Est s-au constituit ca spaţii distincte, individualizate mai apoi ca centru, semi-periferie şi periferie. Cel puţin patru sunt factorii care au contribuit la geneza acestor spaţii europene:

- Dezmembrarea Europei latine după căderea Imperiului Roman;
 
- Ruptura dintre creştinătatea catolică şi cea ortodoxă (Marea Schismă);

- Expansiunea turcă asupra Balcanilor începând cu secolul al XV-lea;

- Divizarea socio-economică a ţărănimii ca urmare a instituirii în Europa de Răsărit a unui neoservilism extrem de dur în perioada secolelor XV-XVIII.
 
Implicaţiile clivajului religios au fost extrem de importante:
 
Orientul va rămâne fidel concepţiei imperiale moniste despre putere, pe care o stabileşte în 337 împăratul Constantin – autoritatea religioasă a patriarhilor se subordonează autorităţii politice a unui împărat devenit omnipotent. Puterea bizantină este patrimonială, în sensul că-şi subordonează aparatul administrativ şi militar, resursele financiare, întreg domeniul public cât şi oamenii (îi consideră proprietate sau servitori ai Basileului); proprietatea privată, în special cea referitoare la stăpânirea pământului, era practic anulată.
 
Situaţia a fost cu totul diferită în Europa de Vest. Din secolul al IX-lea, se produce separarea autorităţii spirituale de cea pământească. Conflictul este multisecular şi-l opune pe papă suveranilor teritoriali, rezultând separarea religiosului de politic („Să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului şi Lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu”). Conflictul datează din 962, când Otton cel Mare pune stăpânire pe Coroana de Aur şi întemeiază Sfântul Imperiu Roman (Sacrum Romanum Imperium), numit din 1512 şi Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană (Sacrum Romanum Imperium Nationis Germanicae), care, formal, va dispărea abia în 1805.
 
Neoiobăgia orientală: în intervalul secolelor XV-XVIII dispare pe spaţii largi în Europa de Vest. În Europa de Est se instalează cu o intensitate deosebită. Într-un sens mai larg, această aservire a ţăranilor atinge nu doar ţările slave şi ortodoxe, ci şi domeniul austriac, o mare parte din Germania, Ungaria, Boemia, Ţările baltice şi Polonia. Începând cu 1593, mujicii ruşi – oameni inferiori (moujiki – oameni neînsemnaţi, în opoziţie cu muji – războinici) îşi pierd dreptul de a-şi schimba stăpânul la sfârşitul fiecărui an agricol, iar din 1648 şi până în 1861, neoiobăgia reprezintă starea de fapt a spaţiului central şi est european. Din această defazare va decurge procesul industrial al Europei de Vest şi stagnarea rurală a celorlalte două regiuni (mai puţin Prusia şi Boemia).
 
Religia ortodoxă a fost unul dintre elementele care au determinat o dezvoltare diferită între Vestul şi Estul Europei. 


ISTORIA ECONOMICĂ ŞI POLITICĂ A FOST ALTFEL ÎN ACESTE SPAŢII, IAR CONSECINŢELE LE VEDEM ÎN PREZENT

 
 
 
Dacă mutăm cadrul pe România, vom observa că în a doua parte a secolului al XIX-lea, consecinţă a liberalizării comerţului la gurile Dunării, ţărănimea este crunt exploatată. Iată cum, în preajma lui 1907, şi acum citez dintr-un Raport asupra statisticii impozitelor directe prezentat D-lui ministru de finanţe Emil Costinescu în 1909, 71% din ţărănime avea la dispoziţie pentru o familie, în medie de 4,5 persoane, un venit de 1 leu pe săptămână sau 0,14 bani pe zi, echivalentul a 1 kg de mălai. 182 de latifundiari aveau aceleaşi venituri cât aproape 900.000 de ţărani. Discrepanţele au fost uriaşe, ar ele derivau din acea neoiobăgie orientală (analizată la noi de C. Dobrogeanu-Gherea). În concluzie, nu românii au greşit mai mult decât ceilalţi europeni, istoria economică şi politică a fost altfel în aceste spaţii, iar consecinţele le vedem ş în prezent. 
 
 
De ce credeţi că în România „noua clasă politică” pe care electoratul o aşteaptă – oameni competenţi, care să nu fi avut legătură cu comunismul şi să nu fie corupţi – apare atât de greu?
 
Complicat. O nouă clasă politică s-a aşteptat şi la 1918 – discurs în parlamentul României după Primul Război Mondial, reprodus în Matei Dogan, Sociologie politică. Opere alese: 
 
„Timp de 40 de ani, partidele noastre politice au practicat fără excepţie corupţia… Noi toţi suntem răspunzători pentru aceasta situaţie, pentru ca nu am făcut nimic ca sa oprim aceasta monstruoasa tiranie şi corupţie a vieţii noastre politice. Prin metodele pe care le-am folosit, am creat, susţinut şi dezvoltat atotcuprinzătoarea putere a oligarhiei” – şi în interbelic (ce-şi doreau legionarii?) şi în postcomunism. 
 
În politică sunt o mulţime de tineri, sub 45 de ani, ce au puţine în comun cu comunismul. La 30 de ani de la căderea comunismului, cred că a venit timpul să neglijăm acest trecut comunist şi să privim spre viitor. 
 
Cum? Habar nu am. Dar dacă vom continua să ne lamentăm până la sfârşitul timpurilor despre cum ar fi fost dacă nu ar fi fost comunismul, asta sună a scuză bună de pansat lipsa de viziune a unor generaţii. 
 
 
 
 
Pe de altă parte, ieşirea din periferia economică se face greu. Puţinele exemple de evadare, cazul Coreei de Sud, mânată spre dezvoltare de dictatura nemiloasă a generalului Park, ne pune pe gânduri. România nu este o ţară incompetentă doar pe palierul politic, incompetenţa şi clientelismul sunt larg răspândite, afectând toate sferele societăţii.
 
 Nu e de mirare că reproducţia socială se limitează la nişte scheme pre-moderne – poate cu excepţiile corporatiste din marile centre precum Bucureşti şi Cluj-Napoca. Din păcate, timpul aşteptării este lung şi chinuitor, iar milioanele de români ce au părăsit şi părăsesc ţara sunt probă a acestor deznădejdi.
 
 

Carte de vizită Aurelian Giugăl 

 
 
Aurelian Giugăl este doctor în ştiinţe politice (Universitatea din Bucureşti – UB), cu o teză de geografie electorală. Cercetător colaborator la School of Geographical Sciences, University of Bristol (2010). Cercetător postdoctoral la Institutul de Economie Mondială (Academia Română) – 2014-2015. Stagiu de cercetare la Sapienza – Università di Roma (2015). Cercetător postdoctoral la Institutul de Cercetare al Universităţii din Bucureşti (ICUB) – 2018. În prezent este cercetător la Centrul Interdisciplinar de Cercetări Avansate asupra Dinamicii Teritoriale (CICADIT), UB. Autorul şi coautorul unor volume (Geografia electorală a Dobrogei postcomuniste: 1992-2012, Atlasul electoral al României: 1990-2009) şi articole (în reviste precum, Space and Politics, East European Politics and Societies & Cultures) din zona geografiei electorale. Arii de interes: geografie electorală & politică, economie politică, politică românească.
 
Lucrarea „România la centenar sau despre perpetuarea inegalităţilor economice, politice şi sociale” a fost publicată pe site-ul Centrului pentru Studierea Democraţiei. 

Centrul pentru Studiul Democraţiei (CSD) este un think-tank înfiinţat în anul 2006 în cadrul Departamentului de Ştiinţe Politice, Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj, în cadrul căreia funcţionează ca centru de cercetare acreditat.
 
 
 
Citeşte şi 
 
 
 
 
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: