Ilona Scott, românca arhitect din SUA: „M-am născut într-un lagăr din Kazahstan“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

lona Scott, arhitectă de origine română stabilită în SUA, a rememorat, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, primii ani ai copilăriei petrecute într-un gulag din Kazahstan, unde părinţii ei au fost deportaţi de sovietici, dar şi vremurile grele trăite în România comunistă.

Despre copilăria Ilonei Scott se poate scrie un roman: s-a născut într-un gulag sovietic, părinţii ei au fost separaţi forţat, iar la 5 ani a ajuns în România comunistă, unde şi-a revăzut tatăl, alături de care a îndurat frigul şi foamea. Şcoala şi pasiunea pentru arhitectură au ajutat-o să evadeze în acei ani dificili, marcaţi de eforturile părinţilor de a-i oferi un trai decent.

Şi-a văzut tatăl, strungar la o fabrică, murind tânăr, iar pe mamă, pianistră celebră în Europa acelor ani, scoasă din scenă la ordinul comuniştilor. Destinul Ilonei Scott s-a schimbat la scurt timp după ce a absolvit facultatea, când s-a îndrăgostit de un român cu cetăţenie americană. Printr-un miracol, spune ea, i s-a permis să plece în Statele Unite, unde şi-a construit o frumoasă carieră în arhitectură. 

S-a întors în România, în 1989, pentru a adopta un copil, iar de atunci a revenit de câteva ori în vizită. Astăzi, este o arhitectă de succes peste Ocean, a scris o carte despre viaţa mamei ei, volum pe care speră să-l publice cât mai curând, şi lucrează la al doilea roman. Deşi ambele cărţi arată suferinţele îndurate de părinţii ei, mărturiseşte că a scris cu dragoste, în amintirea celor care au crescut-o şi au protejat-o în cele mai negre zile. 

„Weekend Adevărul“: Doamnă Scott, ce amintiri păstraţi din Kazahstan, ţară în care v-aţi născut şi v-aţi petrecut primii ani din copilărie?

Ilona Scott: M-am născut în 1946, pe masa de pâine, într-un lagăr pentru străini numit Kokuzek, în Kazahstan, în apropierea oraşului Karaganda. Sovieticii nu mi-au emis un certificat de naştere, deoarece cetăţenia mea era austriacă la naştere şi, în plus, mi-au ameninţat părinţii să nu vorbească niciodată despre acest lagăr.

Aşadar, pe certificatul de naştere nu apare locul în care v-aţi născut de fapt?

Nu, nu apare în documentele oficiale. Mai târziu, când românii mi-au eliberat certificatul de naştere, 

tata a declarat ca loc de naştere Odesa, Ucraina, care era locul lui de naştere. Eu nu am contestat niciodată informaţia asta.

Cum au ajuns părinţii dumneavoastră să fie deportaţi într-un gulag?

Părinţii mei fuseseră arestaţi de sovietici şi trimişi în lagăr pentru că aveau cetăţenii ale unor ţări care au luptat în războiul împotriva Uniunii Sovietice. Amândoi se aflau pe teritoriu sovietic la începerea celui de-Al Doilea Război Mondial. Mama a fost arestată în Riga, Letonia, ca cetăţean austriac, iar tata era cetăţean român şi a fost arestat în Odesa, Ucraina. 

Imagine indisponibilă

Ilona Scott şi mama ei la ieşirea din lagăr. FOTO Arhivă personală

S-au întâlnit în lagăr. În cele din urmă, au fost eliberaţi şi trimişi în ţările în care aveau cetăţenie. Mama şi cu mine am fost trimise la Viena, în Austria. Un an mai târziu, tatăl meu a fost trimis la Bucureşti, unde nu mai fusese niciodată, şi pentru că autorităţile comuniste nu i-au permis să plece la Viena, am mers noi în România. 

Aţi avut probleme în ţară?

Din cauză că impozitele pentru străini erau foarte ridicate, mama a fost nevoită să-şi schimbe cetăţenia, dar a reuşit, ulterior, să-şi construiască o carieră muzicală în România. Însă asta i-a furat libertatea. 

Cocioaba în care s-au simţit liberi

Aveaţi aproape 5 ani când aţi ajuns în România. Vă amintiţi primul contact cu ţara?   

Când am ajuns în România, era iarnă şi tatăl meu locuia într-o cocioabă – acolo a fost trimis când a ieşit din lagărul sovietic. În cocioaba asta au îngheţat două găini cumpărate de părinţii mei. Noi dormeam toţi trei într-o cameră. Mama nu era obişnuită cu o astfel de viaţă, ea avusese un trai foarte confortabil înainte de a fi arestată de sovietici. Mi-a spus mai târziu cât de îngrozită a fost. Mai ales că în cocioaba în care am trăit nu exista nici măcar baie, iar WC-ul era afară, în frig. Totuşi, oricât ar părea de ciudat, acea cocioabă a devenit „acasă“, era un loc unde, în sfârşit, mama şi tata nu erau prizonieri. Şi pentru că tata i-a promis că o să primească un apartament, a îndurat condiţiile grele din cocioabă. 

Cum a fost reîntâlnirea cu tatăl dumneavoastră?

Am avut probleme, pentru că eu nu ştiam nici română, nici rusă, aşa că, un timp, n-am putut să comunic cu tata, pe care am vrut aşa de tare să-l cunosc. Nu puteam să vorbesc nici cu alţi copii de pe stradă. 

„Vecinii ne urau, ne considerau străini“

Cât timp aţi locuit acolo?

După câteva luni de trai în cocioabă, aşa cum a promis tata, ne-am mutat într-un apartament, unde el a fost repartizat de fabrica în care lucra ca strungar. Era un apartament mic, pe care a trebuit să-l împărţim cu un cuplu cu care n-am putut să ne înţelegem niciodată. Aveam două camere din patru, însă toate facilităţile erau comune, cu excepţia cămării. Avea încălzire, o sobă cu gaz, o baie şi o bucătărie, toate erau mici, dar frumoase. De asemenea, clădirea era nouă, construită de regele Mihai pentru tinerii care lucrau pentru el. De altfel, regele intenţiona să schimbe faţa cartierului şi să îmbunătăţească şi condiţiile, însă nu a mai apucat 

fiind obligat de comunişti să abdice. Clădirea cea nouă în care ne mutasem avea şi un bazin de înot, dar în cei 21 de ani, cât am trăit acolo, a fost umplut cu apă o singură dată. 

Care erau motivele pentru care nu vă înţelegeaţi cu acel cuplu? 

Vecinii din apartamentul nostru ne urau pentru că ne considerau străini. Când mama şi-a început cariera, problemele cu ei s-au înrăutaţit. Într-o zi, femeia a aruncat apă fierbinte în camera noastră şi, printr-o minune, mama a evitat să fie opărită. Părinţii mei au încercat să se mute, dar nu au reuşit. Nu au învăţat niciodată arta de a plăti pe sub mână – probabil că au fost intimidaţi sau nu aveau resurse. Aşa că au rămas blocaţi în această situaţie gravă.

Minunea de a pleca în SUA

În aceste condiţii, privind în urmă, cum v-a fost copilăria?

Am învăţat să vorbesc corect limba română şi nu am avut probleme cu copiii, asta până când şi-au dat seama că părinţii mei vorbeau ciudat. Aşa că a trebuit să fac faţă. Dar adevărul este că, din moment ce nu cunoşteam o altă alternativă de viaţă, consider că am avut o copilărie bună. Mi-a plăcut şcoala, am avut mulţi 

prieteni. Când am început să observ că părinţii mei luptau să facă faţă multor greutăţi, am devenit mai atentă la situaţia ţării.  

Care a fost parcursul dumneavoastră profesional cât timp aţi locuit în România?

Am studiat la Facultatea de Arhitectură „Ion Mincu“ din Bucureşti şi, după ce mi-am obţinut diploma, am lucrat preţ de un an la Buftea ca asistent de scenografie, poziţie din care am realizat şi un film. Apoi am plecat în Statele Unite ale Americii. Nu am „defectat“, ci mi s-a permis să mă căsătoresc cu un român care părăsise ţara mai devreme.

Imagine indisponibilă

Ilona Scott la Predeal. FOTO Arhivă personală

A fost un fel de minune, dar mi-au permis să plec şi am ajuns în SUA cu Green Card, care mi-a acordat toate drepturile, cu excepţia celui de a vota. Am cerut şi am primit cetăţenia americană câţiva ani mai târziu. În Statele Unite, am obţinut licenţa de practicare a arhitecturii şi am lucrat ca arhitect în mai multe birouri din sudul Californiei, inclusiv, timp de 16 ani, în biroul meu privat. Anul viitor am de gând să mă pensionez. 

„America mi-a plăcut din prima zi“

Cum au fost primii ani în Statele Unite, v-a venit greu să vă acomodaţi? 

America mi-a plăcut din prima zi. A fost şi este atât de diferită şi de interesantă. În plus, iubesc limba engleză. Imediat cum am ajuns, mi-am dat seama că arhitectura pe care o învăţasem nu o puteam aplica în SUA. În România, am studiat construcţiile din beton armat şi cărămizi, dar în America se construia pe bază de metal şi lemn şi nu se folosea sistemul metric. Peste toate astea, vocabularul profesional îmi era necunoscut, şi nu mă refer doar la faptul că era în engleză, pentru că îmi era necunoscut şi după ce l-am tradus. Mi-am dat seama foarte repede că până când nu voi începe să gândesc în engleză, n-am nicio şansă să lucrez în domeniul pe care mi-l alesesem.

Aşa că m-am apucat de învăţat limba. După trei luni de la sosirea în SUA, mi-am luat permisul de conducere şi am avut un interviu în engleză – pe atunci, vocabularul meu era foarte rudimentar. Am primit, totuşi, un post de desenator într-o companie importantă, care lucra în mare parte la proiecte din Arabia Saudită. A durat zece luni, până când a venit recesiunea şi am pierdut jobul. 

Cum v-aţi descurcat?

Am reuşit să obţin o slujbă la o primărie şi mi-am dat seama că Los Angeles era de fapt o pizza mare, formată din peste 70 de oraşe diferite. Fiecare era o jurisdicţie separată şi, pe deasupra, erau zonele neîncorporate care făceau parte din „judeţul“ Los Angeles. A fost bine până când am aflat că fiecare oraş are propriile reguli pentru construcţie, adică ordonanţe. De asemenea, fiecare stat are propriile coduri, propriile legi şi constituţii, iar peste toate vin codurile şi constituţia federală. Erau multe informaţii de absorbit, dar trebuia să învăţ dacă vroiam să fiu autorizată să practic arhitectura. N-a fost deloc uşor, dar am luat examenul, apoi am primit licenţa pentru California şi, mai târziu, certificatul care îmi permitea să obţin licenţe pentru alte state. Dar cea mai mare parte a vieţii mele am trăit-o în Ventura, aproape de Oceanul Pacific, la nord-vest de Los Angeles – o regiune extraordinar de frumoasă.

Spun adesea cât de norocoasă sunt să trăiesc în Rai! Munţi de-o parte, ocean pe cealaltă, oraşe frumoase. În plus, după şapte ani, s-a mutat în SUA şi mama, iar asta a fost minunat, mai ales că a readus muzica în viaţa noastră. Sunt căsătorită de 36 de ani şi suntem fericiţi în continuare. Locuim într-o casă pe care am proiectat-o eu. ;

Când am ajuns în România, era iarnă şi tatăl meu locuia într-o cocioabă. Dormeam toţi trei într-o cameră. Mama nu era obişnuită cu o astfel de viaţă, ea avusese un trai foarte confortabil înainte de a fi arestată de sovietici. Mi-a spus mai târziu cât de îngrozită a fost. Totuşi, oricât ar părea de ciudat, acea cocioabă a devenit «acasă», era un loc unde, în sfârşit, mama şi tata nu erau prizonieri.  Ilona Scott - arhitect

„Mama a fost pensionată forţat, la vârful carierei sale!“

Mama dumneavoastră şi-a construit o carieră solidă în muzică. A reuşit astfel să treacă peste suferinţele îndurate?

Mama mea, Sofia Cosma, a început o carieră frumoasă de pianistă, după ce, la 18 ani, a luat premiul patru la un concurs internaţional de pian de la Viena, din 1933. La acelaşi concurs, Dinu Lipatti a luat premiul doi. Este de remarcat povestea competiţiei. Premiul I i-a fost acordat lui Boleslav Kohn, din Polonia, locul al doilea i-a revenit lui Taras Mikischa, din Rusia, iar al treilea a fost împărţit între Mademoiselle Perin, din Franţa, şi Therese Troster, din Austria. Acest lucru l-a înfuriat pe Alfred Cortot, mare pianist la vremea aceea, care făcea parte din juriul concursului. El a fost cel care a insistat ca lui Dinu Lipatti să i se acorde premiul I, iar Emil von Sauer, un alt mare pianist şi compozitor, a dorit ca Sofia Cosma să ia primul loc. Potrivit pianistului Julius Isserlis, membrii juriului au fost de acord să facă compromisuri şi astfel i-au oferit lui Dinu Lipatti şansa să împartă al doilea loc cu Mikischa şi au creat cel de-al patrulea premiu pentru mama mea.

Spuneaţi că mama a fost arestată în Letonia. De ce s-a mutat din Viena?

Din cauza lui Hitler, în 1938, a fugit la Riga, dar viaţa ei bună de dinainte a fost întreruptă când a fost arestată şi trimisă în lagăr. Chiar şi în detenţie, mama nu a renunţat niciodată la visul de a-şi continua cariera în muzică, o carieră pe care a pierdut-o cât timp a fost ţinută în lagăr – peste şapte ani. 

Un cadou cumpărat cu trudă

A avut succes imediat în România?

A durat un timp până când a putut să cânte în România. Mai întâi, a susţinut un examen la Filarmonica din Bucureşti şi a fost angajată ca solistă. A cântat pe fiecare scenă din România care exista, şi la radio, şi televiziune, a făcut înregistrări cu Electrecord, dar a fost împiedicată să meargă în turnee în străinătate, cu excepţia unor ţări socialiste. I s-a permis să meargă doar în Ungaria, Iugoslavia, Cuba şi Germania de Est, până când au avut nevoie de ea pentru a înlocui pe cineva care se îmbolnăvise.

Imagine indisponibilă

Mama Ilonei, pianista Sofia Cosma, a fost foarte apreciată de studenţii ei. FOTO Arhivă personală 

Aşa au lăsat-o, până la urmă, să cânte şi în Italia, dar au lăsat-o să călătorească cu reticenţă. Presupun că le era teamă că nu se va mai întoarce. S-a întors, însă în ciuda acestui fapt, nu au mai ales-o pentru un alt concert similar. Cu toate că era cunoscută, mama n-a avut relaţii speciale care s-o ajute să obţină activităţi dorite. Mă refer la pile, cum se spune. 

Care ar fi una dintre cele mai speciale amintiri legate de mama dumneavoastră?

După mulţi ani în care a fost solistă la filarmonică, în timp ce se afla într-un turneu în Iugoslavia, şi-a economisit banii din indemnizaţia de hrană şi a cumpărat un cadou pentru mine: lână mohair. Femeia care călătorea cu ea, reprezentând Sindicatul, practic, Partidul Comunist, a văzut firele şi a rugat-o pe mama să-i dea ei lâna. Mama i-a explicat că este un cadou pentru fiica ei şi nu s-a conformat. 

A plătit acest gest?

Da, acea femeie s-a răzbunat crunt pe mama. Când a împlinit 55 de ani, Sindicatul a „recomandat“ să fie pensionată. Au pensionat-o forţat, la vârful carierei sale! Dezamăgirea i-a rupt inima. Ea a continuat să cânte pe toate scenele ca invitată. A obţinut şi o poziţie de profesor la Conservatorul din Iaşi, unde a fost primită 

cu braţele deschise. Acolo a avut elevi minunaţi, pe care i-a iubit şi care au iubit-o mult. Unii dintre ei au călătorit mult mai târziu până în California, pentru a fi aproape de ea, de ziua ei de naştere, când a 

împlinit 90 de ani!

Tata: amator de literatură, amuzant şi foarte chipeş

Deci v-a urmat, ulterior, în America?

Da, dar dauna a fost făcută, chiar dacă ea a continuat să fie considerată unul dintre artiştii de seamă ai României. În 1980, ea a venit după mine în SUA. Avea 66 de ani când a sosit într-o ţară nouă, nu vorbea engleză, dar draga de ea a început o nouă carieră. A luat-o de la capăt pentru a treia oară. A învăţat limba engleză şi, ajutată de un nou prieten dedicat, pianistul Lincoln Mayorga, a început să urce pe scene din nou. A cântat în Los Angeles, în New York, San Francisco. A fosi invitată de multe ori la Festivalul Cricklade din Anglia, iar la 72 de ani a cântat cu Filarmonica din Moscova, la Sala Ceaikovski. În California, unde a trăit 31 de ani, pe lângă concerte şi înregistrări, a avut mulţi studenţi şi a participat la diverse proiecte locale. Cu o zi înainte de moartea mamei mele, Lincoln Mayorga a finalizat un documentar despre viaţa ei, pe care l-a intitulat „A Suitcase Full of Chocolate“ (n.r. – „O valiză plină de ciocolată“). Filmul este bazat pe decizia mamei de a veni în România. 

Ce s-a întâmplat cu tatăl dumneavoastră?

Tatăl meu a fost strungar, muncitor în fabrică, dar a fost mare amator de literatură, plin de umor şi foarte chipeş. Din păcate, a murit când era foarte tânăr. El ne-a iubit foarte mult, şi mama l-a iubit mult, acesta fiind şi motivul pentru care a renunţat la viaţa din Viena şi a venit în România – pentru a fi alături de el. Nu l-a blamat niciodată că i-a schimbat viaţa, o viaţă cu mari greutăţi, judecând după multe standarde. ;

Cu toate că era cunoscută, mama n-a avut relaţii speciale care s-o ajute să obţină activităţi dorite. Mă refer la pile, cum se spune. Ilona Scott - arhitect

„În 1989, am revenit în România, cu soţul meu, pentru a înfia o fetiţă“

În ultimii ani v-aţi descoperit şi pasiunea pentru scris. Aveţi în plan să şi publicaţi?

Da, este un hobby luat foarte în serios. În prezent, lucrez la o a doua carte şi sper să o public pe prima. Nu este o sarcină uşoară. Nu este un memoriu, dar am folosit povestea mamei mele pentru a scrie un roman. Pentru a scrie cartea a trebuit să găsesc informaţii despre lagărele din Kazahstan.

Imagine indisponibilă

Ilona Scott la Costineşti. FOTO Arhivă personală

Poveştile pe care mi le-au spus părinţii au avut o natură umană, pentru că le-au trăit şi mi le-au împărtăşit în momente cu totul speciale, dar aveam nevoie de imagini şi de date istorice. De pildă, părinţi mi-au spus că numele lagărului a fost Kukuzek, însă sub numele acesta n-am putut să găsesc informaţii. Am căutat mulţi ani.

Şi aţi reuşit până la urmă?

Din întâmplare, m-am adresat unei jurnaliste care făcea cercetări privind destinul foştilor prizonieri din gulag. Ea m-a pus în legătură cu un om de ştiinţă britanic, sociolog şi istoric, care s-a întâmplat să fie atunci în Kazahstan chiar pentru a studia lagărele. El mi-a trimis ortografia corectă a numelui lagărului. O literă era diferită – Kokuzek, nu Kukuzek. În plus, el mi-a trimis copii din cărţi, în limba rusă, cu istoria scrisă a zonei. Tot el m-a pus în legătură cu cercetători locali.

Ce poveste surprindeţi în acest volum?

Cartea este povestea unei pianiste, personaj pentru care m-am inspirat din viaţa mamei mele, arestată de sovietici. Am scris despre viaţa ei în lagăr, unde şi-a făcut prieteni şi şi-a găsit dragostea. Există însă şi alte personaje, alţi prizonieri cu caracteristicile lor – polonezi, spanioli, germani, români, armeni, italieni, letoni, evrei, iar lista continuă.

Sunt şi personaje negative, oameni asupritori, unii cruzi, alţii mai înţelegători. Este o lucrare scrisă cu dragoste. Prima carte a fost editată şi sper că o voi publica în curând. Momentan, sunt în căutarea unui agent şi este greu de găsit, deoarece cartea este lungă, mai lungă decât ce doresc agenţii. Sunt, totuşi, optimistă, pentru că am fost încurajată de câţiva specialişti în literatură. 

Umorul românesc şi determinarea americană

Şi în a doua carte despre ce este vorba?

Cealaltă carte, care e aproape terminată, surprinde acelaşi personaj principal, dar care este eliberat din lagăr. Eroina e transformată de viaţa pe care a îndurat-o în Kokuzek. Cartea descrie viaţa ei din România, între anii 1950 şi 1970, când a avut multe momente bune, dar a trecut şi prin situaţii ce i-au făcut viaţa imposibilă. Este, practic, viaţa mamei. În noiembrie 2019, am prezentat un fragment din carte, la al 46-lea congres al American Romanian Academy of Arts and Science, la UCLA, în Los Angeles. A fost foarte interesant să întâlnesc români care au realizat lucruri importante în viaţă –  inventatori, scriitori, arhitecţi. A fost o zi specială pentru mine.

Acum, cred că a venit momentul să termin a doua carte şi să scriu despre alte subiecte. Vreau să mă dedic complet scrisului, aşa că o să mă retrag din arhitectură.

Ce calităţi ar putea să împrumute americanii de la români şi ce am putea să luăm noi de la americani?

Cred că americanii ar putea prelua o parte din umorul românesc, iar românii ar putea învăţa din determinarea americană. 

„Iubesc România, dar viaţa mea e în California“

Aţi mai revenit vreodată în România? 

Sigur că da. Prima călătorie în ţară a fost după şapte ani de la plecare. Apoi, am revenit de alte două ori, alături de soţul meu, în încercarea de a înfia o fetiţă. Nu am avut succes până după Revoluţie, când Ceauşescu a fost împuşcat. Ne-am adus fiica acasă, în California, pe 1 februarie 1990. Ne-am întors şi cu fiica noastră de două ori, ultima oară în 2018, când am fost într-o vacanţă în Maramureş. Un adevărat vis! Aş dori să mă întorc şi să continui să le povestesc americanilor ce ţară magnifică este România! Pe Facebook îmi place să pun informaţii despre România, despre frumuseţea ei şi a oamenilor ei.

Vă lipseşte ceva din România, vi s-a întâmplat să vă surprindeţi în momente în care să simţiţi că vă este dor de ţara copilăriei?

Iubesc România, dar viaţa mea este în California. Sigur că îmi este dor şi, de fiecare dată când pot, mă întorc să o vizitez. Am în România o prietenă foarte apropiată şi alţi câţiva prieteni pe care îi preţuiesc. Am şi o verişoară pe care mă bucur tare mult când o revăd. Cel mai mult, pe lângă oameni, îmi lipsesc bunătăţile: leuşteanul, gogoşarii, borşul, varza murată Romanian style, sarmalele şi tortul Joffre.

Imagine indisponibilă

Ilona Scott pe şantier. FOTO Arhivă personală

Am învăţat să gătesc câte ceva, dar de multe ori n-am ingredientele necesare. Prietena mea din Bucureşti mi-a trimis un gogoşar din sticlă. Am râs. Râsul e bun.

Va da arhitectura pe scris 

Ce alte activităţi mai aveţi?

Sunt membru şi fost preşedinte al Ventura Downtown Lions Club şi trezorier la Cottage Home Foundation, care e o proprietate a Lions Club unde cazăm copiii fără adăpost. Lion Club International este una dintre cele mai mari organizaţii caritabile din lume. Clubul nostru are 120 de membri. De asemenea, sunt membru al American Institute of Architects.  

Mai lucraţi şi la proiecte de arhitectură?

Da, acum lucrez la terminarea construcţiei unei clinici şi la un adăpost pentru femei abuzate. Mă mai ocup şi de un proiect al guvernului local privind modernizarea unor clădiri de apartamente. Când le voi finaliza, cred că într-un an, mă voi retrage pentru a avea timp să scriu. 

Imagine indisponibilă

Ilona Scott şi soţul ei. FOTO: Arhivă personală

  Cred că americanii ar putea prelua o parte din umorul românesc, iar românii ar putea învăţa din determinarea americană.  Ilona Scott - arhitect

Vă mai recom​andăm

Românca plecată în SUA cu 500 de dolari în buzunar şi ajunsă la şefia unei bănci de top. „Mulţi ani m-am întreţinut făcând curăţenie în case şi spaţii comerciale“

 

INTERVIU Ileana Costea: „Cel mai mult m-a impresionat la Cioran şi Eliade cât de umili erau în viaţa lor privată“

 

Cluj-Napoca



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite