Francezul care i-a tradus pe Eminescu, Sorescu şi Rebreanu. Literatul crede că un anume scriitor român merită Nobelul
0
Jean-Louis Courriol i-a tradus în franceză pe Mihai Eminescu, pe Marin Sorescu şi pe Liviu Rebreanu. Pentru ultimul are o sensibilitate aparte. De altfel, pentru modul în care i-a promovat pe unii dintre cei mai importanţi scriitori români în Europa, Courriol a fost distins cu premiul „Ambasador de onoare al literaturii române în spaţiul european“.
”Am descoperit limba română din întâmplare“, mărturiseşte traducătorul francez Jean-Louis Courriol. A învăţat româneşte prin anii ’70, după o excursie în România, cu colegi de facultate. Licenţiat în franceză, latină şi greacă, a predat română la Lyon şi franceză la Iaşi.
Jean-Louis Courriol a tradus în franceză mari opere ale lui Mihai Eminescu, Marin Sorescu şi Liviu Rebreanu, motiv pentru care organizatorii Festivalului Internaţional de Carte Transilvania, desfăşurat în luna octombrie la Cluj-Napoca, i-au acordat titlul de „Ambasador de onoare al literaturii române în spaţiul european“. Acelaşi titlu i s-a acordat şi soţiei sale, Florica Courriol, pe care a cunoscut-o în acea excursie din anii ’70.
De traduceri s-a apucat din pasiune, nu cu gândul să publice. „De fapt, am învăţat limba română traducând, de unde şi pasiunea pentru traducere. Iar primul roman pe care l-am tradus a fost «Patul lui Procust» al lui Camil Petrescu“, îşi aminteşte francezul. Din 1975 a păşit pe drumul traducerii, o muncă titanică, singuratică, crede el. Despre literatura română vorbeşte atât de frumos în româneşte, încât dacă nu i-ai sesiza uşorul accent franţuzesc, nu ai crede că nu e născut în România. Nu se încurcă în clişee şi scheme, pe care le detestă. Însă ce îi place enorm este să citească Liviu Rebreanu. Vede în el nu doar un romancier mare, ci şi un fel de părinte, pentru că imaginea lui Rebreanu aduce cu chipul tatălui său.
A cunoscut-o pe fiica lui Rebreanu
„Admir foarte mult opera, dar şi pe omul Rebreanu, un om despre care nu se poate spune nimic rău, un suflet pur, un foarte mare scriitor, un om deosebit şi un simbol al României, după mine“, subliniază traducătorul Jean-Louis Courriol.
Consideră că Rebreanu nu e un scriitor realist, aşa cum este el încadrat în manualele şcolare din România. „În cărţile lui Rebreanu e mai multă psihologie decât în multe romane care sunt considerate psihologice. Şcoala, de obicei, reduce foarte mult dimensiunea operelor literare“, crede francezul, convins de faptul că valoarea unui scriitor e dată şi umanitatea acestuia.
Jean-Louis Courriol a cunoscut-o pe Puia Rebreanu la Bucureşti, graţie lui Marin Sorescu. „Eram foarte bun prieten cu Sorescu, l-am prezentat studenţilor la Universitatea din Lyon, când eu eram mai tânăr şi când el era mai tânăr. Iar el, ştiind că-l iubesc foarte mult pe Liviu Rebreanu, mi-a făcut o surpriză. Aşa am cunoscut-o pe Puia-Florica Rebreanu, o doamnă foarte elegantă, pasionată de memoria tatălui său“, povesteşte Courriol.
„Ştiu că am publicat o capodoperă“
Toate culturile au nevoie de promovare, iar aceasta se face prin traduceri, unde rolul principal îl are traducătorul. Din Liviu Rebreanu, Courriol a tradus „Ciuleandra“, „Gorila“, „Amândoi“, „Metropole“, „Pădurea Spânzuraţilor“. Despre ultima operă enumerată susţine, fără doar şi poate, că e un roman excepţional. La fel crede şi editoarea care i-a publicat traducerea. „Când am lansat cartea, la Institutul Cultural Român din Paris, editoarea de atunci a spus: «Nu mă interesează dacă această carte o să aibă vânzare, nu are importanţă. Eu ştiu că am publicat o capodoperă». E ceva rar auzit din partea unui editor. Cred că avea perfectă dreptate. O persoană care nu ştia nimic despre literatura română. I-am propus cartea şi i s-a părut excepţională, sper că şi datorită traducerii“, adaugă Jean-Louis Courriol.
În opinia traducătorului, Liviu Rebreanu ar fi meritat să se bucure de titlul de laureat Nobel, deşi crede că acest premiu nu este neapărat o consacrare a unui autor.
„Sunt foarte mulţi scriitori care au luat Premiul Nobel şi care sunt ignoraţi total. Cine îşi aduce aminte de toţi scriitorii ce au luat Premiul Nobel?“, se întreabă el. Însă cum măsori valoarea unui scriitor? Ce înseamnă un scriitor mare? Calitatea scriiturii, traducerile bune în alte limbi şi premiile ar fi posibile răspunsuri, crede Courriol.
Cea mai recentă traducere din Rebreanu este romanul „Adam şi Eva“, care îi place datorită structurii sale din şapte nuvele care se pot citi separat, dar care alcătuiesc un întreg. „E o mare realizare românească“, consideră francezul. Traducerea a ajuns deja la cititorii francezi, cartea fiind deja pe piaţă. Tot în această perioadă a fost lansată pe piaţa franceză de carte şi traducerea romanului „Calea Victoriei“ de Cezar Petrescu, autor pe care, spre deosebire de unii literaţi români, Courriol nu îl vede ca pe un scriitor „secundar“.
Jean-Louis Courriol la una din dezbaterile organizate de Festivalul Internaţional de Cartea Transilvania. Alături de el se află soţia sa, Florica, iar în dreapta sa - vicepremierul Vasile Dâncu şi directorul FICT, Vasile Dâncu, iar în stânga - scriitoarea Marta Petreu FOTO: Florina Pop
„Traducătorul e cel mai bun critic literar“
În anul 2000, Jean-Louis Courriol a înfiinţat la Universitatea din Piteşti un institut de cercetare în traducere literară, adică o şcoală altfel pentru cei care sunt pasionaţi de traduceri şi vor să facă această meserie ca la carte. Dar să traduci înseamnă nu doar să înţelegi şi să stăpâneşti limba din care traduci, ci şi să fii un fin critic literar, să ştii să păstrezi ritmul în traducere. „Traducând, te apropii foarte mult de operă. Traducătorul e cel mai bun critic literar, e obligat să fie cel mai bun critic literar pentru că, dacă nu are o interpretare profundă a operei, nu poate să traducă corect“, crede Jean-Louis Courriol.
Rebreanu a mai fost tradus în franceză între cele două războaie mondiale, însă prea puţină lume a aflat de aceste traduceri, deoarece nu au avut ecou. Nu e uşor să traduci, iar o traducere proastă periclitează şi promovarea cărţii la festivaluri de profil, la conferinţe şi alte evenimente.
„Am tradus pentru mine, pentru plăcerea mea, pentru studenţi. A traduce înseamnă a descoperi opera. O citeşti, îţi place, dar când o citeşti ca să o traduci, o descoperi altfel, o descoperi mai profund. (...) Pentru a fi un bun traducător trebuie să fii un interpret foarte bun, iar pentru asta trebuie să ştii literatură, să stăpâneşti limba şi literatura. Nu ştiu spaniolă ca să apreciez valoarea poeziei lui Antonio Gamoneda, invitatul special al festivalului (n.r. – al Festivalului Internaţional de Carte Transilvania) de la Cluj, dar în română mi s-a părut foarte bun“, adaugă francezul.
„Patul lui Procust“, şi „depăşit“, şi „modern“
Jean-Louis Courriol ne-a povestit câteva dintre realizările sale pe piaţa franceză de carte. În 1985, a publicat o antologie cu poeziile lui Eminescu la Editura Cartea Românescă, iar în anul 2000, a publicat o altă antologie cu poezii de Eminescu, bilingvă, la Editura Paralela 45, care a cunoscut de atunci opt ediţii succesive. În iulie 2015, a apărut ediţia franceză, la editura Non Lieu din Paris. În 1990, a publicat traducerea în franceză a romanului „Patul lui Procust“ al lui Camil Petrescu. Când a încercat să-l publice pentru prima oară în Franţa pe Petrescu, în 1978, editorului i s-a părut că romanul este „depăşit“, iar editoarei Jacqueline Chambon, în 1990, i s-a părut, dimpotrivă, o carte modernă. „Ceea ce şi este“, completează Courriol.
„Liviu Rebreanu mi-a oferit şansa de nepreţuit să-mi iubesc şi să-mi respect şi mai mult tatăl“
Într-un interviu desfăşurat atât în timpul Festivalului Internaţional de Carte Transilvania, în luna octombrie, la Cluj-Napoca, cât şi pe e-mail, după ce traducătorul s-a întors acasă, la Lyon, Jean-Louis Courriol a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ mai ales despre apropierea pe care o simte faţă de scriitorul român Liviu Rebreanu.
„Weekend Adevărul“: Spuneaţi că scriitorul Liviu Rebreanu e ca un „tată spiritual“ pentru dumneavoastră. Care este motivul pentru care îl vedeţi astfel?
Jean-Louis Courriol: Nu m-am exprimat chiar în aceşti termeni, dar aţi înţeles bine... Cred că Rebreanu nu a fost doar un scriitor, ci şi, poate mai presus de toate, un Om. Nu e de ajuns să scrii bine ca să devii un model spiritual. Trebuie să ai în tine o lume de trăiri şi de simţiri profund umane. Atunci poţi să scrii opere sau Opera care va dăinui. Valoarea romanelor şi a scrierilor lui Liviu Rebreanu ţine nu doar de o excepţională capacitate de a crea un univers de ficţiune, ci şi de acest dar.
De la fiecare părinte învăţăm multe. Ce aţi învăţat de la Rebreanu?
Probabil că – mai ales după periplul de neuitat în ţinutul rebrenian de la Bistriţa la Târlişua trecând prin Maieru, periplu dăruit de poetul-cărturar-părinte Ioan Pintea şi de toţi oamenii de suflet de pe aceste frumoase meleaguri – Liviu Rebreanu mi-a oferit şansa de nepreţuit să-mi iubesc şi să-mi respect şi mai mult tatăl, care semăna mult cu el la chip şi, cred eu, la suflet şi inimă. Şi să cred în perenitatea literaturii adevărate.
Credeţi că Liviu Rebreanu se numără printre scriitorii care ar fi meritat Premiul Nobel pentru Literatură?
Premiul Nobel este doar unul pe an. Scriitori de valoare autentică se nasc, din fericire pentru noi, mai mulţi în fiecare an... Dacă ar fi după mine şi aş avea un vot, cât de mic, în juriul acestui premiu pentru Literatură şi dacă acest premiu s-ar acorda şi postum, aş fi cel mai aprig şi înflăcărat susţinător al lui Liviu Rebreanu. Dar nu contează chiar aşa de mult. Premiul Nobel i-ar fi uşurat mult viaţa lui Liviu Rebreanu când avea – şi a avut aproape toată viaţa – probleme financiare, dar oare l-ar fi făcut mai mare? El a devenit şi va rămâne un scriitor iubit profund de toţi cei care-i vorbesc limba, limba română. Nu cred că ar exista pentru el mai adâncă satisfacţie, meritată din plin. Datoria mea mi se pare a fi, prin traducere, să-l fac iubit şi apreciat şi de câţiva cititori francezi, de cât mai mulţi! Dar nu depinde numai de mine!
Aţi fost cumva şi în satul natal al scriitorului Liviu Rebreanu?
Am fost, împreună cu Florica, soţia mea, în tot ţinutul rebrenian de la Bistriţa, unde ne-a găzduit Ioan Pintea, la Târlişua, satul din care a plecat când încă nu vorbea, la Maieru, satul unde a copilărit. Peste tot ne-am întâlnit cu busturile lui, unele perfect reuşite, altele mai stângace, nu contează... Dincolo de întruchipările de bronz ale lui Liviu Rebreanu, simţi că pluteşte tainic duhul lui. Pluteşte peste dealurile şi munţii de acolo, dar şi peste oamenii care ne-au întâmpinat cu o căldură de neuitat. În paranteză fie spus, nu sunt adeptul complimentelor excesive.
Care a fost cea mai bună carte care s-a scris despre Liviu Rebreanu şi care v-a căzut în mâini? Şi de ce consideraţi că este cea mai bună?
Cartea pe care am descoperit-o recent în cursul călătoriei mele pe urmele lui Liviu Rebreanu şi care mi-a fost dăruită generos de unul dintre cei doi autori ai ei, profesorul Andrei Moldovan. A conceput-o împreună cu unul dintre cei mai cunoscuţi exegeţi şi cercetători ai operei rebreniene, Niculae Gheran. Acest «Rebreanu prin el însuşi» ar trebui să devină pentru toţi cititorii pasionaţi de scrierile lui Liviu Rebreanu, şi nu numai, un fel de Biblie pe care poţi s-o consulţi de câte ori simţi nevoia. Structura cărţii este extrem de inteligent gândită întrucât se prezintă sub forma unui interviu fictiv – Rebreanu a murit pe 1 septembrie 1944 – în acelaşi timp perfect autentic, răspunsurile scriitorului fiind strict extrase din interviurile luate în timpul vieţii.
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
