Ioana Bortan, căpitanul naţionalei de fotbal feminin: „Acest sport e ca aerul pe care-l respir! E tot ce iubesc astăzi!“
0
Pasiunea pentru fotbal a Ioanei Bortan, căpitanul echipei naţionale de fotbal feminin, a început acum 8 ani, când din suporter a ajuns jucător. Tânăra, desemnată jucătoarea anului 2016 în România, speră ca românii să scape de ideea preconcepută că fotbalul nu e pentru femei.
„Dacă am ales să fie fotbal, a fost fotbal“, spune Ioana Bortan, căpitanul echipei naţionale de fotbal feminin a României. Are 28 de ani, este din Sighişoara şi toată viaţa a făcut sport de performanţă: de la gimnastică ritmică, atletism până la fotbal, sport la care nu s-ar fi gândit vreodată să-l practice.
Luase pauză un an de la activitatea de performanţă, era la Cluj, la facultate şi, acolo, două colege jucau fotbal şi au chemat-o la meciuri. Apoi au chemat-o şi la antrenamente. Şi aşa a pornit totul. Acum, după ani de multă muncă, Ioana este căpitanul naţionalei de fotbal feminin şi se poate mândri nu doar cu reuşitele echipei de fotbal Olimpia Cluj şi ale naţionalei, ci şi cu un titlu care îi recunoaşte strădania: Jucătoarea Anului 2016 în România.
Tânăra a cochetat cu ideea de a antrena copii sub 17 ani, dar din lipsă de timp a rneunţat. Îşi împarte ziua în antrenamente şi jobul la o firmă de IT unde se ocupă de aproape de trei ani de partea de comunicare.
Despre ce-şi doreşte de la viaţă, jucătoarea vorbeşte într-un interviu pentru „Adevărul Weekend“.
Cum ai început?
Joc fotbal de la 20 de ani. Ironia sorţii a fost că: am venit la facultate în Cluj şi după un an de zile de pauză de sport de performanţă, având în grupă două colege care făceau deja fotbal, mă invitaseră la toate meciurile lor, m-am dus, m-au invitat la antrenamente, am început să mă duc la anternamente şi mulţumită lui Mirel Albon am rămas, am continuat.
Deci ai început a început ca suporter, ca o persoană ce nu are treabă cu fotbalul?
Cu fotbalul nu, dar cu sportul da.
Ce ai absolvit?
Am terminat Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport (n.r. din cadrul UBB Cluj), şi am un master în Antrenament şi performanţă sportivă.
Când ai simţit că fotbalul devine ceva serios?
Eu am făcut gimnastică ritmică, de performanţă, vreo 7 ani jumătate, pe urmă am făcut atletism vreo 7 ani, tot de performanţă. Având asta în sânge, performanţa şi aspiraţia la cât mai sus, am început da, ca şi hobby, dar în cel mai scurt timp mi-am dat seama că nu vreau să-mi pierd doar timpul, doar să-mi ocup timpul. Vreau să fac performanţă, şi aşa a şi fost.
Cum au văzut cei din jurul tău, mă refer la familie, la prieteni, pasiunea pentru fotbal?
Mama e mândră de mine deşi, de fiecare dată, când mă vede pe jos, ştie că-s lovită sau am vreo problemă e foarte îngrijorată. Mereu a fost alături de mine, m-a susţinut în tot ceea ce am făcut. Dacă am ales să fie fotbal, a fost fotbal.
Vine la meciurile tale, când joci acasă?
Din păcate, nu, pentru că părinţii mei sunt în Spania de vreo 15 ani, adică familia mea este în Spania. Au venit la meciurile naţionalei atunci când am jucat în Spania.
Din timpul unui meci FOTO FRF
Şi cum au fost meciurile cu ai tăi în tribună? Te-ai putut concentra?
Reuşesc să mă detaşez, adică fac abstracţie între ceea ce e în tribună de ceea ce e în teren.
Ce îţi place la sportul-rege? Pot să-l caracterizez ca şi aerul pe care-l respir, face parte din viaţa mea. Atunci când sunt pe teren pur şi simplu uit de tot ce mă înconjoară, de toate grijile şi de toate problemele. Şi e tot ce iubesc astăzi.
Astăzi? Dar pe viitor?
Gimnastica ritmică a rămas în sufletul meu şi o să rămână pentru totdeauna. Cu siguranţă şi fotbalul o să fie la fel. Ce urmează nu ştiu.
Cum te-a ajutat pe tine, ca om, fotbalul?
Automat când trăieşti într-un colectiv sau trăieşti alături de alte persoane, colege, antrenor, înveţi foarte multe lucruri. Clar: rigurozitate, independenţă, înveţi să trăieşti în colectiv, înveţi să apreciezi, să ajuţi. Cu asta rămâi pentru totdeauna, pentru toată viaţa.
Te-ai gândit vreodată să renunţi să mai joci fotbal?
Sunt momente de decădere în viaţa fiecărui fotbalist, în care te gândeşti că poate e ok sau nu e ok sau ce e ok şi ce nu e ok, dar deocamdată fotbalul este viaţa mea. Singurul lucru la care mă gândesc e că vreau copii şi, la un moment dat, va trebui să mă opresc din asta.
Crezi că e mai dificil pentru o femeie să joace fotbal faţă de un bărbat?
Deloc. Nu.
Există la români ideea preconcepută că locul unei femei e în altă parte. Din păcate, într-o pondere foarte mare, noi, românii, trăim cu ideea asta preconcepută, cu mentalitatea asta deficitară. Nu e deloc dificil. Nu văd diferenţa între o fată care joacă fotbal şi un băiat care joacă fotbal. E acelaşi lucru, dar este diferit fotbalul feminin de cel masculin, adică în ceea ce priveşte viteza, forţa. În rest, se joacă 90 de minute, sunt aceleaşi reguli.
De ce crezi că va fi nevoie ca echipele de fotbal feminin să fie văzute la acelaşi nivel ca şi cele de fotbal masculin?
Nu ştiu. În primul rând ar trebui să ne schimbăm noi mentalitatea, ca şi români, pentru că, în afară şi în Europa, fotbalul feminin începe să fie luat în serios, adică mult mai serios decât este la noi. Cu siguranţă, o să ajungă la un alt nivel decât la noi. Toate echipele mari din Europa, de băieţi, au început să-şi facă şi secţie de fotbal feminin, ceea ce e îmbucurător. La noi, din păcate, nu văd asta curând sau prea curând. Totul este din cauza mentalităţii şi a ideii preconcepute cu care plecăm noi: femeia trebuie să rămână acolo şi acolo...
Am înţeles că băieţii de la naţională v-au trimis mesaje înainte de ultimele meciuri.
La ultimele meciuri au fost nişte mesaje de încurajare că sunt alături de noi. Florin Andone şi Nicolae Stanciu ne-au încurajat printr-un filmuleţ pe Facebook, ne-au spus că sunt alături de noi şi că au încredere în noi, şi că se poate.
Cum vezi genul ăsta de mesaje: te încarcă şi mai mult sau ar trebui văzut drept ceva ce ţine de normalitate?
Atâta timp cât suntem o uniune şi suntem împreună ar trebui să ne încurajăm. Aş vedea ceva normal să ne încurajăm unii pe alţii, să fim alături unii de alţii, dar până acum nu au existat astfel de mesaje. (...) Cred că încet-încet se vor schimba lucrurile şi la noi.
Ce jucător ai ca model şi ce îţi place la stilul său de joc?
Îmi place foarte mult Real Madrid (n. r. echipa de fotbal) şi îmi place de Luka Modrić (n. r. un fotbalist croat ce evoluează la clubul Real Madrid şi la echipa naţională a Croaţiei) cum joacă – joacă cam pe acelaşi post ca şi mine joacă (n. r. ea joacă pe postul de mijlocaş central defensiv). Pur şi simplu, îmi place inteligenţa lui din joc, felul în care face conexiunea dintre apărare şi atac, capacitatea lui de efort. Îl văd un fel de jucător cheie de la Real Madrid.
Cum reuşeşti să ţii echipa unită?
La echipa naţională ne învârtim cam în jur de 10 jucătoare de la echipa de club Olimpia Cluj, unde şi acolo sunt căpitan, deci cunosc foarte bine fetele. Fetele mă cunosc foarte bine pe mine. Reacţionează foarte bine. Ne înţelegem din gesturi, nu neapărat prin ce zic.
Deci vă înţelegeţi din priviri.
Exact. Am ajuns la o anumită maturitate şi suntem de foarte mult timp împreună cam acelaşi nucleu. Nu toată lumea are neapărat nevoie de cuvinte sau de încurajări verbale.
Care este visul tău?
În sport îmi doresc o calificare la un turneu final cu echipa naţională. Ăsta e visul pentru care lupt astăzi. Şi în viaţă (n. r. pe plan personal) am cam tot ce-mi doresc, ceea ce-mi lipseşte sunt copii.
Să încheiem cu un mesaj pentru fetele (de 8-10 ani) ce vor să facă fotbal şi sunt „sfătuite“ din mai multe părţi să nu o ia pe drumul ăsta. La vârsta de 8-10 ani - am trecut eu personal prin asta - e foarte greu să ştii ce vrei exact. Important e să fie deschise la orice sport care există, să încerce orice sport, să nu ţină cont de stânga şi dreapta, de critici şi cu siguranţă o să se contureze ceva pe viitor. O să-şi dea seama mai târziu ceea ce vor cu adevărat. (...) La 8 ani e puţin cam devreme să ştii că vrei să faci (n.r. fotbal), deşi ţările mult mai dezvoltate decât noi cum e SUA de la 3 ani fac fotbal. Probabil că dacă eşti învăţat de la o vârstă aşa fragedă, cu siguranţă te îndrăgosteşti.
Ioana Bortan FOTO: Facebook Ioana Bortan
MIREL ALBON: „AŞ VREA CA FOTBALUL FEMININ SĂ-ŞI GĂSEASCĂ LOCUL ÎN LUMEA SPORTULUI ROMÂNESC“
Mirel Albon ştie mai mult decât oricine cât de mult muncesc fotbalistele ca să obţină rezultate. Mai ştie că „nu totdeauna cele mai bune facilităţi garantează cele mai mari performanţe“, dar şi că ”fetele din România care vin să joace fotbal trebuie să treacă şi peste această prejudecată pentru unii nu le văd potrivite pentru aşa ceva“.
Antrenorul tehnic al echipei naţionale de fotbal feminin consideră că în fotbalul feminin spiritul de fair play e mai dezvoltat. Îşi doreşte enorm ca românii să scape de idei preconcepute gen „fotbalul e doar pentru băieţi“, să aprecieze frumuseţea fotbalului jucat de fete şi să nu mai pună bariere în calea fetelor de nici 10 ani cărora li se oferă şansa vieţii lor: de a purta culorile României în lume.
Într-o scurtă discuţie cu reporterul „Adevărul Weekend“, acesta a povestit ce îşi doreşte pentru fotbalul feminin. Prin ce e diferit fotbalul feminin de cel masculin?
Sunt foarte multe asemănări între fotbalul masculin şi cel feminin, dar sunt şi multe diferenţe. În primul rând, fotbalul feminin încă e într-o perioadă mai romantică, deşi se joacă la nivel înalt şi sunt echipe foarte bune, fetele au încă această dorinţă de a juca frumos, de a avea realizări tehnice. Încă, pentru foarte multă lume, mai ales în România, fetele trebuie să demonstreze...
Sunt foarte mulţi bărbaţi sau iubitori de sport, sau de fotbal care nu cred că fetele sunt capabile de anumite execuţii şi ele vor să demonstreze. În condiţiile astea, uneori, se fac greşeli de strategie sau greşeli tactice, din dorinţa de a avea anumite execuţii. Fotbalul feminin are un farmec în plus faţă de cel masculin, zic eu, pentru că încă spiritul de fair play este mai dezvoltat decât în fotbalul masculin. Se întâmplă şi aici loviri, dar sunt mult mai rare şi mult mai puţine decât în fotbalul masculin. Fetele vor să câştige corect, prin luptă, prin munca depusă în teren. Legat de agresivitate, fetele au ajuns deja să aibă o agresivitatea pozitivă bună şi deja jocul a devenit o luptă.
Ce vă motivează să antrenaţi echipa naţională de fotbal feminin?
Nu am nevoie de motivaţie pentru aşa ceva. Este o mândrie, este o onoare să fii antrenorul echipei naţionale. Din punctul meu de vedere, cum sunt eu educat şi cum văd lucrurile, să-ţi reprezinţi ţara la competiţii mari şi să iei nişte fetiţe – pe unele care joacă acum în echipa naţională le-am luat de când aveau 9 ani şi să le aduci la acest nivel şi să-şi reprezinte ţara - pentru mine este o foarte mare realizare şi, încă o dată, este o mândrie şi o onoare. Nu am nevoie de o motivaţie exterioară. În ţările nordice, de-aia şi fotbalul feminin este dezvoltat acolo, pentru că educaţia este la un nivel foarte înalt şi atunci lumea vede în fotbalul feminin ceva pozitiv, nu ca pe o ciudăţenie sau o curiozitate. Părinţii, familiile, prietenii sunt mândri că cunoştinţele lor au această şansă să joace fotbal. Gradul de acceptanţă şi de toleranţă este foarte mare. Şi atunci s-a putut dezvolta. Eu sper ca acest lucru să se întâmple şi la noi. Şi noi avem suporterii noştri, sunt oameni care vin permanent, care ne urmăresc. Sper ca în momentul în care toată lumea va vedea că fotbalul feminin – pentru orice fată care îl face – este ceva pozitiv, este un sport, fata face mişcare, ştie să se comporte în colectivitate, ştie ce înseamnă responsabilitate, şi toate celelalte lucruri care se dezvoltă prin practicarea unui sport, mai ales a unui joc colectiv, sunt valabile şi în cazul fotbalului feminin. Mai mult decât atât, fetele din România care vin să joace fotbal trebuie să treacă şi peste această prejudecată că unii nu le văd potrivite pentru aşa ceva şi devin, din punctul meu de vedere mult, mai puternice, mai ales mental.
Unde vedeţi echipa naţională feminină peste 5-10 ani?
Este foarte greu să estimăm sau să visăm la lucruri care, până la urmă, se pot dovedi nişte utopii. În primul rând aş vrea ca fotbalul feminin să-şi găsească locul în lumea sportului românesc, deja s-au făcut mari paşi înainte. Doi la mână, aş vrea ca, în societatea românească, să nu mai fie părinţi care să se opună dacă fata lor doreşte să se joace (n. r. fotbal).
Sau noi avem cazuri şi mai grave: avem jucătoare chemată la echipa naţională şi diriginta se opune că lipseşte de la şcoală. Nu ştiu ce educator poţi fi în condiţiile în care un elev de-al tău are şansa să reprezinte România, să meargă în lume şi apoi să vină în şcoală cu o experinţă pe care, după aceea, să o transmită şi celorlalţi, iar tu să te opui că lipseşte de la două ore de Matematică sau una de Limba Română. Mi se pare total greşit, acele lucruri se pot recupera. Mai mult decât atât, avem, în acest moment, junioare care învaţă foarte bine, premiante. Aş dori ca pe viitor acest lucru să nu se mai întâlnească. Ar fi cel mai important.
După aceea, ca şi performanţe, îmi doresc foarte mult să ajungem şi noi la o competiţie de mare anvergură gen campionat european, campionat mondial, jocuri olimpice. Cu echipa naţională a României să ajungem în Champions League. Nu este uşor – vedeţi că tot sportul românesc este pe un topogan – nivelul performanţelor scade de la an la an, numărul sportivilor care ne reprezintă la olimpiade este din ce în ce mai mic, ca să nu mai vorbim de cel al medaliaţilor. În aceste condiţii, noi, fotbalul feminin, să visăm că facem parte dintr-o altă lume şi că noi o să ajungem să câştigăm medalii este foarte greu de crezut. Însă, noi continuăm pe acelaşi drum. Nu totdeauna cele mai bune facilităţi garantează cele mai mari performanţe.
Fetele noastre sunt obişnuite faţă de alţi sportivi să muncească neavând la dispoziţie cele mai grozave facilităţi din lume şi ce pot să vă garantez: ne vom lupta, în continuare, cu marile forţe ale fotbalului feminin european, sper şi mondial, pentru un loc în elita fotbalului feminin.
Naţionala de fotbal feminin FOTO: FRF
AL DOILEA MECI DIN PRELIMINARIILE CAMPIONATULUI MONDIAL- FRANŢA 2019
A ratat calificarea la Euro
Ioana Bortan a făcut parte din echipa României, care a fost la câteva minute de calificarea la campionatul European de Fotbal feminine. Anul trecut, fetele au jucat barajul cu Portugalia, şi după 0-0 la Lisabona, au făcut 1-1 la Cluj, rezultat decis în prelungiri. Partida respectivă a adus în tribune 8.000 de oameni, cea mai mare asistenţă înregistrată vreodată la un meci feminin în România. “În fotbal, dacă nu există şi un dram de noroc, nu poţi face nimic. Nu a fost nici o diferenţă între noi şi Portugalia, am luptat de la egal la egal”, a declarat Ioana Bortan,
Meci în Belgia
Reprezentativa feminină a României a disputat vineri cel de-al doilea joc din preliminariile Campionatului Mondial - Franţa 2019, în deplasare, în compania Belgiei. Naţionala a pierdut la limită partida cu Belgia, cu 2-3.
Imagine din timpul partidei FOTO FRF Facebook/via Photo News
Apoi, marţi, naţionala feminină va merge în Italia pentru partida cu naţionala ţării gazdă. „Ne dorim să avem o evoluţie cât mai bună şi să ne întoarcem acasă cu cât mai multe puncte din aceste două deplasări, pentru a rămâne în cursa pentru calificarea la Campionatul Mondial. Ştim că întâlnim două dintre contracandidatele la primul loc, dar cu ambiţie, determinare şi prin unitatea grupului, sperăm să ne îndeplinim obiectivele”, a spus Ioana înaintea meciului de vineri. (Iulian Anghel)
Lotul României
Portari: Andreea Păraluţă (Atletico Madrid), Lavinia Boandă (Olimpia Cluj)
Fundaşi: Andreea Corduneanu (Diosgyori VTK), Adina Giurgiu, Melinda Nagy, Teodora Meluţă (toate Olimpia Cluj), Maria Ficzay (Medyk Konin), Brigitta Goder (Gyori ETO FC)
Mijlocaşi: Ioana Bortan, Andreea Voicu, Mihaela Ciolacu, Beatrice Tărăşilă (toate Olimpia Cluj), Claudia Bistrian (CFR Timişoara), Andrea Herczeg (Tocksfors IF), Bianca Sandu (Diosgyori VTK)
Atacanţi: Cosmina Duşa (Konak Belediyespor), Laura Rus (Apollon Ladies FC), Cristina Carp, Mara Bâtea (ambele Olimpia Cluj).
Clasamentul grupei
Vă mai recomandăm:
La aproape 20 de ani de la moartea unei legende, fiul antrenorul Ştefan Kovács povesteşte cum a ajuns tatăl său să scrie istorie în fotbalul european.
Fetele care au terminat clasa a IV-a la Şcoala Elf din Cluj bat mingea mai ceva ca băieţii. Fac asta la şcoală pe terenul pe fotbal, la competiţii, dar şi acasă unde fie au spart vaza preferată a mamei, fie geamul maşinii tatei abia a scăpat cu o crăpătură infimă. Şi lista cu năzdrăvănii poate continua. Anul acesta au urcat pe podium, pe locul al III-lea pe ţară.
Se încarcă comentariile...
