Istoric, despre legătura dintre Dragobete, Valentine’s Day şi Marţişor. Rolul Bisericii în transformarea obiceiurilor „păgâne” de început de primăvară

Practicile culturale asociate zilei de 1 Martie au fost înscrise în patrimoniul imaterial UNESCO în 2017. Istoricul Tudor Sălăgean, unul dintre autorii primei cărţi în care specialiştii analizează din perspective etnografice, istorice şi lingvistice tradiţiile ocazionate de începerea primăverii, explică pentru „Adevărul” legăturile fascinante între Dragobete, Valentine’s Day  şi Mărţişor.

Pe de o parte, „Dragobete şi Valentine sunt două sărbători cu origini comune, legate de momentul primăvăratic al împerecherii păsărilor şi de imitarea de către tineri a comportamentului acestora”, 

iar pe de altă parte 

„Dragobete, Cap de Primăvară, este, cel mai probabil, chiar personajul masculin al poveştii Mărţişorului, care a fost însă desprins la un moment istoric dat din contextul acestuia şi a primit, în unele zone, această denumire inspirată din numele slavon al sărbătorii Aflării capului Sf. Ioan Botezătorul” – explică istoricul şi etnograful Tudor Sălăgean, directorul Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj, unul dintre co-autorii  volumului  „DRAGOBETE: CINCI DESCHIDERI”. 
Este vorba despre prima carte în care specialiştii se pronunţă asupra Dragobetelui, şi care a fost lansată, zilele trecute, la Muzeul Etnografic al Transilvaniei. 

Istoricul Tudor Sălăgean a explicat, într-un interviu pentru „Adevărul” originea, evoluţia şi legătura între cele trei sărbători ale primăverii pe care le celebrăm în această perioadă: Dragobete, Valentine’s Day  şi Mărţişor. 

Istoricul Tudor Sălăgean vorbeşte la lansarea cărţii despre Dragobete. FOTO: MNIT

Redescoperirea Dragobetelui a fost însoţită de o reacţie de respingere a Valentine’s Day

ADEVĂRUL: Ce anume a stârnit interesul cercetătorilor în legătură cu cercetarea Dragobetelui? 

TUDOR SĂLĂGEAN: Interesul cercetătorilor faţă de Dragobete a avut un parcurs oarecum atipic, în sensul în care specialiştii din diferite discipline au fost frapaţi, în anii din urmă, de interesul pe care societatea îl manifestă faţă de această „sărbătoare românească a iubirii”. După cum o ştim foarte bine cu toţii, redescoperirea Dragobetelui a fost însoţită de o reacţie de respingere a Valentine’s Day, sărbătoare considerată occidentală şi comercială, care i-a scandalizat pe autohtoniştii de toate nuanţele.  În urmă cu 25-30 de ani, Dragobete era un mare necunoscut, amintirea sa fiind păstrată doar de un număr limitat de autori care se refereau la el în manieră protocronistă, încercând să îi contureze o imagine de zeu autohton al iubirii din care, fireşte, nu lipseau trimiterile la o ipotetică moştenire dacică. Aceste câteva referinţe fanteziste şi sumare au fost, atunci, suficiente pentru a stimula interesul televiziunilor şi imaginaţia iubitorilor de tradiţii. Dragobete a devenit şi el, destul de repede, un produs comercial de un anume succes, fără ca aceasta să asigure însă aceste sărbători conţinutul de care avea nevoie. Din fericire, în ultimii aproximativ zece ani, specialiştii au început să îşi îndrepte interesul asupra conţinuturilor reale ale tradiţiilor asociate Dragobetelui, începând să pună în valoare adevăratele semnificaţii ale acestuia.
Am ajuns astfel la rezultate interesante şi surprinzătoare, pe care, la iniţiativa prof. dr. Otilia Hedeşan de la Universitatea de Vest din Timişoara, preşedinta Asociaţiei Etnologilor din România, le-am reunit între paginile unei cărţi care îi mai are în calitate de coautori pe Rodica Zafiu, lingvist la Universitatea Bucureşti, pe Mihaela Bucin, şefa catedrei de limba şi literatura română de la Universitatea din Szeged şi pe Szabó Zsolt, lector de limba română la aceeaşi universitate. Este prima carte despre Dragobete apărută vreodată, dar nu am nici o îndoială că va fi urmată de multe altele în viitor.    

Dragobetele era sărbătorit în întreaga Românie 

Unde era sărbătorit Dragobetele? 

Potrivit datelor istorice aflate astăzi la dispoziţia noastră, Dragobetele era sărbătorit în trecutul ceva mai îndepărtat, sub această denumire, pe o arie teritorială destul de largă, care cuprindea Oltenia, Muntenia şi partea de sud a Transilvaniei, cu atestări şi în Banatul montan, iar mai recent în Dobrogea. După anul 1900, aria Dragobetelui s-a restrâns considerabil, tradiţiile legate de acesta fiind din ce în ce mai puţin practicate. În a doua jumătate a secolului al XX-lea nu ştim dacă mai putem vorbi de vreo supravieţuire reală a 

Dragobetelui, pentru că nici un etnograf nu a consemnat în mod direct existenţa acestuia. Ar mai trebui să precizăm însă şi faptul că tradiţii asemănătoare sunt păstrate şi în multe alte zone din afara arealului menţionat, fără ca denumirea Dragobete să fie însă prezentă şi acolo.

De când datează cele mai vechi atestări?

Este foarte interesant de semnalat faptul că multe dintre vechile atestări ale Dragobetelui provin din spaţiul transilvănean, mai exact din partea de sud a arealului intracarpatic. Nicolae Iorga a descoperit o menţiune pe o carte de cult păstrată în trecut în biserica din Calbor, jud. Braşov, care datează, probabil, de la mijlocul secolului al XIX-lea. Cea mai veche menţiune sigură datează însă din 1821 şi este legată de Tudor Vladimirescu, al cărui om de încredere, Dragobete din Mehedinţi, era însărcinat de acesta cu misiuni diplomatice la Belgrad. Faptul că avem de-a face cu un antroponim ne arată că acest nume era, probabil, cunoscut în zonă de mai multe generaţii.

De unde provine numele Dragobete?

Au fost formulate mai multe ipoteze legate de originea denumirii Dragobete, nu toate foarte bine argumentate, pe care nu cred că are rost să le înşiruim aici. Cea mai credibilă dintre toate pare a fi, pe baza datelor de care dispunem astăzi, cea susţinută de Vasile Bogrea, care derivă denumirea Dragobete din numele slavon al sărbătorii Aflării capului Sf. Ioan Botezătorul, care este glavoobrětenije. Cercetătoarea Rodica Zafiu, coautoare a acestui volum, atribuie această ipoteză unui cărturar uitat pe nume Grigore Creţu, editorul Lexiconului slavo-românesc al lui Mardarie Cozianul, publicat într-o ediţie critică în anul 1900. Ipoteza este una interesantă, pentru că poate fi pusă în legătură şi cu aria teritorială a consemnărilor legate de Dragobete, care corespunde, în linii generale, cu teritoriul asupra căruia era exercitată, în evul mediu, aria de influenţă a Mitropoliei Ungrovlahiei.  

Însuşi simbolul mărţişorului, şnurul împletit cu fire albe şi roşii, reprezintă complementaritatea şi îmbinarea principiilor masculin şi feminin.

  „Mărţişorul era, în evul mediu, o sărbătoare cu puternice trăsături arhaice, precreştine, „păgâne” din punctul de vedere al bisericii”

Ce influenţe a avut Biserica asupra tradiţiei arhaice a Dragobetelui?

Influenţa bisericii a fost una foarte mare, aş spune chiar decisivă în ceea ce priveşte apariţia acestei denumiri şi fixarea datei acesteia pe 24 februarie. Pe scurt, Dragobete este, probabil,  un personaj mitologic desprins din marea sărbătoare de primăvară a Mărţişorului, care reprezintă începutul anului agricol, a perioadei fertile a naturii. Una dintre denumirile sale era aceea de „Cap de primăvară”, care descrie rolul său calendaristic foarte important. Mărţişorul era, în evul mediu, o sărbătoare cu puternice trăsături arhaice, precreştine, „păgâne” din punctul de vedere al bisericii. Din acest motiv, Mitropolia medievală a Ungrovlahiei a asociat personajul masculin din povestea Mărţişorului, Capul de primăvară, cu cea mai apropiată sărbătoare creştină a unui „Cap”: Aflarea Capului Sf. Ioan Botezătorul, celebrată în 24 februarie. Astfel s-a ajuns la ziua de 24 februarie, care este cunoscută doar în aria teritorială supusă influenţei Mitropoliei Ţării Româneşti, dar care nici măcar acolo nu a fost adoptată în toate localităţile, pentru că numeroase comunităţi au continuat să sărbătorească Dragobetele – Cap de primăvară la alte date, cum ar fi 1 sau 3 martie, sau chiar pe 25 martie, deodată cu Buna Vestire. Chiar şi în celelalte regiuni, este posibil să datorăm tot bisericii diminuarea importanţei personajului masculin al poveştii Mărţişorului şi eliminarea referirilor la bigamia acestuia, prezentă în variantele sud-est europene. În mitologia balcanică a Mărţişorului, acest personaj masculin, care este zeul Marte, are două soţii: una bătrână şi urâtă, iar cealaltă tânără şi frumoasă. Atunci când îi apare în faţă cea dintâi, Marte devine urâcios şi posomorât, determinând o transformare în consecinţă a condiţiilor atmosferice. În schimb, atunci când îi iese înainte soţia cea tânără şi frumoasă, Marte-Mărţişor se înveseleşte, iar pe pământ norii se risipesc ca din senin şi apare soarele. Pentru mentalul colectiv din spaţiul românesc, această idee de bigamie a părut, la un moment dat, intolerabilă, astfel încât conflictul dintre cele două soţii pentru inima zeului primăverii a devenit un conflict între soacra cea rea şi nora cea cuminte şi frumoasă, în care personajul masculin şi-a pierdut statutul dominant, fiind transformat într-un tinerel lipsit de voinţă şi supus întrutotul autorităţii mamei sale. 

„Însoţirea cu reprezentanţi ai sexului opus fiind considerată benefică pentru sănătate şi pentru a avea noroc în dragoste pe parcursul întregului an”

Cum era sărbătorit Dragobetele pe parcursul istoriei? 
 

Conţinutul acestei sărbători nu este încă uşor de descifrat, din cauza amestecului diferitor elemente care provin de la alte sărbători învecinate din calendarul tradiţional. În principiu, elementul definitoriu al sărbătorii pare a fi asocierea sa cu momentul împerecherii păsărilor, care era considerat de comunităţile de altă dată un fel de moment magic, în care iubirea îşi face loc în inimile tuturor. Sărbătoarea era una legată de natură şi de reînvierea acesteia. Grupurile de tineri şi tinere mergeau în păduri şi crânguri, însoţirea cu reprezentanţi ai sexului opus fiind considerată benefică pentru sănătate şi pentru a avea noroc în dragoste pe parcursul întregului an. Chiar şi persoanele care nu se aflau într-o relaţie trăiau în această zi a dragostei, mai mult sau mai puţin simbolic, experienţa însoţirii cu un partener sau cu o parteneră. Iată, într-un fel, originea căsătoriilor de o zi practicate pe alocuri în zilele noastre. De asemenea, există menţiuni explicite care leagă Dragobetele de sărbătoarea Mărţişorului şi de purtarea arhicunoscutului şnur alcătuit din fire albe şi roşii. 

Mulţi dintre adepţii Dragobetelui se declară împotriva lui Valentine, în timp ce susţinătorii lui Valentine îi suspectează pe „dragobeţi” de derapaje protocroniste şi daciste

Dragobete şi Valentine sunt două sărbători cu origini comune

Care e legătura între Dragobete şi Valetine’s Day ? 

Aici avem o situaţie foarte interesantă, poate chiar uşor amuzantă dacă ne gândim la faptul că mulţi dintre adepţii Dragobetelui se declară împotriva lui Valentine, în timp ce susţinătorii lui Valentine îi suspectează pe „dragobeţi” de derapaje protocroniste şi daciste.  Pe scurt, Dragobete şi Valentine sunt două sărbători cu origini comune, legate de momentul primăvăratic al împerecherii păsărilor şi de imitarea de către tineri a comportamentului acestora. Printre cele mai cunoscute menţiuni istorice referitoare la Valentine se numără cele cuprinse într-un poem al lui Geoffrey Chaucer, sau  în Visul unei nopţi de vară a lui William Shakespeare. Ambii autori menţionaţi, dar şi alţii, menţionează asocierea sărbătorii de Valentine cu împerecherea păsărilor. Este interesant de remarcat faptul că, în perioada modernă, menţiunile etnografice referitoare la o astfel de sărbătoare a împerecherii păsărilor au putut fi surprinse în spaţiul cultural românesc. În Anglia, această moştenire pare să se fi pierdut după epoca lui Shakespeare, iar în alte spaţii europene asemenea informaţii nu au fost colectate. În aceste condiţii, informaţiile păstrate în cultura tradiţională românească pot deveni relevante pentru o mai bună înţelegere a vechii culturi europene. Acestea demonstrează, o dată în plus, integrarea culturii româneşti în marele concert cultural european şi importanţa cunoaşterii străvechilor tradiţii româneşti, care, paradoxal, ne ajută să înţelegem mai bine fenomene culturale ale lumii de astăzi.

Există, de asemenea, o legătură clară şi între Dragobete şi Mărţişor?

Dragobete, Cap de Primăvară, este, cel mai probabil, chiar personajul masculin al poveştii Mărţişorului, care a fost însă desprins la un moment istoric dat din contextul acestuia şi a primit, în unele zone, această denumire inspirată din numele slavon al sărbătorii Aflării capului Sf. Ioan Botezătorul. După cum se ştie, practicile culturale asociate zilei de 1 Martie au fost înscrise în patrimoniul imaterial UNESCO în anul 2017, ca rezultat al demersurilor realizate de Bulgaria, Macedonia de Nord, Republica Moldova şi România, state care şi-au asumat realizarea unui dosar transnaţional. Mărţişorul este un element cultural viu şi dinamic, extrem de bine cunoscut, care a fost adoptat de mult timp şi de locuitorii din mediul urban. Este important să înţelegem complexitatea acestui element al patrimoniului cultural imaterial şi conexiunile sale cu alte momente importante din perioada de început a primăverii. Însuşi simbolul mărţişorului, şnurul împletit cu fire albe şi roşii, reprezintă complementaritatea şi îmbinarea principiilor masculin şi feminin. Dragobetele trebuie văzut ca făcând parte din acest scenariu, pe care îl completează şi îl îmbogăţeşte cu elementele culturale foarte interesante care îi sunt asociate.   

Dragobete şi Valentine sunt două sărbători cu origini comune, legate de momentul primăvăratic al împerecherii păsărilor şi de imitarea de către tineri a comportamentului acestora.

Prima carte în care specialiştii se pronunţă asupra Dragobetelui

Prima carte în care specialiştii se pronunţă asupra Dragobetelui, apărută la Editura Universităţii de Vest din Timişoara, a fost lansată, zilele trecute, la Muzeul Etnografic al Transilvaniei. Volumul  „DRAGOBETE: CINCI DESCHIDERI” îi are ca autori pe: Mihaela Bucin, etnolog, Universitatea din Szeged; Otilia Hedeşan, etnolog, Universitatea de Vest din Timişoara; Tudor Sălăgean, istoric şi etnograf, Muzeul Etnografic al Transilvaniei; Szabó Zsolt, lector, Universitatea din Szeged şi Rodica Zafiu, lingvist, Universitatea din Bucureşti. 

„Care este originea lui Dragobete? Care este vechimea şi semnificaţia tradiţiilor legate de acesta? De ce au apărut mai multe variante locale ale datei acestei sărbători? Cât de extinsă era tradiţia lui Dragobete în trecutul apropiat şi în cel mai îndepărtat?
 

La aceste întrebări răspund, în premieră, cei cinci autori ai volumului Dragobete: cinci deschideri, realizat la iniţiativa preşedintei Asociaţiei Etnologilor din România (ASER), prof. dr. Otiliei Hedeşan (Universitatea de Vest Timişoara). Reprezentând instituţii diferite (Muzeul Etnografic al Transilvaniei, Universităţile din Timişoara, Bucureşti şi Szeged) cei cinci autori propun abordări realizate din diverse perspective, reuşind să integreze informaţiile existente asupra acestui subiect într-o viziune cu numeroase elemente de convergenţă.

Dragobete: cinci deschideri este un volum colectiv în care mai mulţi cercetători de formaţii diferite încearcă să ofere explicaţii referitoare la succesul pe care l-a înregistrat, în ultimele decenii, ziua de 24 februarie, declarată, în mod oficial, Ziua dragostei la români. Întregul demers mizează pe pluridisciplinaritate, în sensul în care autorii provin din domenii de ştiinţă diferite: etnografie, istorie sau lingvistică. Autorii s-au aplecat deopotrivă asupra unor aspecte care ţin de tradiţiile româneşti din perioada primăverii, dar şi asupra reinventării sărbătorii, asupra resorturilor simbolice ale acesteia în societatea românească actuală”, se arată în prezentarea cărţii. 

„Reinventarea Dragobetelui a avut până la urmă drept consecinţă redescoperirea unui element cultural interesant”  

„Fantoşă festivă cu veleităţi de sărbătoare naţională, Dragobete pune pe gânduri. Numeroase persoane nu fac nimic aparte în această zi, întrucât nici nu există gesturi specializate, însă au sentimentul difuz de vinovăţie, ca şi când s-ar priva, în felul acesta, de la coparticiparea la un eveniment comunitar important. „A face Dragobete” poate deveni, pentru mulţi români, o implicare strict mentală într-o adevărată liturghie politică in absentia în care se supraevaluează sentimentele naţionale, cu un dezinteres sistematic pentru raportul dintre intenţia virtuală şi realitate”, a susţinut Otilia Hedeşan.

„Reinventarea Dragobetelui, oricât de reactivă şi artificială ar fi părut iniţial aceasta, a avut până la urmă drept consecinţă redescoperirea unui element cultural interesant, care, în alte condiţii, ar fi fost probabil ignorat şi de cercetările de specialitate. Interesul sporit care se manifestă faţă de Dragobete în societatea românească a dus, cel puţin în ultimul deceniu, la un interes sporit al cercetătorilor şi la apariţia unor contribuţii mai consistente pe această temă. Este posibil ca, în anii care vor urma, aprofundarea cercetărilor legate de Dragobete şi de Mărţişor să ne ofere o altă perspectivă asupra moştenirii noastre culturale şi asupra integrării acesteia în patrimoniul cultural european”, a precizat istoricul Tudor Sălăgean.