Diavolul în secolul XXI: cum a evoluat de la monstrul fabulous care îşi disputa întâietatea în Univers la un moşneguţ libidinos

Diavolul în secolul XXI: cum a evoluat de la monstrul fabulous care îşi disputa întâietatea în Univers la un moşneguţ libidinos

Satan, într-un documentar la History Channel. FOTO: History Channel.

Papa Paul al VI-lea a suprimat ordinul exorciştilor în 1971, însă funcţia a rămas. Biserica Ortodoxă nu recunoaşte exorcismul, dar admite posedarea demonică. Credinţa în existenţa diavolului e folosită de religiile monoteiste ca o încercare de „realizare a legăturii vechi între frica de demon şi fidelitatea faţă de Dumnezeu”, într-o societate în care nimic nu este interzis, spune istoricul Robert Muchembled.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Inventat în secolul al VI-lea de un preot iranian, Zoroastru, aflat în conflict cu o aristocraţie brutală şi politeistă, adoptat de alţi preoţi avizi de putere şi promovat la o supremaţie nesperată peste o jumătate a lumii, Diavolul ar fi putut foarte bine să dispară după aceea. Şi, dacă se poate spune aşa, fără nicio pagubă: niciuna dintre civilizaţiile din care se trage Occidentul – nici cea greacă, dela care a luat seminţele filosofiei sale, nici cea romană, care i-a transmis spiritul legilor, nici civilizaţia celtică, de la care a moştenit gustul pentru libertate şi pentru cuceriri-, niciuna dintre ele nu a cunoscut Diavolul. Şi toate trei continuă să strălucească în idealurile noastre”, susţine istoricul Gerald Messadie în „Istoria generală a diavolului”(Editura Humanitas 2008).

Prin esenieni, apoi prin Creştinism Diavolul iranian a ajuns pe malul Mediteranei, „Oamenii de aici trăiseră fără el, şi chiar mai bine, vreme de secole, acum, a devenit indispensabil pentru superstiţioşi” spune autorul. Gerald Messadie susţine că „Islamul şi Creştinismul sunt principalele două religii care susţin existenţa lui Satan (...) Una se rupe de lumea contemporană şi, mai ales, de cea occidentală, unde ne asigură, ea, diavolul îşi are domiciliul stabil şi de unde ar vrea să importe doar tehnologia şi produsele , cealaltă agonizează legânând o speranţă iluzorie în populaţiile creştine din America de Sud, cărora el interzice contracepţia sub orice formă; astfel Roma ar câştiga peste Atlantic clientela pe care a pierdut-o în Europa”. 

Diavolul, fosilă teologică

 
„Definiţia Răului ca fenomen individual şi psihologic se accentuează începând cu mijlocul secolului XX. Ea pune din ce în ce mai mult la îndoială existenţa diavolului, obligând papalitatea să reafirme realitatea acestuia, e drept, cu prudenţă, într-atât credincioşii şi chiar preoţii se arată reticenţi în a-l evoca pe cel care face figură de fosilă teologică”, scrie profesorului de Istorie de la Universitatea Paris XIII, Robert Muchembled, în „O istorie a diavolului” (2002, Editura Cartier”. Amintirea doctrinei de către Paul VI în 1972, de către Ioan Paul II în 1984 şi 1988 sau în Catehismul Bisericii catolice publicat în 1992 constituie o dovadă a voinţei de a nu lăsa să se şteargă o temă importantă, dar şi foarte controversată. „A relativiza răul sau a-l percepe într-o manieră subiectivă sunt tot atâtea modalităţi de a eroda temeliile învăţăturii ierarhiilor bisericeşti. Din contră, a insista prea mult asupra realităţii lui Satan pare a fi inaccetabil, sau cel puţin pueril pentru numeroşii fideli formaţi la şcoala Vaticanului. Autorităţile şi teologii sunt nevoiţi a naviga între aceste pericole, cu atât mai mult cu cât se multiplică cererile de exorcism într-o societate în care individul este din ce în ce mai atent faţă de sine însuşi, refuzând vechea resemnare în faţa nenorocirii”, arată Muchembled. 
 

Ordinul exorciştilor 

 
Cu toate că papa Paul VI suprimă ordinul exorciştilor în 1971, funcţia rămâne. „Până la prezentarea la Roma, în ianuarie 1999, a unui nou ritual în materie de exorcizare, se aplică un cadru provizoriu începând cu 1991, în cea mai mare discreţie, cu colaborarea medicilor şi a psihologilor”, arată sursa citată.
 
Gabriele Amorth, exorcist în dioceza Romei, mărturiseşte, în cartea „Un exorciste raconte” (Paris, Guiblert 1993), totuşi de a nu fi tratat decât 84 de cazuri autentice de posedaţi din cele aproximativ 50.000 de cazuri care i-au fost aduse la cunoştinţă. 
 
O anchetă a „Nouvel Observator” din 1989 arată că în Franţa, Fiscul a luat în evidenţă 40.000 de prezicători, care consultă anual 10 milioane de oameni, şi 30.000 de vraci sau vrăjitori. În acest, timp Franţa la acea perioadă avea 49.000 de medici, 38.000 de parohi, 4.300 de psihanalişti şi o duzină de preoţi exorcişti. 
 
Într-un studiu făcut pe studenţii universităţii din Montpellier, în 1988, 24% au admis existenţa diavolului. Nonpracticanţii reprezintă 19% din aceştia, în timp ce 62% sunt practicanţ aisdui. „O atare corelaţie explică, fără îndoială, procesul de revitalizare a credinţei în diavol, decis recent de Biserica catolică”, spune Muchembled care crede că se încearcă astfel „realizarea legăturii vechi între frica de demon şi fidelitatea faţă de Dumnezeu”. 

„Diavolul revine”

 
„Diavolul revine”, titrează în 1990, Le Nouvel Observateur. Dosarul se referă întotdeauna la un pic de exorcism, cu o nouă intervenţie a părintelui Lembey, mai multe crime rituale, rock-ul diabolic, sataniştii sectei Wica, fenomene recente venite din Lumea Nouă. „Resurgenţa demonului este într-adevăr mai sensibilă mai ales în Statele Unite, după cum o vom vedea mai departe, dar şi în sânsul Bisericii catolice, care întreprinde în 1990 o mare reformă a ritualului de exorcizare. Cu ajutorul modei, a numeroase săptămânale, câteva ziare, câteva reviste de specialitate reunite în colocviu, are loc începând cu mijlocul anilor 80. Diavolul e servit sub toate sosurile. Este vorba, mai ales, de o manifestare a rapidităţii noi a circuitelor culturale în <<satul planetar>>„, spune Muchembled.
 
El crede că prudenţa exorciştilor a asigurat succesul descântătorilor spre care se îndreaptă o imensă clientelă a orăşenilor stresaţi, „neliniştiţi de a nu fi atins cât mai repede şi cât mai complet idealul de plăcere fără suferinţă, de bucurie fără oprelişti, distilat fără încetare de publicitatea comercială, noua religie a sfârşitului de secol. Existenţa fericirii imediate multiplică necazurile pe parcursul existenţei care se întinde fără încetare, purtătoare a bolilor pe care medicina, psihanaliza şi ajutoarele de altă natură nu le pot vindeca (...) În absenţa cârjelor psihologice ale religiei sau a ajutorului statului, cunoscut ca nesigur, în cadrul angoasant al relaţiilor personale marcate de instabilitate, criza cuplului, pierderea reperelor stabile, izolarea în creştere în jungla urbană, sunt numeroşi cei sau cele care caută cu disperare dovada proprei lor realităţi (...) În cazul unei consultaţii obiectivul propus nu urmăreşte repararea ţesutului social distrus, nici reintegrarea în sânul unei comunităţi, după cum o doresc ţăranii, ci de a obţine un reconfort imediat, de a fi liniştiţi de către magul care poate, în acest caz, cu atât mai bine profita de zăpăceala clientului”, susţine autorul. 
 

"În Biserica Ortodoxă Română nu exista instituţia exorcistului"

 
Nu numai Biserica Catolică „promovează” existent diavolului, ci şi cea Ortodoxă. Vasile Bănescu, purtător de cuvant la Patriarhia Română, a trimis presei, în martie 2016, o reacţie după ce un preot a fost surpins că făcea un ritual de exorcizare: "În Biserica Ortodoxă Română nu exista, asa cum exista in Biserica Romano-Catolica, instituţia exorcistului, e un lucru important, ceea ce exista în biserica română sunt rugaciunile. Folosite de un preot care are certitudinea ca are în faţa sa un caz limpede de posedare demonică. Graniţa dintre tulburarea psihică şi cazul real de demonizare e o graniţă foarte subţire".
 
„Exorcizarea este un act de cult prin care un preot sau un episcop alungă demonii dintr-o persoana posedată. În cadrul unei rânduieli binestabilite de Părintii Bisericii, slujitorul care sâvârşeşte exorcizarea îl blesteamă pe demon şi îi porunceste să iasă din persoana posedată. Atât blestemarea duhurilor necurate, cât şi porunca adresata lor de a ieşi din om, nu sunt săvârşite însă în numele săvârşitorului, ci in numele lui Dumnezeu, in fata caruia toate se cutremura. Una dintre greşelile pe care le poate face omul în privinţa diavolului este să nu creadă în existenţa lui. Astfel, când societatea "infrumuseţeaza" vrăjitoria, vampirii şi alte asemenea creaturi fantastice prin carţi, filme, desene, reclame, haine, jocuri etc, este din ce în ce mai uşor a-l vedea pe diavol cel mult ca pe un personaj de film, împotriva caruia se lupta cu planuri de atat şi arme de foc. Toate acestea sunt chipuri ale diavolului, care inca îşi poarta in spate "pielea de oaie"„, se arată pe portalul crestinortodox.ro, care se autointitulează cea mai mare comunitate ortodoxă din lume. 
 
 

„Diavolul Bisericii nu mai înţelege nimic”

 
Ne întoarcem la Robert Muchembled care susţine că astăzi „frica de sine şi frica de ceilalţi a înlocuit-o pe cea de demonul încornorat”. „Mulţi nu mai cred în infenul tradiţional, adeseori câtuşi de puţin în necesitatea de a-şi înfrâna pulsiunile brutale ascunse în subconştient sau chiar pasiunile exprimate cu claritate. Valul hedonist venit din California se revarsă fără mari dificultăţi asupra pământului occidental pe măsură ce se retrage ordinea morală impusă de Biserici şi de Comunism (...) De la eliberarea popoarelor, s-a trecut al eliberara individului, proclamând în 1968 că este interzis să interzici, apoi punând la cale revoluţia sexuală a anilor 70”.
 
Civilizaţia a suferit o profundă schimbare: „o basculare a domniei efortului obligatoriu de a subzista către cel al drepturilor fundamentale ale fiecăruia la fericirea imediată”. „Acum diavolul Bisericii nu mai înţelege nimic. El încetează a fi stăpânul sau simbolul respingător al dorinţelor bestiale care trebuie în mod obligatoriu zăgăzuite pentru a asigura salvarea cetăţenii creştine, alţii spun – pentru supravieţuirea dificilă a speciei uamane. Deja înzestrat cu o frumuseţe noscurnă de către romantici, care reabilitează prăpastia pasiunilor uamen şi energia sălbatică a revoluţiei eliberatoare, el devine încetul cu început dorit, în măsura în care fiinţa încetează să se teamă de ea însăşi pentru a se reflecta delicios în propria oglindă, fără a-şi refuza ceea ce altădată se numea animalitatea sa (...) După experienţele fulgurante ale lui Baudelaire, Satan năpârleşte duios, ca un burghez , părăsind universul artiştilor şi intelectualilor torturaţi pentru a deveni un suport larg al publicităţii, un produs de reclamă capabil a declanşa reflexele pavloviene ale plăcerii”. 
 

„De ce e menţinut Satana în viaţă”  

 
De ce mai este menţinut Satana în viaţă în secolul XXI întreabă Gerald Messadie în „Istoria generală a diavolului”? Principiul pe care se bazează religiile monoteiste este că Pământul este „o vale a plângerii, iar rostul nostru este să ne pregătim mântuirea”. În acest context, orice căutare a plăcerii este o ofensă la adresa lumii de dincolo.
 
În condiţiile în care „ospeţele nu mai au căutare, epoca noastră fiind pasionată de dietetică şi de o alimentaţie curentă ce ţine deja de petinenţă. Cât despre distracţii, ce să mai vorbim? Religia televizată a înlocuit spectacolul marilor sărbători şi ne îndoim că există vreun loc, afară de Abu Dhabi, în care să ajungi în Iad pentru că te-ai uitat la o telenovelă. Rămâne sexul. Sexul, iată motivul suprem şi autentic al existenţei lui Satan. Diavolul este sperietoarea ce trebuie să ţină sexualitatea în frâu. Cât a putut să decadă. La originile sale orientale, acest monstru fabulous îşi disputa întâietatea în Univers, în bătălii epice, şi iata-l devenit un moşneguţ libidinos. La fel ca Marthe Richard în războiul ei burlesc împotriva caselor de toleranţă, vastul corp al preoţilor , rabinilor şi mollahilor nu întreţine mitul Diavolului decât pentru a împiedica frenezia carnală”. Concluzia istoricului este răspunsul la o altă întrebare: „Ar trebui să trăim fără noţiunea Răului? Grecii şi budiştii sunt dovada că este posibil. Şi că poţi să-l iubeşti pe Dumnezei fără să te temi de Diavol, în demnitatea pe care el ne-a dăruit-o. Războiul pe care-l purtăm cu Satana nu a făcut decât să curgă sângele. A aţâţat pornirile noastre cele mai bestiale. Din cauza lui au ars pe rug Ioana d Arc, filosofi, <<vrăjitoare>>, protestanţi, indieni şi evrei. (…) Cum să nu te gândeşti că , dacă trăia în Grecia antică, Hitler ar fi fost un intrigant şi doar atât? Atunci însă era un timp în care, cum spune Nietzsche, <<niciun zeu nu însemna negarea, nici hulirea altuia>>“.  
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările