László Bocsárdi, directorul Teatrului din Sfântu Gheorghe, despre tensiunile între români şi maghiari: „Problemele de acest tip se datorează unor politicieni“

László Bocsárdi, directorul Teatrului din Sfântu Gheorghe, despre tensiunile între români şi maghiari: „Problemele de acest tip se datorează unor politicieni“

László Bocsárdi este directorul Teatrului Tamási Áron din Sfântu-Gheorghe şi unul din cei mai importanţi regizori din România. FOTOGRAFII / Nicu Cherciu

László Bocsárdi, directorul Teatrului Tamási Áron din Sfântu-Gheorghe, consideră că tensiunile inter-etnice care ajung în spaţiul public sunt lansate de politicieni, din motive de imagine, iar masele de oameni sunt mai degrabă victimele unui discurs manipulator.

Unul din cei mai apreciaţi regizori din România, câştigător al premiului UNITER pentru regie în 2012 şi 2014, László Bocsárdi a acordat un interviu pentru „Adevărul”, cu ocazia premierei pe care a avut-o recent la Teatrul Naţional din Cluj, cu spectacolul „Clasa noastră”, după piesa dramaturgului polonez Tadeusz Słobodzianek, o lucrare provocatoare, în care autorul îşi confruntă ţara cu o posibilă implicare în atrocităţi comise, asupra evreilor, în secolul XX.
 
Regizorul de etnie maghiară mărturiseşte că îşi desfăşoară 90% din activitate în teatre româneşti, dar nu s-a confruntat niciodată cu polemici pe temă etnică, ba chiar din contră are o mulţime de colaboratori români cu care abia aşteaptă de fiecare dată să lucreze.
 
„Intelectualitatea poate fi manipulată mult mai greu. În zona unde intelectualitatea are un cuvânt de spus, acolo nu cred că este vorba de astfel de probleme”, declară el. 
 
László Bocsárdi mai vorbeşte despre ceea ce face valoros un spectacol de teatru, scena independentă, relaţia mult mai apropiată dintre actor şi spectator din teatrul modern şi riscul artei de a-şi construi mecanisme similare cu cele politice. Regizorul consideră Clujul foarte bine poziţionat în competiţia internă pentru titlul de Capitală Culturală Europeană şi regretă faptul că Sfântu Gheorghe nu a fost inclus pe lista scurtă de oraşe candidate, cu atât mai mult cu cât aici se cheltuie pe cultură, potrivit lui, cel mai mult pe cap de locuitor din România.
 

Reporter: Aţi afirmat la un moment dat că nu sunteţi adeptul realizării multor spectacole într-un timp scurt şi că v-aţi dori să repetaţi cu o trupă o jumătate de an, după care să faceţi un spectacol. În cazul echipei de actori din Cluj cum au evoluat lucrurile, de cât timp aţi avut nevoie?

László Bocsárdi: A fost o aventură specială la Cluj, deşi am avut o perioadă normală de lucru am reuşit sa ajungem la un rezultat destul de repede. Înainte de premieră cu o săptămână spectacolul a ajuns să fie aproape terminat. În puţinele repetiţii rămase (datorită faptului că cele 2 instituţii, Opera şi Teatrul împart aceeaşi scenă, pregătirea spectacolelor nu se întâmplă în condiţii foarte bune) s-au mai schimbat doar nişte mici amănunte. Cred că nu am mai “păţit” asta nicăieri, să termin aşa repede un spectacol, să nu am emoţii, că nu-mi ajunge numărul stabilit de repetiţii. S-a întâmplat, să avem şansa să găsim atât de repede cheia potrivită şi totul să se întâlnească în mod fericit.  S-a lucrat foarte bine, actorii de la bun început au fost foarte puşi pe treabă,  deschişi, deosebit de conştiincioşi şi totul s-a legat uşor.
 


Este probabil prima dumneavoastră montare la Teatrul Naţional din Cluj... Aţi mai lucrat în oraş?

La Tompa Gábor (la Teatrul Maghiar din Cluj, n-red.) când eram anul doi la regie am făcut „Dragonul”, în ‘92, după care am mai făcut încă două spectacole, cam de zece ani am montat „Să-i îmbrăcăm pe cei goi” de Pirandello. Aici la Teatrul Naţional din Cluj acum am făcut primul spectacol.
 

Apropo de Tompa Gábor, el afirma la un moment dat că actorii maghiari au adesea o abordare bazată mai degrabă pe logică şi asta le limitează accesul la o sferă mai ieşită din cotidian, din logica strictă. Dumneavoastră simţiţi vreo diferenţă atunci când lucraţi cu actorii maghiari comparativ cu cei români?

Trebuie să vă spun că în ultimii ani 90% dintre spectacole le fac în teatre româneşti. Lucrez mult mai mult cu actori români decât cu actori maghiari. Am făcut la Craiova patru spectacole, la Bucureşti vreo cinci spectacole, la Ploieşti, etc. Lucrez mai uşor cu actorii români decât cu cei maghiari. Pentru că majoritatea dintre ei (actorii maghiari, n.red.) sunt foarte preocupaţi de psihologie, de a înţelege întotdeauna cauza, substratul sufletesc al actiunilor sau al vorbelor. Acest lucru poate foarte uşor să devină o frână, un blocaj în a putea merge pe mâna regizorului, care cere rezolvări mai 'abstracte”.
Eu cred foarte mult în faptul că spectacolul de teatru trebuie să fie ca şi materia primă, adică textul (dacă la baza spectacolului stă un text literar) e ca o operă de artă, cu o poetică specifică, inconfundabilă. Rezolvările, deciziile nu se pot naşte în urma considerentelor psihologice care caută ca situaţiile din text să rămână la dimensiunea cotidianului. În primul rând trebuie să simţi lumea scriitorului, metafizica specifică a piesei. Dacă  reuşim să găsim mijloace teatrale adecvate prin care să redăm, să transmitem spectatorilor zilelor noastre această metafizică a poetului atunci cu siguranţă se naşte ceva important. 
 

Actorii maghiari sunt aşadar mai tentaţi la o astfel de abordare, pe considerente psihologice...

Această tragere spre psihologizare, cred că vine din faptul că în şcoală se pune un accent foarte mare, exagerat de mare pe Stanislavski (Konstantin Stanislavski, 1863-1968, actor şi regizor rus, n.red.), cea ce desigur nu ar fi în sine o problemă, dar acest teoretician de neevitat în cele mai multe cazuri este interpretat în mod greşit, neartistic. Şi atunci săracul actor se blochează şi cu mici excepţii nu va reuşi să susţină un concept regizoral mai puţin realist. În cea ce-l priveşte pe Brecht (Bertolt Brecht, 1898-1956, poet, dramaturg şi regizor de teatru german, n.red.) problema este şi mai acută.

Aţi fost director artistic iar din 2005 director principal al Teatrului din Sfântu-Gheorghe. Aveţi şi public român, oferiţi traduceri?

Noi de foarte mult timp jucăm spectacolele traduse în româneşte. Nu jucam în fiecare seară cu traducere, dar fiecare spectacol are câteva reprezentatii traduse când anunţăm, facem public acest lucru. Acum doi ani când aveam încă un sistem de abonamente clasic, aveam abonamentul botezat după Ionescu (Eugen Ionesco, n.red.) pentru spectatorii români. Mă folosesc de ocazie sa anunţ şi pe această cale, că pe 22 şi 23 decembrie avem „A 12-a noapte” şi ambele reprezentaţii vor fi traduse. Am avut trei ediţii ale festivalului internaţional „Reflex” în care fiecare spectacol s-a tradus în trei limbi.
 

Sunteţi director la un teatru din Secuime, iar ca regizor lucraţi în special în teatre româneşti. Cum priviţi tensiunile inetr-etnice care răzbat în spaţiul public, din când în când?

Nu spun nimic nou dacă afirm că în majoritatea cazurilor este vorba de situaţii care aduc beneficiu politic unor persoane, care altfel probabil ar rămâne necunoscute. Mai mult nici nu doresc să comentez. Eu nu simt, până acuma n-am simţit nici un fel de problemă de ordin etnic, deşi cum am mai amintit, lucrez destul de mult cu artişti români. În schimb am prieteni buni, cu care aştept cu nerăbdare să mai lucrez sau să-i invit sa lucreze la mine în teatru. Problemele de acest tip se datorează unor politicieni. 
 

Vă referiţi atât la politicieni români cât şi maghiari?

În privinţa maghiarilor nu cred că această armă a problemelor etnice dă câştig unor politicieni. Acolo este doar diferenţă intre modul de apropiere de această problemă legată de dorinta naturală a omului  de a fi conştient de originea lui, de limba învăţată de la mama. Limba noastră maternă, muzica neamului din care provii stă la baza construcţiei tale sufletesti, este tradiţia care te face coerent în tot ceea ce realizezi. Este absolut normal să nu vrei să uiţi de originea ta, altfel eşti ca o plantă care n-are rădăcini. Un om care sustine că nu este importantă originea fiecăruia, nu cred că trebuie luat în serios. Un român care întâlneşte un maghiar, care dintr-un anumit motiv declară, că nu e important pentru el că este maghiar, sunt sigur că în adincul sufletului nu îl va lua pe acesta în serios şi sigur nu va putea sa aibă o relaţie sinceră cu respectivul. Decizia ca cineva să se nască japonez sau nigerian este numai al lui Dumnezeu.
 
Problemele etnice sunt de fapt chestii legate de dorinţa de putere, ţin deci de domeniul politic. În cultură, în artă nu există această problemă de putere. Dacă totuşi apare din senin, înseamnă că cel care îi dă naştere are stofă de politician şi ar face bine să-şi schimbe profesia. La mine vin mulţi regizori români să monteze. Îi invit  pentru că sunt bun regizori şi eu doresc ca teatrul condus de mine sa aibă spectacole cât mai bune.
 

În cazul oamenilor de rând credeţi că lucrurile sunt mai puţin „rafinate”, în privinţa acestei teme?

Omul de rând, mulţimea pot fi manipulate şi pentru că mulţimea decide alegerile, se caută orice mijloc prin care să fie dusă în direcţia dorită. Este chestiune politică. Intelectualitatea, omul de cultură, artistul pot fi manipulaţi mult mai greu. În zona unde intelectualitatea adevarată are un cuvânt de spus, acolo nu cred că poate fi vorba de astfel de probleme.
 

Şi cum credeţi că poate face faţă omul de rând unor astfel de influenţe, la care pare mai expus, încât relaţiile inter-etnice să nu fie perturbate?

Intelectualitatea ar trebui să aibă un cuvânt mai important de spus, dar lumea asta a noastră nu caută să pună în situaţie intelectualitatea, nu îi convine ca intelectualitatea să aibă microfonul în mână. Ca urmare  intelectualitatea tace. Cât de vinovată este în această tăcere, cât de puţine şanse are să ridice cuvântul, asta nu îmi dau seama, este o chestie complexă, mă depăşeşte.
 

Aveţi o amintire legată de un amic român în care să vă fi simţit într-o comuniune deplină, fără ca apartenenţa etnică să vă despartă în vreun fel?

Nu există actor cu care am lucrat şi să fi ajuns în conflict din cauza problemelor etnice. Sigur am stat la discuţii ca tot omul, am încercat să ne înţelegem punctele de vedere, ne-am stimat reciproc, altfel nici nu se poate face această meserie a noastră. Dacă nu sunt curios cum gândeşte, cum simte celălalt, cum aş putea să-i explic cum înţeleg o anumită partitură, să-i sugerez cum să rezolve diverse situaţii umane, artistice, câteodată deosebit de complexe. La rându-i cum ar putea să mă urmărească, să creadă în deciziile mele dacă nu s-a ajuns la o încredere reciprocă sinceră. Ca să realizezi ceva cu adevărat valoros cu cineva, trebuie să te apropii de el şi să ajungi să-l iubeşti. 
 

Aţi obţinut anul trecut premiul UNITER pentru cel mai bun regizor, cu spectacolul Hamlet, care a fost invitat ulterior şi la Festivalul Internaţional „Shakespeare” de la Gdańsk. Cum trăiţi ca regizor succesul?

Sunt la o vârstă  la care succesul îl pot suporta mult mai uşor decât unul mult mai tânăr ca mine. Eu, slavă Domnului, înainte de a lua primul meu premiu UNITER (în 2012, n.red.) am avut destule nominalizări, ca să nu aibă un efect foarte negativ asupra mea. Dacă eşti prea tânăr crezi că premiul acordat ţie vine în urma unei decizii absolute, divine şi există marele pericol să te crezi un geniu, un Mozart. Când ai văzut şi înţeles multe în viaţă, îţi dai seama că de fapt ceea ce este important este ce simţi tu. Sigur asta numai dacă reuşeşti să fii sincer cu tine. Eu ştiu când un spectacol este bun şi când nu este bun şi până la urmă doar asta contează. Cu premiile am o senzaţie ambiguuă pentru că ştiu că naşte tensiuni în jurul tău. Sigur, te şi bucuri, că vezi că breasla te-a luat în serios, că este de parere că ceea ce ai făcut este important. Sunt mulţi care merg pe ideea că, dacă cineva are premiu, este bun şi trebuie luat foarte în serios. Asta face ca prin decernarea premiilor de fapt se ajunge şi în artă într-un fel la un mecanism politizat, un fel de structură de influenţe, situaţii care se aseamană cu situaţiile de putere din societate. 
 
 

Vineri a fost comunicată lista scurtă cu oraşele din România candidtae la tiltul de Capitală Culturală Europeană. În condiţiile în care vă perindaţi mult prin ţară, credeţi că sunt oraşele cele mai vibrante cultural?

Nu le cunosc foarte bine. Clujul este un oraş deosebit de proaspăt, este un oraş foarte bun din punct de vedere al energiilor artistice. Nu de mult timp este aşa. Cred că în ultimii ani s-a întmplat ceva extraordinar, simt că totul se mişcă, cred că Clujul are cea mai mare şansă. Eu sunt foarte trist că noi nu am reuşit sa trecem măcar în etapa urmatoare pentru că în Sfântu Gheorghe de ani de zile este pus un accent serios pe sustinerea artei contemporane. Cei care se ocupă cu statistici de acest gen ştiu că aici se cheltuieşte pe cap de locuitor cel mai mult pe cultură. Sfântu Gheorghe are instituţii foarte multe, pentru un orăşel de 60.000 locuitori, şi toate sunt susţinute economic de consiliul local şi nu de Minister. 
 

Care este opinia dumneavoastră despre teatrul modern? Chiar şi în teatrele de stat spectacolul tinde adeseori să devină un fel de performance, cu interpretare muzicală live, proiecţii video. Le consideraţi lucruri de care nu se poate face abstracţie?

Cred că Artaud (Antonin Artaud, 1896-1948, dramaturg, scriitor şi regizor francez, n.red.) a zis că teatrul întotdeauna trebuie să se folosească de mijloacele tehnice, tehnologice pe care le are la îndemână într-un anumit moment, dar aceasta nu are voie sa devină scop. Pentru că ideea este să aduci spectatorul mai aproape de tema dorită a fi studiată şi dacă el este înconjurat de nişte obiecte, imagini sau acţiuni care îi sunt familiare, normal că se ataşează mai uşor de problemă cu ajutorul acestora. Sigur că asta nu exclude să faci un spectacol-ritual cu făclii. Acum cu această nouă situaţie, cu întâmplarea tragică (de la Colectiv, n.red.) nu se mai pune problema, deşi nu înţeleg cum o să  existe teatrul fără foc şi fără apă, fără elemente primordiale ca nisipul. Eu sunt foarte ataşat de aceste posibilităţi.  
 

Cât de definitorii sunt elementele tehnologice pentru teatrul modern, ce altceva credeţi că îl caracterizează?

Cred că a crescut foarte mult partea de performance a spectacolului, că se întâmplă în acelaşi spaţiu cu spectatorii şi scena nu este scenă ci doar partea ridicată din spaţiul unde se află şi spectatorii, dacă vorbim de “scena italiană”. Pentru construirea spectacolelor, eu în ultima vreme caut ca actorul să aibă o prezenţă  fără o  semnificaţie  importantă, ci mai degrabă o prezenţă fizică.  Semnificaţia oricum există, vine din construcţie, însă doresc ca actorul să fie foarte elementar în momentul jocului, să fie în timpul prezent în spaţiul în care se află şi spectatorii. Cred că astăzi acest lucru a devenit mult mai important decât era înainte. O altă chestiune este faptul că astăzi se tinde să se joace mult mai direct cu spectatorii. Se caută un contact direct. Este un mijloc de exprimare care nu merge cu toate textele, nu se poate generaliza, dar se ajunge mult mai uşor la acest tip de rezolvări. Nu mai este benefic să ne prefacem că nu sunt pezenţi spectatorii. Dacă vreau, este vorba de Brecht, de comedia dell’arte, dar în acelaşi timp a devenit foarte importantă personalitatea actorului, care comunică direct şi foarte sincer cu spectatorul.  Este mult mai aproape şi spectatorul are nevoie de acest tip de comunicare pentru că suntem înconjuraţi de nişte efecte, artificii care ne otrăvesc liniştea şi singurătatea de care astăzi avem o nevoie acută.
 

Teatrul încearcă să redescopere umanitatea din noi...

Dar nu sunt reţete, pot să fie valabile spectacole foarte tehnologizate, foarte vizualizate şi spectacole one-man show în care cineva ne povesteşte viaţa sa. Fiecare tip de teatru dacă este bine făcut şi este sincer... Dacă vrem să spunem cum trebuie să fie un spectacol bun: trebuie să fie sincer, organic cu momentul în care e făcut.
 

Termenul de performance, de care aţi amintit, este foarte des folosit pe scena teatrului independent. Aţi înfiinţat şi dumneavoastră în trecut o trupă experimentală, Figura. Cum vă raportaţi la această scenă? Creează o concurenţă reală pentru teatrele publice?

La Cluj am fost la câteva spectacole de acest tip şi mi-au făcut o plăcere mare. Erau făcute de tineri foarte talentaţi, şi dorinţa  sinceră cu care vroiau să îşi transmită punctul de vedere, în cheie artistică, a fost pentru mine o surpriză foarte plăcută. O categorie de tineri cred că merge, se pare, numai la acest tip de spectacole. Ceea este uşor de înţeles, pentru că aceste spectacole se fac ca între prieteni în primul rând, în timp mai îndelungat, au timp să se coacă şi se lucrează din personalitatea actorului. Asta este foarte important. Sunt foarte benefice pentru că generează o concurenţă pozitivă în sensul că nu mai poţi să faci teatru în construcţie clasică, nu mai poţi să te prefaci ca nu există acest tip de experiment care are o trecere importantă mai ales la tinerii cei mai sensibili. Ne ajută, pe noi care facem teatru profesionist, ne ajută acest tip de mentalitate. Ideile lor, creativitatea lor, deschiderea lor e mult mai curajoasă  Ei îşi asumă riscuri, pentru că nu au ce să piardă, din care cauză se nasc evenimente artistice foarte importante. Eu îi iubesc foarte mult şi mă bucur de existenţa lor. Este o generaţie care mi se pare foarte bună, foarte sensibilă, care lucrează acum în diverse locuri alternative. Sunt oameni, copii foarte buni, care doresc ceva, au ceva de spus, simt o responsabilitate faţă de lumea asta, nu sunt cinici. Am şi eu un băiat de 25 de ani, deci îi cunosc destul de aproape.
 

În sens pragmatic teatrul independent este şi o piaţă de muncă pentru tinerii absolvenţi...

Sigur şi asta este foarte important, este nevoie de asta. Sunt unii care nici nu vor să ajungă la teatre, pentru că acum au o libertate de exprimare, de a lua decizii, să nu joace în spectacole pe care nu vor să le joace. Este o viaţă deosebit de complicată pentru ei, dar atâta timp cât au chef, să o facă.
 

Premii pentru cel mai bun regizor

Bocsárdi László s-a născut în 1958 la Târgu-Mureş şi a absolvit mai întâi Politehnica, în Timişoara. În acelaşi an, 1984, înfiinţează trupa de teatru Figura, unicul teatru experimental de limba maghiară din România. În 1995 termină regia la Academia de Artă Teatrală din Târgu-Mureş, clasa lui Tompa Gábor şi în acelaşi an devinde director artistic al Teatrului “Tamási Áron” din Sfântu-Gheorghe, iar din 2005 este director principal al instituţiei. Are numeroase nominalizări la UNITER, în 2012 şi 2014 reuşind să obţină premiile pentru cel mai bun regizor, pentru Camus: Caligula – Teatrul Naţional Craiova, respectiv W. Shakespeare, Hamlet, la Teatrul Tamási Áron. 
 
 
Citeşte şi
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: