INTERVIU Anna Szeles, marea actriţă care va fi distinsă la TIFF cu premiul pentru întreaga carieră: „Am învăţat să fac schi nautic pentru primul rol“

Una dintre cele mai fermecătoare actriţe din cinematografia românească, Anna Szeles, va fi distinsă anul acesta, în cadrul Galei de închidere a TIFF, cu premiul pentru întreaga carieră în onoarea celor peste 50 de ani dedicaţi teatrului şi filmului. Anna Szeles va împlini 76 de ani pe 24 august, dar timpul scurs nu i-a ştirbit cu nimic farmecul.

Într-un interviu acordat pentru „Adevărul”, actriţa a vorbit despre cariera sa, despre relaţia cu fostul ei soţ, Florin Piersic, depănând amintiri de pe platourile de filmare şi din culise. Actriţa care impresiona în anii 60-70 cu frumuseţea sa trăieşte la Budapesta de aproape 30 de ani, însă nu uită niciun moment faptul că a crescut şi s-a afirmat ca actriţă în România, ţară pe care o vizitează în fiecare an.

Cum aţi primit vestea că veţi fi răsplătită cu premiul pentru întreaga carieră la TIFF?

Am fost foarte, foarte surprinsă, m-am bucurat foarte tare. Prima dată m-a sunat cineva din echipa TIFF, un băiat, nu mai ştiu exact cine era. Am fost emoţionată! În primul rând, am înţeles că trebuie să vin la Cluj şi m-am bucurat, iar când am aflat că voi primi şi un premiu m-am bucurat şi mai tare. E un sentiment plăcut să vezi că după atâţia ani nu te-au uitat oamenii. Sunt mândră şi emoţionată, mă bucur foarte, foarte mult. Şi mă bucur că şi băiatul meu vede cât de iubită sunt aici.

A debutat în cinema în 1962, într-o o comedie

Vă mai amintiţi după atâţia ani debutul pe scena de teatru şi în cinematorgrafie?

Bineînţeles, cum aş putea să uit asta? Am amintiri foarte plăcute (zâmbeşte). Am debutat în piesa de teatru „Oraşul nostru drag” şi a ieşit un spectacol foarte reuşit. Aveam 22 de ani. Iar în film am debutat cu o comedie muzicală, care a fost difuzată, în premieră pentru România,  color, pe un ecran lat. Este vorba despre comedia „Vacanţă la mare”, iar eu aveam rolul unei tinere studente. 

Ce alte amintiri vă trezeşte acest film?

Multe, foarte multe şi plăcute. Acolo, în timpul filmărilor, am învăţat să fac schi nautic, ceea ce era mare lucru pe vremea aia. Şi mi-a folosit mai târziu. Câţiva ani mai târziu, am ajuns la Acapulco, s-a întâmplat şi să fiu cu mai mulţi străini la masă. Atunci a venit vorba despre schiul nautic, iar eu le-am spus că pot să fac asta, că am învăţat la mine în ţară. Au fost foarte surprinşi, mi-au spus că nu credeau că în România se practică asta, dar le-am făcut o demonstraţie şi nu au mai avut ce să spună! Şi le-am arătat ce moderne suntem noi, femeile din România. 

Se trezea la 4 dimineaţa ca să înveţe schi nautic

Cum au decurs filmările ? V-a fost dificil să învăţaţi schiul nautic?

Nu mai ţin minte dacă mi-a fost greu sau dacă a fost uşor, dar aveam un profesor bun şi am prins bine. Am ajuns la nivelul la care puteam să fac schi nautic chiar dacă ploua sau marea era agitată. Dar am muncit pentru asta, ţin minte că mă trezeam la ora 4.00 dimineaţa în fiecare zi. Mă trezeam aşa de devreme în primul rând pentru că filmările începeau foarte repede, iar regizorul ţinea să facem filmările cât timp încă nu era soare, ca să nu fim bronzaţi. Eram trei fete şi eram tratate ca nişte fetiţe, aveau mereu grijă de noi. Pentru mine a fost mare lucru pentru că atunci când am intrat în echipă m-au primit cu drag. S-au purtat aşa de drăguţ cu mine de parcă aş fi fost un copil.

Aţi jucat în zeci de filme şi în sute de piese de teatru. De care rol vă leagă cele mai plăcute amintiri?

Cred că cele mai frumoase amintiri sunt cele de la „Pădurea spânzuraţilor”, deşi acolo nu am avut un rol foarte mare. Eu jucam rolul unei unguroaice, Ilona, în perioada repectivă făceam eforturi ca să mă debarasez de accentul meu unguresc, până când a venit la mine într-o zi domnul Ciulei şi mi-a spus: „nu mai învăţa româna, deja o vorbeşti prea bine, dar eu am nevoie în filmul ăsta de o unguroaică”. Am avut şi mare noroc atunci, în primul rând pentru că l-am cunoscut pe Liviu Ciulei, că am lucrat cu el, iar filmul a câştigat la Cannes premiul pentru regie. Iar eu am câştigat premiul de interpretare, dar la Festivalul de la Mamaia, tot cu acest film. 

Tot pe platourile de filmare l-aţi cunoscut şi pe Florin Piersic (n.r. - fostul soţ)…

De fapt l-am cunoscut la probele pentru filmările de la „La vârsta dragostei”. Am devenit amici, prieteni buni, abia după mai mult timp ne-am apropiat. Iar din momentul în care am fost împreună n-au trecut mai mult de patru luni şi ne-am şi căsătorit.

Cum a cucerit-o Florin Piersic

Şi cum era pe atunci Florin Piersic?

O, era foarte drăguţ, era îndrăgostit şi tare atent. Îmi aducea mereu flori, ba chiar îmi aducea şi mâncare (râde). Îmi aduce mâncare, voia să aibă grijă de mine, deşi pe vremea aia încă se găsea destulă hrană, nu erau încă greutăţi. Şi ştiţi ce a mai făcut? Hai să vă povestesc o întâmplare drăguţă! Florin se mutase la Bucureşti, iar eu mergeam destul de des acolo pentru filmări. De fiecare dată când mă întorceam cu trenul la Cluj, el mă conducea la gară. Iar într-o seară a făcut un gest foarte drăguţ. M-a condus la fel ca şi în alte dăţi, doar că la un moment dat a profitat de un moment de-al meu de neatenţie şi s-a dus să vorbească ceva cu oamenii din tren. Abia mai târziu, pe drum, am aflat ce le-a spus. El îşi pregătise din timp nişte scrisori de dragoste şi le-a dat oamenilor rugându-i să mi le dea pe parcursul drumului. Şi a fost o surpriză, pentru că eu îmi luasem bilet la cuşetă ca să pot dormi, dar n-am putut să închid un ochi. Rând pe rând, oamenii veneau şi îmi aduceau câte o scrisoare semnată de la Florin. Gestul a fost frumos, m-a emoţionat foarte mult. În schimb, dimineaţa, când am ajuns la Cluj, aveam nişte ochi roşii… n-am putut dormi toată noaptea, pentru că atunci când eram pe cale să adorm mă trezeam cu câte o scrisoare (râde). Sigur, a fost emoţionant, a fost foarte frumos. Iar printre scrisorile de care vă spuneam era una în care Florin ma implora să mă căsătoresc cu el, îmi spunea cât de mult mă iubeşte… Şi hai să-ţi mai zic ceva: atât de multe scrisori mi-a scris Florin în timp ce-mi făcea curte că am tapetat mai târziu o cameră întreagă cu ele!
 

Şi hai să vă mai povestesc o întâmplare drăguţă. Eram însărcinată, trebuia să nasc şi eram pe drum, eram undeva lângă Turda. Degeaba mă aştepta doctorul cu care stabilisem că voi naşte, devenise clar că nu mai pot aştepta până la Cluj. Aşa am ajuns într-un spital la Turda, iar acolo am avut parte de o altă surpriză. Portarul spitalului venea pe rând la mine cu câte o scrisoare de felicitare… Erau scrisori de la cântăreţi, actori, cineaşti, a fost foarte frumos pentru mine. Şi-a dat seama şi portarul că e mai bine dacă-mi dă scrisorile una câte una, că au mai mare impact decât dacă mi le-ar fi dat pe toate deodată. 

Locuieşte la Budapesta de aproape 30 de ani

Din 1989 v-aţi mutat în Ungaria, la Budapesta. Există diferenţe între cele două şcoli de actorie, se lucrează diferit în Ungaria?

Încă locuiam aici, la Cluj, când am fost solicitată şi am făcut câteva filme acolo. Apoi, în 1989, m-am şi mutat acolo. La început mi s-a părut că ungurii sunt puţin mai organizaţi în timpul filmărilor, dar nu aş spune că sunt diferenţe semnificative. M-am înţeles şi mă înţeleg bine cu actorii maghiari, dar la fel de bine mă înţeleg şi cu cei de aici.

În ultimii ani s-a vorbit foarte mult despre faptul că actorii români mai în vârstă se confruntă cu probleme financiare din cauză că pensiile sunt mici.   Cum stau lucrurile dincolo, în Ungaria?

Să ştiţi că tot aşa e, unii se plâng, pensiile actorilor nu sunt mari nici în Ungaria. Dar nu aş putea să fac o comparaţie, depinde de la caz la caz şi am înţeles că şi în România mai există actori care câştigă ceva mai bine, care au anumite sporuri. 

Spuneaţi că aţi rămas în relaţii foarte bune cu vechii actori din România. Cu cine păstraţi legătura şi cu cine vă vedeţi mai des?

Am rămas în relaţii excelente cu mai mulţi actori, i-aş aminti în primul rând pe Victor Rebegiuc şi pe Mariana Mihuţ. Cu el mă întâlnesc mai des la Ambasada României de la Budapesta, unde mă duc des. Sunt invitată de multe ori la ambasadă, la diverse evenimente. Îmi amintesc că m-am întâlnit şi cu Stela Popescu şi cu Alexandru Arşinel, la un spectacol la Budapesta. Eu stăteam undeva în rândul trei sau patru şi la un moment dat m-a observat Stela. Am văzut-o la un moment că-i şoptea ceva lui Arşinel. Iar Arşinel mi-a zis imediat: „hai, Aniko, hai aici, eşti prietena noastră dragă”. Şi m-am dus la ei, eram încântată. Stela era veselă, era bine atunci, nici n-aş fi bănuit că urmează să se întâmple ceva trist. Parcă Arşinel era puţin mai posomorât, îmi zicea că urmează să fie operat şi că e puţin stresat.