Destinul de film al unui fugar din România comunistă: pictor în Ungaria, soldat decorat în Austria, pilot de avion la bătrâneţe

În prezent pilot de avion, Andrei Dobai are 51 de ani şi o poveste care, dacă ar fi ecranizată la Hollywood, i-ar ţine pe spectatori cu sufletul la gură. A fugit din România comunistă înot, a făcut cunoştinţă cu puşcăria comunistă, iar ulterior cu lagărul pentru emigranţi, după ce a reuşit să fugă în Austria. A ajuns pe front în Bosnia şi Kosovo ca soldat în Armata Austriei, iar din muncitor necalificat a devenit în timp director.

Născut la Cugir, în judeţul Alba, în 1968, Andrei Dobai (51 de ani) a crescut la Arad de la vârsta de 2 ani. Asta pentru că tatăl său a jucat fotbal la UTA, chiar în anii de glorie ai echipei, în generaţia lui Flavius Domide şi Ladislau Brosovszky, iar familia l-a urmat pretutindeni. Andrei Dobai a absolvit Liceul Industrial numărul 2, ceea ce i-a permis să devină mecanic-energetician. Însă nu a profesat prea mult, pentru că într-o Românie comunistă aflată la pământ, în care populaţia răbda de foame şi frig, el ales drumul spre libertate, exasperat de regimul totalitarist dinainte de 1989. Iar de aici au început şi peripeţiile sale. 

A trecut Mureşul înot

Nu cu mult timp înainte de Revoluţie, în 1988, şi-a încercat norocul, chiar dacă pentru asta a riscat enorm. A încercat să fugă din ţară împreună cu un prieten, dar au fost prinşi amândoi la graniţă, în comuna Avram Iancu, judeţul Bihor. Au scăpat cu viaţă, dar au încasat o bătaie cumplită şi au fost trimişi un timp la arest. 

„M-au bătut foarte rău, dar am scăpat cumva ieftin faţă de alţii. Nu cu mult timp înaintea noastră, grănicerii au împuşcat un om care încerca şi el să fugă din ţară. Când am fost prinşi noi, omul încă mai trăia, era ţinut încă acolo în agonie. Ţin minte că ne-a zis doar: «Vai, copiii mei», iar apoi a închis ochii şi a murit în faţa noastră“, rememorează Dobai.

De aici, Andrei Dobai şi prietenul său au fost trimişi pentru două săptămâni în arest, la o închisoare din Bihor. Apoi, au fost eliberaţi, însă necazurile lui Andrei nu au luat sfârşit aici. A fost condamnat la locul de muncă, obligat să muncească doar pe jumătate de salariu şi nu avea voie să părăsească Aradul. Mai mult, era obligat să se prezinte în fiecare săptămână la Miliţia din Arad şi tratat ca un infractor. 

Asta nu l-a făcut însă să renunţe la ideea de a scăpa din ţară. A doua oară a fost cu noroc. „Într-o noapte răcoroasă din 1989, am intrat în râul Mureş, undeva la 8 kilometri de graniţa cu Ungaria. Am înotat aproape patru ore, am mers prin apă până în Ungaria, pe Mureş în jos. Hainele le-am pus într-o plasă de nailon pe care însă am pierdut-o în apă, iar când am ieşit din Mureş aveam pe mine o pereche de pantaloni scurţi. Aşa am stat în Ungaria timp de două zile, doar cu nişte panataloni scurţi pe mine, până când am primit nişte haine de la o organizaţie de ajutorare“, povesteşte Dobai.

Pictor în Ungaria

Descurcăreţ, bărbatul a stat un timp în Budapesta, iar aici şi-a exploatat talentul moştenit de la tatăl său. În capitala Ungariei a trăit din pictură şi din banii pe care reuşea să-i obţină din vânzarea lucrărilor sale. 

„Am furat meseria de la tatăl meu care a urmat o şcoală de pictură şi era cu adevărat talentat. Sincer, eu nu pot spune că am fost un pictor bun sau că eram foarte talentat, dar chiar şi aşa, am vândut tablouri în Budapesta pe stradă, ba chiar am avut câteva picturi expuse şi într-o galerie“, adaugă Andrei Dobai.

Însă ambiţiile sale erau mai mari de atât. Chiar dacă în acei ani regimul din Ungaria era cu mult mai liberal decât cel din România, ţara era totuşi comunistă. Iar Andrei Dobai tocmai de comunism voia să fugă. Aşa că a acţionat din nou şi a făcut-o la fel de curajos ca atunci când şi-a riscat viaţa înotând în Mureş pentru a lăsa în urmă pentru totdeauna regimul ceauşist din ţară. La fel ca în urmă cu doar câteva luni, a riscat să fie împuşcat, de această dată de grănicierii unguri.

Prima noapte în Austria: într-o toaletă publică

„Ungaria era din start doar o ţară de tranzit, iar eu voiam să ajung în vest. Aşa că am fugit din Ungaria în Austria mergând târâş vreo 10 kilometri printr-un câmp umed şi plin de noroi. Am ajuns în Austria, iar prima noapte mi-am petrecut-o într-o toaletă publică, fiindcă era frig, foarte frig afară“, explică el. 

Au urmat câteva zile cumplite, timp în care a flămânzit şi a tremurat de frig. Până la urmă, s-a produs şi inevitabilul şi a ajuns într-un lagăr în care austriecii îi ţineau pe refugiaţii sosiţi din Est până când aceştia erau capabili să se întreţină şi să-şi găsească un loc de muncă decent. 

„Ţin minte că în primele zile atât de frig era afară, că am ajuns să caut haine mai groase prin tomberoane. Apoi, după câteva zile, am fost primit în lagărul de refugiaţi din Traiskirchen“, oftează Andrei.

De la muncitor necalificat la director

Odată ajuns în Vest, s-a trezit în faţa unei noi provocări. Nu cunoştea deloc limba, aşa că primul loc de muncă a fost unul modest. Asta nu l-a împiedicat să aibă un traseu interesant, schimbând mai multe servicii până când a ajuns într-o funcţie importantă.

„Ajuns în Austria, bineînţeles că am început ca muncitor necalificat neştiind limba germană. Am lucrat în mai multe locuri, începând de la un restaurant fast-food, apoi am ajuns în construcţii, după care m-am angajat ca şofer de tir. Şi tot acolo, în Austria, am mai urmat un colegiu BFI – Bundesfachinstitut – unde am învăţat să fac programări de maşini industriale. Aşa am ajuns la un moment dat să fiu programator de maşini industriale, iar de aici, în timp, am ajuns director la o firmă, mai exact la filiala unei companii care se ocupa cu comerţul internaţional cu aluminiu. Dat fiind faptul că deja la acea oră vorbeam patru limbi străine, inclusiv germana, asta m-a avantajat enorm şi m-a ajutat să obţin postul“, a adăugat el.

Pe front în Kosovo şi Bosnia

Până să obţină funcţia de director, Andrei Dobai a reuşit să obţină şi cetăţenia austriacă, ceea ce i-a deschis nenumărate alte perspective. În acelaşi timp, asta l-a adus în faţa unei noi aventuri, plină de dramatism şi de pericole.

„Cum nu făcusem armata în România, am fost obligat să o fac în Austria, pentru că pe atunci se făcea armată. Asta s-a întâmplat după ce am obţinut cetăţenia austriacă. Iar după ce am efectuat stagiul militar, am avut posibilitatea să prind contracte temporare ca militar profesionist. Aşa am ajuns pe front, în zonele de criză din Kosovo şi Bosnia, într-o unitate multinaţională NATO din partea Armatei Austriei. Am urmat acest pas deoarece era un job plătit excelent. Per total, am operat doi ani pe post de caporal într-un batalion de intervenţii speciale“, punctează Andrei Dobai.

Ororile războiului

În Kosovo şi în Bosnia a văzut cu ochii săi grozăviile războiului. A văzut sate şi oraşe întregi făcute una cu pământul, oameni făcuţi bucăţele, la propriu, de obuze şi multă, multă suferinţă. A fost o experienţă grea, dureroasă, de care nu îşi aduce aminte cu plăcere. Iar viaţa sa a atârnat în unele momente de un fir de aţă. 

„Au fost doi ani foarte grei, dar în care am câştigat foarte multă experienţă de viaţă. Şi multă disciplină. Din păcate, am avut doi camarazi pe care i-am pierdut în Kosovo, ucişi de focurile albanezilor. S-a tras asupra noastră de multe ori, deşi nu neapărat noi eram ţinta. Însă se întâmpla să cădem la mijloc între sârbi şi albanezi, noi încercam să-i pacificăm, dar eram la rândul nostru în pericol. Eu am supravieţuit“, mărturiseşte Andrei Dobai, care a fost şi decorat de Armata Austriei.

Un vis împlinit înapoi în România

După anii petrecuţi pe front şi după ce a condus o companie importantă în Austria, Andrei Dobai a decis că a sosit momentul pentru o nouă etapă în viaţa sa. Iar pentru asta a fost dispus să renunţe la tot confortul vieţii din Austria şi să o ia de la capăt, deşi deja avea 40 de ani. 

Visul pe care îl avea încă din copilărie, când se vedea zburând în înaltul cerului şi pilotând o bijuterie de avion, nu-i dădea nicicum pace. Aşa a ajuns să facă şcoala de piloţi de avioane în Austria şi să se întoarcă în România, unde a lucrat pentru mai multe companii de aviaţie. 

„Am fost stresat că nu-mi voi găsi un loc de muncă după terminarea şcolii de piloţi“

„Weekend Adevărul“: Când aţi decis că a sosit momentul să că îndepliniţi visul de a pilota avioane?

Andrei Dobai: De mic copil îmi doream acest lucru. Din păcate, până acum zece ani, nu am avut puterea financiară să-mi urmez acest vis. Dar când am avut banii, nu am mai stat mult pe gânduri. Aşa că m-am înscris la o şcoală renumită din Austria, în 2009. Şi am urmat cursurile şcolii Jetalliance în paralel cu jobul meu.

Cât timp a durat această şcoală de piloţi şi cât a costat?

La Jetalliance, şcoala a durat trei ani şi a costat puţin peste 100.000 de euro, având specializarea pe Boeing.

V-a fost dificil? Aţi avut momente în care v-aţi gândit să renunţaţi sau aţi reuşit să fiţi în permanenţă pozitiv?

Dat fiind faptul că aveam o vârstă relativ ridicată pentru un elev de şcoală de piloţi, cel mai cumplit mi s-a părut stresul pricinuit de gândul că poate nu-mi voi găsi niciun loc de muncă după terminarea şcolii. Dar, ca idee, şcoala de piloţi necesită foarte, foarte multă ambiţie şi perseverenţă, foarte multe sacrificii şi mult timp dedicat învăţatului. Pot spune că la început m-am cam speriat. Ba chiar m-am gândit în ce m-am băgat şi da, mi-a trecut prin minte să renunţ. Dar cum dădusem deja un avans considerabil de câteva zeci de mii de euro, bani pe care i-aş fi pierdut dacă renunţam, am strâns din dinţi şi am continuat. Acum, după atâţia ani, mă bucur enorm când mă gândesc că m-am mobilizat şi am continuat, chiar dacă a fost dificil.

Primul zbor

Când aţi avut primul zbor şi cum aţi trăit momentul în care v-aţi angajat în rol de copilot?

Cred că fiecare pilot ţine minte primul zbor solo, singur la manşă, singur în avion fără instructor. Au fost clipe în timpul şcolii când îmi transpirau palmele de la emoţii, însă trebuie să te concentrezi pe ceea ce faci. În acele clipe, viaţa ta depinde într-adevăr doar de tine, de ceea ce ai învăţat şi de cum ştii să-ţi pui în practică toate cunoştinţele acumulate. În aviaţia comercială am zburat prima oară cu un Boeing 737. Cum m-am simţit? Nu pot spune că atunci savurezi clipele. N-ai timpul necesar şi nici nu-ţi permiţi să o faci la început. Atunci încerci doar să fii cât se poate de profesional, te concentrezi numai şi numai la ceea ce faci. Este cumva ca atunci când conduci prima oară o măşină după ce ai terminat şcoala de şoferi. Atunci, şi să fie un prieten pe trotuar, nu l-ai vedea, ai fi concentrat doar la volan. Ca pilot, chiar şi după ani de zile, în cockpit îţi dai silinţa să fii profesionist şi înveţi câte ceva în plus la fiecare zbor. Nu este loc de distracţie, siguranţa este întotdeauna pe primul loc. În schimb, savurez zborul ca pasager! Întodeauna cer loc la geam ca să pot şi eu să mă bucur de peisaj liniştit.

Care sunt companiile aeriene pentru care aţi lucrat şi unde sunteţi angajat în prezent?

Am lucrat până acum la Viennaflight, Jetav, Air Bucharest, iar în prezent sunt pilot la Blue Air.

Cum arată viaţa unui pilot în afara timpului petrecut în zbor? 

În timpul liber, îmi urmez hobby-urile, adică mă ocup de pictat şi fac cât de mult sport pot. Pe plan privat, am o iubită în Canada la care ţin foarte mult, iar anul viitor ne vom căsători.

Ce sfaturi le-aţi da celor care ar vrea să vă calce pe urme şi să ajungă piloţi?

Keep going! Chiar nu există „nu pot“, există doar „nu vreau“. Întodeauna există o cale să-ţi atingi scopul dacă eşti destul de hotărât, iar majoritatea colegilor mei ştiu asta. Sigur că nu este deloc uşor, e o meserie care necesită foarte multe sacrificii şi timp, dar şi satisfacţia reuşitei este una pe măsură. Iar dacă unii au o vârstă şi asta îi face pesimişti, le voi spune că vârsta nu este altceva decât un număr, iar cu perseverenţă şi ambiţie, orice vis este realizabil.