FOTO Tudor Jurgiu, regizorul român premiat la Cannes 2013: „Explorez drama despărţirilor din cupluri“
0Regizorul Tudor Cristian Jurgiu, în vârstă de 28 de ani, a câştigat un premiu anul acesta pe Croazetă la secţiunea dedicată filmelor de şcoală, cu un documentar despre relaţiile de cuplu eşuate.
Tudor Cristian Jurgiu este unul dintre tinerii regizori care fac cunoscută cinematografia românească peste hotare şi încearcă prin filmele sale să convingă publicul că filmele româneşti merită văzute. Anul acesta, la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes, unul din marile evenimente de profil din lume, a păşit pe covorul roşu şi, spre surprinderea sa, a şi câştigat un premiu la secţiunea dedicată filmelor de şcoală.
Şi, pentru ca scurta prezentare să fie completă, el poartă un nume asemănător cu cel al unui cunoscut regizor român, Tudor Giurgiu, directorul executiv al celui mai mare festival de film din ţară, TIFF. Casa de producţie a lui Giurgiu, Libra Film, scoate în toamnă primul lungmetraj a lui Jurgiu, „Câinele japonez“.
„Weekend Adevărul“:
Filmul „În acvariu“, care ţi-a adus premiul la Cannes, este în competiţia de scurtmetraje de la TIFF. Bănuiesc că nu e singurul motiv pentru care ai venit aici, la Cluj.
Tudor Cristian Jurgiu: Sunt şi trainer la „Let’s go digital“, unde am fost şi acum doi ani. Nu eram foarte sigur că voi veni, dar la ediţia din 2011 a TIFF-ului a fost o experienţă incredibilă cu elevi de clasa a X-a şi a XI-a. Ce urmărim mai mult prin aceste cursuri e să le sugerăm elevilor un alt mod de a vedea lucrurile, de a înţelege cum se transformă realitatea înregistrată într-un film şi cum se schimbă lucrurile când înregistrezi, adică lucruri care ţi se par banale şi pe care le-ai văzut de o mie de ori capătă o altă conotaţie când sunt înregistrate şi privite din nou. E foarte emoţionant şi foarte plăcut să lucrezi cu ei, sunt foarte deschişi.
În ce fel eşti legat de Cluj?
Acum şase ani, am stat un an în Cluj, când am făcut teatrologie. Mi-a plăcut mult, vedeam o grămadă de filme, spre deosebire de acum. Atunci am fost şi cu primul meu scurtmetraj din afara şcolii, în competiţia TIFF, „Nunta lui Oli“, şi a fost frumos. Am primit feed-back-uri pozitive. La TIFF am fost ca spectator, participant în competiţie şi trainer. La festival am reuşit să văd nişte filme pe care nu le-aş fi văzut altfel. Am asistat şi la nişte discuţii cum sunt cele de la TIFF Lounge.
Comunicarea de după despărţire
Anul acesta, la Cannes, ai obţinut premiu. Scurtmetrajul tău a fost selectat din aproximativ 1.500 de filme. Ce înseamnă pentru tine această selecţie?
Nu ştiam câte sunt trimise de obicei. Filmul l-am terminat în martie anul trecut şi ratasem deadline-ul pentru Cannes, eram aşa dezamăgit. A fost trimis un alt film de la noi de la şcoală. Anul acesta nu m-am aşteptat să fie selectat. M-am bucurat mult mai mult de selecţie decât de premiu, cred. Selecţia înseamnă o recunoaştere, dar nicio selecţie nu certifică faptul că filmul e bun. Sunt o grămadă de filme care nu au fost niciodată selectate la Cannes, sunt o grămadă de filme proaste care au luat premii la Cannes şi la alte festivaluri. E un gen de confirmare, e un boost (n.r. – sprijin) moral care te ajută, într-un fel, dar nu trebuie să fie asta motivaţia ta. Cei care au selectat filmul mi-au spus că au apreciat subiectul şi modul în care l-am tratat, în care am filmat, am decupat, dar şi distanţa pe care am ţinut-o faţă de personaje. Toţi mi-au spus că au apreciat gesturile şi modul în care se comportă personajele.
În filmul tău, „În acvariu“, urmăreşti dramele prin care trec unele cupluri care se despart. De ce ai ales această temă?
Tema din filmul „În acvariu“, premiat la Cannes, mă interesează destul de mult, explorez drama despărţirilor
din cupluri care trec prin despărţiri-împăcări-despărţiri-împăcări. De ce se întâmplă asta? Ce se întâmplă în scurtmetrajul ăsta mi se pare simptomatic mai mult decât povestea de iubire a unui cuplu, simptomatic pentru ce se întâmplă acum, pentru cum trăiesc tinerii, pentru modul în care comunică unii cu alţii, în care se raportează şi emoţional, şi intelectual unii la alţii.
Ce crezi că i-a plăcut juriului de la Cannes de ţi-a acordat premiul?
Nu am apucat să vorbesc foarte mult cu cei din juriu. Am discutat cu regizorul turc (n.r. – din juriu), care mi-a spus că a apreciat destul de mult modul în care am filmat şi mi-a dat exemple de câteva cadre. I-a plăcut şi atitudinea faţă de povestea din film. Am filmat, a doua oară, „În acvariu“ (versiune care a fost prezentată la Cannes) pentru că mi s-a părut că e mai plauzibilă povestea cu actori mai tineri. În acelaşi timp, e mai incitant să asociezi genul ăsta de gesturi cu nişte personaje mature. Probabil pentru un lungmetraj mă gândesc la un cuplu cu o vârstă mai înaintată. În film, personajele nu reuşesc să se despartă pentru că nu e o dramă reală ceea ce trăiesc, e un fel de teatru pe care îl joacă, un circ regizat de ei. După fiecare ceartă şi împăcare, ei reuşesc să ajungă la un fel de echilibru şi rutină a relaţiei. Mi se pare că lipseşte ceva acolo, în relaţia dintre ei, şi că încearcă să justifice golul ăsta prin dramatism. Oamenii îşi provoacă emoţii prin comportamente, multe nefiind neapărat reale, nu sunt nişte sentimente care să aibă o fundaţie şi să dureze. Sunt nişte emoţii pe care şi le provoacă prin certuri.
Spune-ne un defect şi o calitate la filmul premiat.
Un defect ar fi raportul dintre cameră şi personaje şi modul în care se mişcă ele. E, uneori, greşit. Mi se pare că am exagerat în unele momente cu distanţa faţă de personaje, nu neapărat distanţa fizică. Însă îmi dau seama că, dacă nu exageram în acele momente, nu erau nici celelalte pe care le apreciez. Un plus ar fi ritmul în care se desfăşoară acţiunea, modul în care relaţionează personajele unul cu altul şi în care îşi exprimă emoţiile prin gesturi.
De ce faci filme?
Simt că vreau să mă exprim într-un fel şi mă interesează anumite teme, subiecte, pe care vreau să le explorez. Mediul cinemaului mi se pare cel mai interesant şi apropiat mie. Cu fiecare film încerc să aflu câte ceva despre mine şi e foarte lent procesul ăsta. Şi foarte confuz. Crezi că ai aflat ceva despre tine lucrând la un film, dar, de fapt, nu e atât de pregnant ca altceva. Mi se pare un mediu care mă provoacă, mă stimulează. Mai e şi plăcerea de a lucra cu actorii, de a lucra cu o echipă. E plăcut şi asta. Se creează o legătură foarte specială între membrii unei echipe. La „Nunta lui Oli“ (n.r. – film făcut în 2009 şi care i-a adus numeroase premii în ţară şi străinătate, premii din care amintim: cel mai bun film românesc la Festivalul
de Scurt şi Mediu Metraj NexT 2009, cel mai bun scurtmetraj de ficţiune acordat la Festivalul Anonimul 2009 şi cel mai bun film de scurtmetraj acordat la Premiile Gopo 2010) am lucrat cu Adrian Titieni, mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu el, e un actor cald, dispus să discute, foarte deschis, cu un instinct foarte bun.
„Nu aş da vina pe spectatori“
De ce crezi că nu merge lumea la filmele româneşti, la cinema?
Lumea nu merge la filme româneşti fiindcă suntem intoxicaţi de Hollywood, de filmele americane. De când eşti mic începi să trăieşti cu televizorul şi cu cinemaul. Sunt seriale şi eşti obişnuit cu un anumit ritm de a vedea filmele. Televiziunea şi cinemaurile îţi impun un mod de a vedea filmele. Cei mai mulţi
oameni nu simt nevoia să schimbe modul de a gândi şi se mulţumesc cu ceea ce primesc. Publicul e educat într-un fel şi, da, oamenii sunt obişnuiţi să vadă filmele într-un anumit ritm. Se pare că problema asta de ritm e în principal.
Ritmul filmelor româneşti e mai lent şi oamenii sunt obişnuiţi cu genul acela de montaj cu muzică, mai rapid. Nu cred că e problema subiectelor abordate în filmele româneşti. Trebuie să te educi cumva să vezi filme, ca în orice alt domeniu. Şi când mergi pe bicicletă, trebuie să înveţi, e greu la început, mai şi cazi, şi oamenii nu vor să cadă. La noi, eşti obişnuit să ţi se spună: poezia asta înseamnă asta, poetul a vrut să asta, asta şi asta. Din clasa I eşti obişnuit să ţi se transmită idei, să ţi se explice. Şi cele mai multe filme construite în felul ăsta, al Hollywood-ului, sunt foarte direcţionate, se spune exact în ce direcţie să înţelegi filmul, nu ţi se oferă alternative şi atunci e greu când ţi se oferă un film (n.r. – românesc) care nu ştii ce vrea să zică. Lumea se întreabă: şi ce a vrut să zică? Şi tu trebuie să zici ce a vrut să spună. Nu aş da deloc vina pe spectatori, ei sunt obişnuiţi cu genul ăsta.
Cum aducem oamenii la filmele româneşti?
Din şcoală. De acolo începe totul, nu doar legat de film, ci şi modul în care se predă la noi e unul care îţi toceşte spiritul de analiză. Nu comunist, pentru că sunt şi alte ţări care nu au moştenirea asta comunistă şi au aceeaşi problemă. Ţine de primii opt ani din şcoală şi orice transformare pe care vrei să o faci începe de acolo, din educaţie. Şi educaţia e ignorată sistematic de către Guvern. Se văd bugetele care sunt acordate în fiecare an educaţiei. Am lucrat într-un proiect finanţat de UE şi documentându-mă am văzut că, în anii ’50, în Japonia, doi ani la rând, 70% din bugetul ţării s-a dus doar în educaţie. Au planificat sistemul lor de învăţământ pentru 40 de ani de atunci înainte, au făcut nişte sacrificii ca să meargă înainte. Orice reformare porneşte de aici. Nu ai cum să schimbi mentalitatea oamenilor dacă nu intervii în educaţie şi nu te concentrezi pe asta. Legat de cinema, strict, mi se
pare că ar trebui să existe cursuri opţionale de film poate din clasa a VIII-a, din liceu măcar.
„Mi-era frică să lucrez cu Rebengiuc“
De ce se dau bani puţini pe filmele româneşti în condiţiile în care aduc premii internaţionale?
Cred că e şi o diferenţă de viziune, de raportare la lucruri între cei care acordă banii şi cei care fac filme. Asta cred că e una dintre probleme, pe lângă corupţie şi restul problemelor pe care le-am tot văzut în ziare. Mi se pare foarte tare că au început să se facă anchete serioase despre banii oferiţi de Centrul Naţional al Cinematografiei şi despre banii oferiţi filmelor-fantomă, care nu sunt lansate niciodată, nicăieri. Faptul că sunt două-trei filme care iau premii şi încă şapte care au fost finanţate pe care nu le vede nimeni e foarte uşor pentru cei care împart banii să spună: uite, am făcut asta! Păi, da, dar nu e o scuză pentru celelalte şapte.
Ai colaborat cu Victor Rebengiuc la primul tău lungmetraj. Cum a fost?
În „Câinele japonez“ e vorba despre cum reuşesc doi oameni, destul de închişi, aproape mizantropi într-un fel, să-şi dea jos armurile şi scuturile pe care şi le-au construit de atâţia ani şi să comunice. Să lucrez cu Victor Rebengiuc a fost mult mai plăcut şi mai uşor decât mă aşteptam. Mi-era, normal, frică, puţin, dar după primele repetiţii m-am relaxat. E genul de actor foarte interesant în cadru, nu e nevoie să facă foarte multe ca să fie interesant, cel puţin pentru mine. E tipul de om foarte carismatic şi a cărui prezenţă în cadru are energie. Filmul, scenariul, nu se bazează pe nişte scene foarte dramatice, de conflict care să necesite foarte multă agresivitate, pe un gen de dramatism accentuat, ci cel mai mult pe prezenţa personajelor în cadru şi pe relaţia dintre ele, destul de tăcută. Şi atunci el a fost foarte potrivit pentru rol. ;
O nouă speranţă în regia românească
Numele: Tudor Cristian Jurgiu
Data şi locul naşterii: 23 noiembrie 1984, Mediaş.
Starea civilă: Necăsătorit.
Studiile şi cariera: Licenţiat şi masterand al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Film, Facultatea de Film, specializarea Regie de Film.
Locuieşte în: Bucureşti, România.
Ce crede despre filmele:
„Despre oameni şi melci“ - „Amuzant. Tudor Giurgiu încearcă foarte mult să schimbe faptul că spectatorii români nu merg la filme româneşti şi se pare că prin filmul ăsta a început foarte bine. A fost destul de bine apreciat de public şi e un film gustat de mai multe categorii de oameni.“
„După dealuri“ - „E un film puternic, însă mă simt puţin la distanţă de subiect. Actriţele mi se par extraordinare şi modul în cum a lucrat Mungiu cu ele. Sunt pline de energie şi de emoţie. Cu relaţia dintre cele două am reuşit să empatizez foarte bine şi, din punctul meu de vedere, e cel mai bine făcut lucru în film. Pentru mine, genul ăsta de subiecte este un pic prea excepţional. Nu mă interesează lucruri atât de excepţionale. Tind să mă îndrept spre lucrurile care afectează mai multă lume.“
„Poziţia copilului“ - „La fel, e un subiect excepţional, dramatic, care cumva te forţează să mergi într-o anumită direcţie. Sunt multe tipuri de regizori, dar sunt două categorii pe care le pot identifica. Cei care iau un scenariu şi un subiect şi îl folosesc ca pretext pentru a prezenta spectatorilor şi lumii modul lor de a vedea lucrurile, şi adaptează scenariul la viziunea lor.
E genul de regizori care iau o poveste şi îşi adaptează demersul lor şi discursul şi modul în care semnează la scenariu. Mi se pare că Netzer s-a adaptat la scenariu mai mult decât a vrut să ne arate. Tind să apreciez mai mult tipul de regizori pe care îi simt în spatele filmului. Luminiţa Gheorghiu e extraordinară, e un personaj, o persoană care magnetizează totul în jurul ei şi asta e, din nou, un mare atu al filmului.“
Vă mai recomandăm şi:
Tudor Giurgiu, regizor: „Cinematografia este un teren al nimănui“
Se încarcă comentariile...
