EXCLUSIV Experienţele unui român pe Camino, drumul spre capătul Pământului: „Am învăţat că nu ştiu nimic“

EXCLUSIV Experienţele unui român pe Camino, drumul spre capătul Pământului: „Am învăţat că nu ştiu nimic“

Dacian Păşcuţă în satul spaniol Cudillero  FOTO: arhivă personală

Dacian Păşcuţă e un tânăr antreprenor din Cluj care în vară a făcut călătoria vieţii lui: 700 de kilometri pe jos, cu rucsacul în spate, ca să ajungă la Santiago de Compostela, faimos loc de pelerinaj din lume. De ce? „Aveam o grămadă de întrebări existenţiale. Mi se părea că alerg cu toată viteza, alături de alţii, înspre nimic“.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Camino m-a învăţat că poţi trăi cu puţin. Trăim într-o societate care ne învaţă a avea succes în loc de a fi“, spune Dacian Păşcuţă (26 de ani), uitându-se lung la cafeaua de pe masă şi gândindu-se la călătoria pe care a făcut-o în vară, la Santiago de Compostela, locul din Spania unde an de an se adună milioane de turişti şi pelerini. Ne povesteşte că Santiago de Compostela înseamnă „Sfântul Iacob de pe Câmpul stelelor“ şi e o localitate din nord-vestul Spaniei care păstrează rămăşitele pământeşti ale Sfântului Iacob, unul dintre cei 12 apostoli ai lui Iisus. La câţiva kilometri de Santiago se află Finisterra – tradus din spaniolă înseamnă „capătul pământului“ –, un loc unde, încă de pe vremea celţilor, se credea că se sfârşeşte pământul şi dincolo de apa cât vezi cu ochii nu mai e nimic.

Călătoria a făcut-o dintr-o întâmplare. A mers pe jos 700 de kilometri, cu rucsacul în spate, a dormit pe plajă, în pădure şi în adăposturile special amenajate pentru pelerini numite albergues. L-au încercat trăiri diferite, de la bucurie, tristeţe, dezamăgire până la împlinire. A întâlnit oameni de toate felurile care l-au impresionat prin poveştile lor de viaţă şi cu tăria cu care îşi înfruntau soarta: de la pelerini care erau pe moarte până la pelerini care s-au vindecat de cancer şi făceau acel drum în semn de mulţumire. Toate în 26 de zile.

La câteva săptămâni bune de la întoarcerea acasă încă purta, la propriu, urmele călătoriei.

„În ziua a 17-a am ajuns într-o orăşel tare frumos (n. r. oraşul Luarca) şi am fost aşa de entuziasmat încât m-am aruncat în ocean. Nu m-am gândit. Nu ştiu ce a fost în mintea mea atunci. Nu ştiu. Uneori intri într-o transă. Aveam băşici pe talpă. Apa era sărată. Ustura... Băşicile s-au spart şi a intrat nisip şi pietricele. Nu mai putea călca. Eram cazat la un albergue. M-am târât efectiv până acolo şi când m-am uitat la talpă erau toate culorile din lume. În momentul ăla am zis: drumul s-a terminat pentru mine!“, povesteşte Dacian. Însă acel moment a fost adevărata lui provocare.

Odihnă şi prânză pe coasta mării  FOTO: arhivă personală

„AI MEI AU ZIS CĂ-S NEBUN“

Dacian făcea parte din echipa consultantului în afaceri Lorand Soares-Szasz din Cluj. Acum are propria sa afacere. Acesta din urmă lansase o provocare: dacă firma creştea cu 300% până la sfârşitul anului, fiecare ce contribuia la reuşită primea bani ca să-şi facă un concediu de vis în 2015. „Sună corporatist, dar e o provocare foarte faină“, subliniază Dacian. Iar ca Lorand să-şi motiveze angajaţii s-a gândit să-i pună săptămânal să-şi prezinte fiecare locul unde vor să-şi facă acel concediu. „Instinctiv mi-a venit să zic că vreau să merg pe Camino. Auzisem de la un prieten care încă nu făcuse drumul“, zice el. Le-a povestit colegilor despre drum şi era uşurat că a scăpat de prezentare. Însă, cuvintele rostite la întâmplare au început să-l bântuie.

„Două nopţi n-am putut să dorm. Mă gândeam doar la posibilitatea asta: ce s-ar întâmpla dacă aş merge?“, povesteşte el.

S-a uitat cât e drumul, câţi kilometri ar trebui să facă pe zi, ce resurse şi pregătire ar implica, cine l-a mai făcut. Şi toate întrebările din lume i-au cotropit mintea în nopţile alea. „Am făcut un drum până la Turda, 34 de kilometri. Să mă testez. A fost lejer. În 6 ore jumate. Am văzut că-mi place. Timpul acela a fost de calitate, am fost doar eu cu gândurile mele. Mi-am rezolvat o grămadă din problemele care mi se adunaseră. La un moment dat ajunsesem să mă antrenez în fiecare weekend. Şi cumva, visul se contura. Atât de mult îmi doream încât am decis să mă duc din banii mei“, povesteşte Dacian.

Cel mai lung drum făcut înainte să plec în Spania a fost din Cluj până la părinţii lui acasă, într-un sat din judeţul Sălaj, Solomon. Vreo 60 de kilometri în total. A plecat dimineaţa, la 6 şi ceva, din Cluj şi a ajuns seara pe la 8.00, în Sălaj. „Ai mei au zis că-s nebun“, mărturiseşte el. Iar din aprilie, de când a început pregătirea pentru pelerinaj şi până la sfârşitul lui iulie când a început călătoria a luat la rând, la fiecare sfârşit de săptămână, toate rezervaţiile naturale ale Clujului şi toate spaţiile verzi din jurul oraşului: Tarniţa, Fânaţele Clujului, Cheile Turzii, Cheile Tureniului, Stufărişul de la Sic, Pădurea Hoia-Baciu.

Devenise deja mai mult decât o dorinţă:

„Aveam o grămadă de întrebări existenţiale, despre care e rostul vieţii mele, unde alerg. Mi se părea că alerg cu toată viteza, alături de alţii, înspre nimic“.


De-a lungul coastei  FOTO: arhivă personală

A EVITAT DRUMUL PARCURS DE COELHO

De la Cluj a luat spre Bucureşti, apoi spre Bilbao, iar de acolo a început adevărata provocare, pe jos, până la Santiago de Compostela. Avea în spate un rucsac de câteva kilograme, cu haine bine alese ca bagajul să nu fie prea greu. Şi-a luat tricouri - tot timpul drumului avea un tricou afară la uscat, prins de rucsac -, pantaloni, şosete, lenjerie şi a doua pereche de bocanci.

Ştia că sunt câteva drumuri mari şi late care duc la Santiago. Drumul Francez, Camino Frances, e cel mai celebru deoarece l-a parcurs Coelho când avea 39 de ani, când credea că viaţa lui n-are niciun sens. „Şi după ce a ajuns la Santiago şi-a dat seama că el trebuie să scrie. Iar la un an distanţă a scris Alchimistul“, adaugă Dacian. Coelho îşi descrie pelerinajul în cartea „Jurnalul unui mag“. De atunci, an de an, zeci de pelerini aleg acest drum. În 2016 au fost în jur de 150.000.

Ca să evite mulţimile a ales un drum mai puţin popular, dar unul spectaculos datorită peisajului. E un drum de coastă cunoscut sub numele Camino del Norte, Drumul din Nord. „Am urmărit trei lucruri: să nu fie chiar aşa de cald pentru că Camino Frances merge prin meseta spaniolă (n. r. o zonă vastă de podiş). Pe Camino Del Norte aveam într-o parte oceanul, în cealaltă munţii. Interesant şi simbolic. Într-o dimineaţă am avut 5 grade Celsius. Al doilea motiv - oamenii, au fost mult mai puţini pe partea de coastă. Al treilea – mi-am dorit să simt cu adevărat că e o provocare“, mărturiseşte tânărul.

Torimbia, plajă situată în provincia spaniolă Asturia, obiectiv turistic  FOTO: arhivă personală

Estimase că termină drumul în 22 de zile. Fiind o fire organizată şi-a lăsat 4 zile ca rezervă în caz că se întâmplă ceva. Şi s-a întâmplat. Băşici în talpă a făcut din a treia zi. A aflat cât de mult contează ce tip de şosetă porţi, ce bocanci îţi iei, la ce interval de timp te descalţi şi laşi piciorul să respire. Nu a uitat să-şi îndese şi un cort în rucsac şi s-a gândit în ce locuri să doarmă: „Mi-am făcut un plan foarte bine definit. Cât pot să fac într-o zi, unde să mă opresc, dacă este albergue sau nu, dacă sunt restaurante sau nu“.

Ca mâncare şi-a luat cu el batoane energizante care s-au dus în primele zile, când muşchii au fost foarte solicitaţi. Îşi cumpăra mâncare din orăşelele pe care le traversa. „Cel mai mult mi-am luat mâncare pe trei zile, dar am regretat pentru că era foarte greu (n.r. – bagajul)“, zice el. A gătit de puţine ori pe drum.

„Gătitul era ca o chestie socială. Ne găseam câţiva, mergeam juma de zi împreună şi alegeam să gătim împreună. Să dormim în acelaşi loc“, povesteşte Dacian.

Gătitul şi mâncarea erau un mod de a socializa  FOTO arhivă personală

A gustat omleta spaniolilor cu cartofi, iar dimineaţa obişnuia să bea cafea doar pentru că era caldă, nu pentru aromă. Mânca fructe şi găsea locuri în acele orăşele unde se servea cina pelerinului. Era un meniu la preţ special pentru pelerini, 8-12 euro, cu două feluri de mâncare şi vin.

„Între pelerini există o conexiune foarte interesantă. Conexiune spirituală. Cum te vezi cu un pelerin zici: ăsta e de-al meu. Şi el a renunţat la tot ce a avut acasă, şi-a pus viaţa o lună pe pauză şi a venit aici să găsească ceva. Doar toţi mergem ca să găsim ceva“, mărturiseşte el.

Ne spune că din drumul ăsta a învăţat tot: „Am învăţat că nu ştiu nimic. La orice te gândeşti am găsit: de la oameni care erau pe moarte la oameni care au scăpat de moarte şi acum îşi redefineau toată viaţa“. Nu are vreun dubiu că întâlnirile pe care le-a avut în pelerinaj ar fi întâmplătoare. L-a intrigat enorm cât de plini de viaţă erau cei care mai aveau atât de puţin din ea. A dat şi peste oameni care nu credeau în viaţa după moarte.
Primele zile au fost de acomodare. Mintea lui alerga într-una, se gândea ce a lăsat acasă, ce-l aşteaptă. Cum plecase cu dorinţa de a afla răspunsuri filosofice prima persoană cu care a mers împreună cinci zile a fost, cinic, un profesor de filosofie din Germania. Nu era la primul lui Camino.

Drumul l-a făcut să realizeze că singurul lucru care contează e prezentul, iar singura aşteptare pe care să o aibă de la oameni e ca aceştia să-şi urmeze inima. „Fiecare pelerin cu care m-am întâlnit îmi servea mie o lecţie prin problema sau provocarea pe care el o avea. O regăseam şi în mine: o relaţie nepotrivită, o relaţie nevindecată, o limită pe care şi-o punea singur“, mărturiseşte tânărul.

EXPERIENŢELE FASCINANTE ALE MAESTRULUI ZEN

Ideea că în viaţă nu există coincidenţe i-a demontat-o un maestru zen din Franţa, armean prin naştere. Avea 77 de ani şi în urmă cu şase ani făcuse Camino. Atunci nu era maestru zen, dar cu o familie frumoasă, copiii căsătoriţi, la casele lor. Iar el s-a întrebat dacă asta a fost tot. „Şi-a zis să se ducă pe drumul ăsta şi a cerut un semn. A fost prostesc de curajos. Dar Divinitatea i-a răspuns. Nu a zis ce semn aşteaptă. Sunt porţiuni pe Camino unde eşti pe asfalt. Era pe marginea drumului şi era îmbrăcat în gri. S-a gândit de ce nu şi-a luat o haină roşie ca să-l vadă maşinile de la distanţă, iar peste câteva ore ce găseşte agăţat în copac: o bluză roşie, mărimea lui. Iar el e un pic cam grăsuţ“, povesteşte Dacian.

Însă maestrul zen nu părea convins. Atunci a mai cerut un semn: să se întâlnească cu oameni care să-i povestească despre ţara lui natală. Asta în condiţiile în care el se prezenta ca fiind francez. Iar a doua zi de la năstruşnica dorinţă dă de trei oameni care-l întreabă dacă este cumva armean: un profesor de istorie din Olanda, o doamnă cu un soţ armean şi un tip ce-şi botezase copilul cu un nume de origine armeană. Şirul de coincidenţe stranii nu s-au oprit aici. Bărbatul îşi pierde tălpiciul stâng. În franceză, tălpici e tradus prin acelaşi cuvânt cu talpă. Într-o pădure, aproape de Santiago, găseşte un tălpici cu o mărime mai mare decât a lui. La Santiago s-a dus să-şi ia bani de la bancomat şi mi-a zis că a fost prima dată când şi-a uitat PIN-ul. Bancomatul i-a luat cardul. A tras concluzia că rostul lui e să rămână acolo.

„La o terasă, la o cafea, găseşte un fluturaş scris în franceză care tradus ar suna în felul următor: «se poate spune că venirea Sfântului Iacob la Compostela este talpa credinţei noastre». De atunci, omul poartă în fiecare zi tălpiciul găsit. De şase ani. Mi-a zis: «Dacian, multă lume s-ar putea să-mi zică: astea nici nu-s miracole, sunt pur şi simplu întâmplări, dar nici măcar nu e asta important. Tot ce e important e că cine îşi ţine mâinile aşa nu primeşte nimic - şi închide mâinele – , dar dacă le ţine aşa – deschide mâinile – primeşte ceva»“, povesteşte tânărul pelerin. 


Păduri din Galicia FOTO: arhivă personală

ROSTUL PELERINAJULUI

Ne spune că în călătoria sa nici măcar nu şi-a pus problema dacă-i lipseşte ceva. Avea cu el telefonul şi posta din când în când poze pe Facebook. „Aveam un ghiozdan în spate şi asta era viaţa mea. Încă mai puteam să scot lucruri din el“, zice tânărul. Nu i-a fost frică nici în noaptea când dormea în hamac, în pădure, şi o vulpe dădea târcoale la proviziile de hrană ale pelerinilor, cocoţate în copaci.

Drumul îl cucerise.

„Dacă m-ai fi întrebat în primele 10 zile aş fi zis: super tare experienţa, dar nu o mai fac în viaţa mea! Acum, probabil că la anul, dacă lucrurile se aşează, acolo sunt. 

E o experienţă care îţi oferă nişte lucruri pe care nu le primeşti altundeva: descoperi în tine nişte gânduri pe care nu ţi-ai permis să le gândeşti înainte, ţi-era frică, n-aveai timp, aveai impresia că e altceva. (...) 

Lumea asta strigă, toată lumea asta strigă. Muzica asta din boxe strigă, traficul strigă, şeful strigă, telefonul strigă, totul strigă şi lucrurile care sunt cu adevărat importante tac. 

Şi aşteaptă să te duci tu la ele. Dar cât timp lucrurile astealalte strigă nu te duci la ele. Nu le auzi. 

Camino nu e singurul context în care tu poţi să găseşti lucrurile care tac, dar e unul dintre cele mai faine pentru că 30 de zile ai pus pe stop tot ce strigă“, mărturiseşte Dacian.

În a 17-a zi când s-a târât până la un adăpost din pricina rănilor din tălpi, care erau deschise după ce s-a aruncat entuziasmat în mare (cea din imaginea de mai jos, din oraşul Luarca, credit foto: arhivă personală dacian Păşcuţă), l-a cuprins dezamăgirea. 

„Îmi doream să continui. Mai aveam încă 250 de kilometri. Dar în momentul ăla am găsit putere, nu ştiu cum, şi am zis: nu, nu renunţ. Încerc eu să mă tai eu singur. Să văd. Nu mă duc la niciun doctor. Mi-am luat tălpile, foarfeca şi am început să tai. Şi în loc să tai împrejur (n.r.  – cum, de regulă, se face) am tăiat în Y. Am desfăcut tot, am curăţat. Au căzut pietricele de acolo. Două ore mi-a luat toată operaţiunea asta. Şi apoi am pus pielea la loc. Şi am stat doar o zi. O zi îmi permiteam să stau“, explică Dacian.
În ziua când a stat în pat vorbea cu corpul lui de parcă ar fi fost o persoană şi i-a făcut o promisiune: dacă se vindecă şi îl ajută să ajungă până la final se va schimba relaţia dintre ei. Săptămâni întregi a mai păstrat urmele acelor răni.
Şi-a păstrat pielea din talpă ca să-şi amintească de durerea pe care a simţit-o atunci.

Era impresionat cum în fiecare seară pelerinii se mişcau parcă teleghidaţi, rupţi de oboseală şi durere: „Aşa mergeam toţi, ca roboţii. Şi mă gândeam: oamenii ăştia nu o să mai meargă. Şi dimineaţa aveau o viteză de nu-i vedeai. Cred că fiecare merge acolo cu un motiv, iar motivul ăla, dacă e mai mare decât tine, e mai mare decât durerea“.

În Santiago a ajuns cu ajutorul unei hărţi neconvenţionale: o scoică, simbolul drumului, care apărea din când în când pe borne, jos, pe pământ, ca să-i arate pelerinului că e pe drum cel bun. „Cum ştii în ce direcţie să o iei? Trebuie să urmăreşti întâlnirea razelor. Toate razele sunt drumuri spre Santiago. În Galicia trebuie să urmezi raza din mijloc“, zice Dacian. Şi tot la Santiago a rămas fără bani – 1.500 de euro l-a costat toată călătoria cu echipamente cu tot - şi nu a mai putut lua suveniruri.
Şi-a păstrat paşaportul de pelerin primit la destinaţie, o diplomă de pelerin, iar scoica cu o cruce roşie, simbolul pelerinajul, a dăruit-o unei prietene din România. Surpriza face că după ce a dăruit-o, un pelerin i-a trimis prin poştă un cadou: o scoică cu cruce roşie.

Toate poveştile culese de pe drum, oamenii pe care i-a întâlnit şi coincidenţele de care s-a lovit îşi vor găsi loc într-o carte. Poate în 2017 va repeta experienţa.

După ce-l faci o dată simţi că trebui să-l repeţi. E ca un virus“, mărturiseşte Dacian. 


Plaja catedralelor. Dacian poartă în spate, pe rucsac o scoică cu cruce roşie  FOTO arhivă personală

Mai puteţi citi:

Lucrurile mici care ne pot schimba viaţa: cum ne ajută cuvântul „mulţumesc“ şi cum putem fi creativi zi de zi - explicaţia specialiştilor

„Pentru mine, cel mai mult contează să ştiu că ceea ce fac nu fac doar pentru mine”, spune Dacian Păşcuţă, un tânăr şi ambiţios consultant de marketing din Cluj, unul dintre autorii cărţii „Inspiraţie pe Plus”.

Cum să fii un bun manager. Sfaturile unui trainer NATO şi NASA: „Atunci când cineva pleacă dintr-o companie, de cele mai multe ori pleacă din cauza şefului“

„Un lider conduce oameni şi manageriază lucruri - bugete, programe. Repet: manageriază lucruri“, le-a spus Jim Bagnola, un faimos şi apreciat speaker în domeniul leadershipului mondial, managerilor ardeleni veniţi să caute soluţii eficiente ca să-şi sporească afacerea. Acesta a oferit trainiguri reprezentanţilor NASA, NATO, Siemens, Motorola, Shell Oil Company, Serviciile Secrete ale SUA, Departamentul Forţelor Aeriene, Hotelurile Marriott.

EXCLUSIV Interviu cu Jack Canfield, cel mai bun specialist al lumii în a obţine succesul. „Vizualizează ce îţi doreşti. Subconştientul va găsi soluţiile“

Jack Canfield (71 de ani), speakerul motivaţional ale cărui cărţi inspiră oameni de pe toate continentele, a ţinut, pentru prima dată în România, un seminar în care i-a învăţat pe antreprenorii veniţi la Cluj regulile de bază ale succesului.

 
Studentul Dacian Păşcuţă şi-a ales ca temă de licenţă un subiect ieşit din tipare: a vrut să vadă ce tip de rivalitate există între U Cluj şi CFR Cluj şi ce rol joacă PR-ul în această ecuaţie. Mâine, 15 septembrie, de la 21.30, cele două echipe se vor reîntâlni pe gazon, la Cluj-Napoca, de această dată pe stadionul Cluj Arena.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

„Camino m-a învățat că poți trăi cu puțin“, ne-a mărturisit Dacian Pășcuță  FOTO arhivă personală 

Imagini din aceeasi galerie
  • „Camino
m-a învățat că poți trăi cu puțin“, ne-a mărturisit Dacian
Pășcuță  FOTO arhivă personală 
  • Bilbao, orașul de unde și-a început Dacian pelerinajul FOTO: arhivă personală
  • Drumul lui Dacian spre Santiago a fost unul spectaculos datorită peisajului. Muntele era de o parte, iar marea de cealaltă  FOTO: arhivă personală
  • Săgeata spre Santiago de Compostela   FOTO: arhivă personală
  • Borne de semnalizare pe care era reprezentată scoica galbenă, simbolul pelerinajului  FOTO: arhivă personală
  • Campare pe plajă FOTO arhivă personală
  • Dimineți cețoase în Galicia, provincie spaniolă pe care Dacian a străbătut-o ca să ajungă la Santigo de Compostela FOTO: arhivă personală
  • Laredo, unul dintre orașele pe care Dacian le-a parcurs  FOTO: arhivă personală
  • Dacian Păşcuţă în satul spaniol Cudillero  FOTO: arhivă personală
  • Cobreces, unul dintre orașele pe care Dacian le-a parcurs  FOTO: arhivă personală
  • Odihnă și prânză pe coasta mării  FOTO: arhivă personală
  • Andrin. plajă  FOTO: arhivă personală
  • Plajă din Torimbia, situată în provincia spaniolă Asturia  FOTO: arhivă personală
  • Ribadeo, unul dintre orașele pe care Dacian le-a parcurs  FOTO: arhivă personală
  • Drum pe plajă  FOTO arhivă personală
  • Luarca, unul dintre orașele pe care Dacian le-a parcurs pe jos. În această localitate s-a petrecut incidentul cu tălpile, iar pelerinul se temea că drumul lui s-ar putea încheia acolo   FOTO: arhivă personală
  • Gijon, unul dintre orașele pe care Dacian le-a parcurs  FOTO: arhivă personală
  • De-a lungul coastei  FOTO: arhivă personală
  • Santander, unul dintre orașele pe care Dacian le-a parcurs  FOTO: arhivă personală
  • Mănăstire din satul Sobrado dos Moxes, unde Dacian a dormit  FOTO: arhivă personală 
  • Păduri din Galicia FOTO: arhivă personală
  • Gătitul și mâncarea erau un mod de a socializa  FOTO arhivă personală
  • Borne de semnalizare pe care era reprezentată scoica galbenă, simbolul pelerinajului. De la această bornă mai avea de făcut vreo 100 de kilometri din cei circa 700 ai drumului  FOTO: arhivă personală
  • Monumentul de la Monte de Gozo, unde pelerinii lasă pietrele ca semn al îndepărtării de greutățile pe care le-au purtat, până acolo, în suflet  FOTO arhivă personală
  • Greutățile sufletești ale lui Dacian într-o piatră. Imagine din fața monumentului unde pelerinii lasă, simbolic, pietre, ca semn al ”ușurării” de poverile sufletești  FOTO: arhivă personală
  • Catedrala din Santiago de Compostela FOTO arhivă personală
  • Pașaportul de pelerin al lui Dacian și diploma  FOTO: arhivă personală
  • Plaja catedralelor. Dacian portă în spate, pe rucsac o scoică cu cruce roșie  FOTO arhivă personală
Distribuie imaginea
citeste totul despre: