Eminescu, despre dezbaterile din politica românească: „Luptele de partid la noi nu-s de principii, ci de persoane“

Eminescu, despre dezbaterile din politica românească: „Luptele de partid la noi nu-s de principii, ci de persoane“

Mihai Eminescu a fost redactor timp de şase ani la ziarul „Timpul”. FOTO: Arhivă

„Am lucrat din convingere şi cu speranţă în consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor. Dar nu merge”, scria Mihai Eminescu după şase ani de muncă la „Timpul”, ziar apropiat de gruparea conservatoare şi de curentul junimist. În cariera sa de jurnalist, poetul a criticat dur clasa politică şi demagogia care domina dezbaterile politicienilor.

Ştiri pe aceeaşi temă

Mihai Eminescu a început să scrie la ziarul „Timpul” în 1877, publicaţie apropiată de gruparea conservatoare. Apropierea de cotidianul amintit este datorată şi faptului că prieteni buni de-ai poetului precum Ioan Slavici, Iacob Negruzzi, Gr. H. Grandea, erau colaboratori la „Timpul”. În August 1877, ziarul publică „Povestea lui Harap Alb” scrisă de Ion Creangă.

Într-o scrisoare trimsă de Slavici unui prieten arată: "Câtă vreme Maiorescu, Rosetti, Carp, etc. sunt în comitet şi eu în redacţie „Timpul” este organul Junimei. Aceasta o ştie toată lumea şi „Timpul” e combătut ca organ al Junimei". Se pronunţa împotriva frazeologiei goale, susţinea necesitatea unei dezvoltări organice a societăţii noastre, era e împotriva demagogiei. „Să nu se înşele nimeni, nu voim deloc a ne atinge de libertăţile câştigate odată; n u voim a ne întoarce îndărăt către privilegiurile sfărâmate de noi cu însuşi mâna noastră, nu cerem o reacţiune spr e trecut, cerem însă stabilire a echilibrului care nu mai există pentru susţinerea intereselor vit ale ţărei. Dacă, nu voim atingerea libertăţilor noastre cetăţeneşti prin reacţiune, nu voim deopotrivă paralizarea lor prin licenţa demagogiei”, arăta Eminescu. 
 

„De când m-am întors în România, decepţiune a urmat la decepţiune”

După 6 ani de colaborare la ziar, Eminescu scrie unui prieten: „Ei bine de şase ani aproape, o duc într-o muncă zadarnică, de şase ani mă sbat ca într-un cerc vicios în cercul acesta , care cu toate acesta e singurul adevărat , de şase ani n' am linişte, n'am repausul senin, de care aşi avea atâta trebuinţă ca să mai pot lucra şi altceva decât politică. (...) am lucrat din convingere şi cu speranţă în consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor. Dar nu merge. În opt ani de când m-am întors în România, decepţiune a urmat la decepţiune şi mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condeiu să încerc a scrie ceva...". Eminescu îşă dă demisia de la Timpul la 16 Februarie 1883. 
 

„Luptele de partid la noi sunt lupte de persoane, nu de principii”

 
Eminescu era un critic aspru al clasei politice. În 3 august 1879, într-un articol în care analiza spiritul de şaşcă politica românească, marele poet scria: „Luptele de partid la noi nu-s lupte de principii ci de persoane. Ataci din spirit de partid adversari pe care - ţi dai seama mai târziu că trebuiai să-i respecţi. Dacă profesezi vreo ideie, aceasta e imediat tălmăcită greşit de adversari care nu caută adevărul ci acreditarea unei opinii personale. Astfel conservatorii sunt taxaţi ca reacţionari. Conservatorii însă nu sunt împotriva libertăţii ci împotriva abuzului. Conservatorii sunt reacţionari în sensul că voesc ca ţara să rămână românească şi să nu ajungă la discreţia naturilor catilinare”, se arată în articolul reprodus pe un site dedicat scrierilor politice ale lui Eminescu.
 
Căci în aceste discuţii nu e cestiunea de-a afla adevărul, ci din contra de-a acredita un neadevăr, nu de logică, ci de eristică; cestiunea e de a taxa pe adversar de ceea ce vrei să-l taxezi, potrivească-se epitetul sau nu. Aparenţa ţine locul adevărului, înduplecarea locul convingerii
Mihai Eminescu
 

„Aparenţa ţine locul adevărului”

 
„Caracterul obştesc al luptelor din viaţa publică a românilor e că în mare parte nu sînt lupte de idei, ci de persoane, că cei mai mulţi, în deplină necunoştinţă de ceea ce combat, dau într- un principiu oarecare c-o orbire şi c-un curaj demn de- o cauză mai bună, condamnă ceea ce nu cunosc, batjocoresc ceea ce nu vor să cerceteze, trezindu- se prea tîrziu c-au fost induşi în eroare de ambiţiile vreunei gaşte şi că a lovit într- o ţintă pe care ar fi respectat- o dacă şi- ar fi dat osteneala de- a o privi mai de aproape. Dacă un om e la noi într- adevăr atît de nefericit să profeseze o serie de idei, nu o listă de persoane, e în pericol de- a- şi vedea ideile întoarse şi răsucite de adversarii lui, pretinşi politici, după placul acestora, va vedea trăgîndu- se din ele concluzii nemaiauzite, cari lui nici prin minte i- au trecut vreodată, şi în fine se va vedea citat înaintea opiniei publice după şoapte, după calomnii acreditate prin repetarea papagalicească din partea celor uşori, nu însă în virtutea unor enunţări sau fapte determinate, cari pentru toată lumea rămîn aceleaşi. Căci în aceste discuţii nu e cestiunea de-a afla adevărul, ci din contra de-a acredita un neadevăr, nu de logică, ci de eristică; cestiunea e de a taxa pe adversar de ceea ce vrei să-l taxezi, potrivească- se epitetul sau nu. Aparenţa ţine locul adevărului, înduplecarea locul convingerii. Unei asemenea maniere de- a vedea avem noi a mulţumi titlul de reacţionari”, arată Eminescu. 
 
 

Unicii români

 
Eminescu critică discursul demagogic al politicienilor care au confiscat ideea de patriotism:
„Dacă nu voieşti să crezi fără a cerceta, dacă nu juri că frazele apocaliptice, plivite din discursurile revoluţiilor franceze, sînt adevăruri absolute, nu meriţi a şedea alături cu unicii naţionalişti, unicii români, unicii patrioţi, cari se bucură de privilegiul de- a fi monopolizat pe seama lor toate ideile mari şi frumoase. Ei singuri au dreptul de- a face paradă cu patriotismul lor, căci dacă n-ar face atîta măcar, ar şti sau ar putea să facă altceva mai folositor? Dacă cineva se uită la teapa obicinuită a roşiilor, la Mihăleşti, Pătărlăgeni, Fundeşti etc., se întreabă cu drept cuvînt: mai au aceşti oameni şi alt merit, altă raţiune de- a juca vrun rol în viaţa statului decît pe acela că s-au întîmplat să fie români? Cam de contrabandă români, nu-i vorba, dar la aceasta se reduce toată îndreptăţirea lor de-a figura în viaţa publică a statului. Iată cărui soi de oameni avem a mulţumi epitetul de reacţionari, iată oamenii esperimentelor cărora avem a mulţumi trista stare în care ţara a ajuns astăzi. Domnia absurdă a frazei a mers atît de departe încît ei înşii şi-au deschis ochii şi merg
pe calea pe care odinioară o numeau reacţionară.”
 

„Ţara nu mai poate merge cu această organizare laxă”

 
Marele poet combate ideea conform căreia politicienii conservatori, de care ziarul Timpul era apropiat, ar fi reacţionari: „Nu sîntem dar contra nici unei libertăţi, oricare ar fi aceea, întru cît ea e compatibilă cu existenţa statului nostru ca stat naţional- românesc şi întrucît s-adaptează în mod natural cu progresele reale făcute de noi pînă acuma. Numai pe terenul acesta găsim că o discuţie e cu putinţă. Cine susţine însă ca absolute şi neînlăturabile principii a căror aplicare ar fi echivalentă cu sacrificarea unui interes naţional, acela nu poate fi omul nostru. Aşteptăm dar ca, pe multe terenuri ale vieţii publice, spiritele oneste, de orice opinii sar fi ţinut pîn-acuma, să simtă nevoia unei reacţiuni sănătoase şi conforme cu trebuinţele actuale ale ţării, aşa că reacţionar va fi un titlu de merit chiar pentru mulţi din aceia cari pînă astăzi dădeau acestui cuvînt senzul reînvierii privilegiilor şi feudalităţii. Reacţiunea noastră se intemeiază pe convingerea că ţara nu mai poate merge cu această organizare laxă, favorabilă naturilor catilinare şi reputaţiilor uzurpate, fără de pericolul de- a înceta să fie ţară românească, pe convingerea în fine că statul e asemenea un produs al naturei, care are legile organice după care trăieşte, şi că daca se introduce o legislaţie artificială în locul celei care sar fi potrivit şi ar fi rezultat din stadiul organic al lui, arbitrariul unei asemenea substituţiuni se traduce în crize acute, ce pot pune capăt esistenţei noastre chiar.”
 
Citeşte şi

 

Ciocoii României de acum un secol, în viziunea lui Rădulescu Motru – care sunt asemănările cu politicienii de astăzi

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările