Despre credinţă, BOR şi reticenţa incinerării la români. Cercetători străini: „Asemenea atitudini existau la noi acum un secol”
0
Românii privesc cu multă reticenţă fenomenul incinerării deşi el există în ţară de câteva decenii, iar în ultimii ani au fost înfiinţate crematorii în alte două oraşe în afara Bucureştiului.
Marius Rotar este un cercetător la Universitatea „1 Decembrie 1918“ din Alba Iulia şi e primul care a înfiinţat o asociaţie dedicată fenomenului incinerării în România. Spune că numărul celor care au ales să fie incineraţi şi nu îngropaţi a crescut anul trecut faţă de 2015. Cifrele nu sunt mari, dar, crede acesta, sunt un prim pas.
Universitarul (foto mai jos, credit foto: arhivă personală) explică, într-un interviu, de ce românii văd în cremaţiune o blasfemie, unde se va înfiinţa un nou crematoriu anul acesta şi cine sunt personalităţile româneşti ce au optat pentru incinerare.
Românii nu se împacă prea bine cu ideea de incinerare, nici acum la câteva decenii de la înfiinţarea primului crematoriu din ţară. Iar pentru unii e încă o necunoscută. Şi-au schimbat românii părerea, în ultimii ani, de la apariţia altor crematorii?
Domeniul cremaţiunii nu este unul nou pentru români, deoarece anul aceasta se vor împlini 88 de ani de la prima incinerare realizată la noi. Inaugurarea crematoriului Cenuşa a avut loc la 25 ianuarie 1928. Mai degrabă, lumea are puţine informaţii despre acest subiect, deşi de aproape nouă decenii practica arderii morţilor are o prezenţă neîntreruptă în ţara noastră. A supravieţuit tuturor schimbărilor politice, ceea ce îi demonstrează caracterul absolut neutru reliefat, de exemplu, încă din primul număr al revistei cremaţioniştilor români „Flacăra Sacră”, din 1934. Acolo se spunea: „Cremaţiunea nu este nici un act religios, nici antireligios, ci o necesitate socială”. Schimbările opiniilor populaţiei faţă de o practică se petrec mult mai lent decât am crede, fiind vorba despre o serie de obişnuinţe în cazul practicilor funerare, greu de dislocat. Prin urmare, când lumea de la noi va înţelege prin cremaţiune ca fiind o alternativă viabilă şi necesară, în condiţiile urbanizării, la înhumare, atunci am putea vorbi despre o modificare reală.
De ce credeţi că românii văd în incinerare o blasfemie? De ce străinii nu o văd aşa ? Cum se explică diferenţele?
De la începuturi sale incinerarea modernă a fost o practica opţională şi n-a fost nicicând obligatorie. A o considera despre blasfemie nu înseamnă decât a adopta discurs reducţionist, cu o certă amprentă bigotă (n. r. care urmează cu stricteţe preceptele rituale ale unei religii). Acesta se bazează, în esenţă, pe retorica anticremaţiune adoptată de către Biserica Ortodoxă Română - nu de la începuturile acesteia, ci prin printr-o serie de decizii adoptate prin Sinoadele BOR din 1928, 1933 si 2012.
În viziunea acestea, incinerarea este condamnabilă deoarece arderea trupului, privit ca adăpost al sufletului - o fărâmă a Duhului Sfânt -, este lipsită de sens, afectând unitatea suflet-trup şi ecuaţia învierii; legăturile dintre cei vii şi cei morţi, prin cremaţiune, ar fi, totodată, afectate. În plus, paradigma moaştelor sau semnificaţia particulară a cimitirelor este pusă sub semnul întrebării prin cremaţiune, cu toate că nu ducem lipsă actualmente nici de unele, nici de altele.
Alte argumente anticremaţiune vehiculate de BOR: considerau incinerarea drept o practică străină spaţiului românesc, distrugătoare de identitate sau aduc, mai recent, în centrul discuţiei efectele negative ale secularizării. Însă, aşa după cum sublinia teologul ortodox I. Popescu Mălăieşti la 1931, „nu există niciun argument dogmatic sau canonic care să respingă incinerarea”.
În consecinţă, discursul anti-cremaţiune al BOR se bazează pe o interpretare proprie a practicii, întrucât, de pildă, Biserica Romano-Catolică sau diverse alte confesiuni creştine – protestante - nu au nicio problemă cu incinerarea, la fel ca unele Biserici ortodoxe surori - din Serbia, Rusia sau Ucraina. Este adevărat că există unele reţineri la romano-catolici - cum ar fi refuzul slujbei religioase în cazul în care cremaţiunea constituie expresia unei manifestări atee sau în cazul împrăştierii cenuşii celui incinerat.
Mi s-a întâmplat de multe ori să particip la diverse conferinţe ştiinţifice în străinătate unde am vorbit despre atitudinea BOR faţă de cremaţiune. Colegii din străinătate erau foarte surprinşi, zicându-mi: „asemenea atitudini existau la noi acum un secol”. Cred că acest fapt exprimă cel mai potrivit un anumit decalaj în domeniu între noi şi alţii.
Se tem românii de incinerare?
Nu este vorba de frică, ci poate de anumite reţineri. Cred că generaţia tânără este mult mai deschisă faţă de subiect decât am crede. Bine, când eşti tânăr ai un fel de „eroism infantil” în faţa morţii, crezând că ai la dispoziţie cecurile în alb ale nemuririi, atitudine care îmbătrânind se cam toceşte. Or, chiar în ciuda acestui fapt, o atitudine mai tolerantă a celor tineri faţă de cremaţiune - la fel ca şi cea faţă de minorităţile sexuale, de pildă - poate pe viitor să constituie garanţia unei schimbări.
Arată cifrele din 2016 vreo schimbare în felul în care românii văd fenomenul incinerării?
Se remarcă o anumită creştere a numărului incinerărilor la noi în 2016. Astfel, avem trei crematorii deschise la Vitan Bârzeşti (Bucureşti), Ignis (Bădeni, lângă Turda) şi Phoenix (Oradea), ultimele două fiind particulare. Crematoriul Cenuşa a fost închis în 2002. În 2016 la Vitan Bârzeşti şi la Ignis au fost incinerate 1083 de persoane, după ce în 2015 în cele două crematorii menţionate avuseseră loc 972 de incinerări. Aşadar este o creştere de aproape 10%, dar încă nespectaculoasă. Proprietarul crematoriului Phoenix din Oradea – al treilea crematoriu din ţară - refuză să facă publice numărul incinerărilor, invocând strategii de marketing.
Raportat la numărul total al deceselor din România aceasta ar însemna, procentual, faptul că în jur de 0.40% dintre decedaţii sunt incineraţi, adică o cantitate neglijabilă. Probabil când acest procent va urca la 10-15% am putea vorbi despre o schimbare reală. Însă, pentru ca acest fapt să se petreacă este necesară o acţiune dublă: deschiderea de noi crematorii şi în alte zone ale ţării - se pare ca anul acesta se va deschide unul la Târgu Mureş -, precum şi o anumită informare a populaţiei asupra cremaţiunii. Atâta timp cât rezolvă problema crizei locurilor de veci din mediul urban de la noi şi oferă preţuri mai scăzute decât înhumarea, incinerarea constituie o alternativă. Eu aşa cred.
În Europa circa 40% dintre decedaţi sunt incineraţi, cei mai mulţi în Elveţia - 85,44%, Slovenia - 83, 65%, Suedia - 81,33%, Danemarca - 80,90%, Cehia - 80,45% şi Marea Britanie - 76,32%. Ceea ce aproape întotdeauna lasă fără replică reprezentanţii BOR este situaţia în care 20,49% dintre decedaţii din Serbia, ţară majoritar ortodoxă, sunt incineraţi, majoritatea făcându-li-se slujbe de către preoţii ortodocşi. De ce acolo se poate şi la noi nu?
Cine dintre românii cunoscuţi publicului au ales incinerarea în 2016?
Mai mulţi decât am crede la prima vedere. Elena Raţiu, soţia celebrului om politic Ion Raţiu, compozitorul Adrian Enescu, academicianul filosof Ioan Ianoşi, generalul Victor Atanasie Stănculescu etc. sunt câteva dintre aceste personalităţile care au ales incinerarea în 2016. Relevantă este situaţia lui Marius Pătrăşcanu, un cunoscut avocat din Bucuresti, care a fost incinerat, conform voinţei propii la Crematoriul Vitan Bârzeşti în luna mai 2016. Fără probleme a fost depus la Capela Bisericii Ortodoxe Sfânta Treime - Dudeşti din Bucureşti, unde i s-a oficiat serviciul religios de către un preot ortodox. Şi atunci de ce a fost nevoie de tot scandalul cu Sergiu Nicolaescu?
Cum vedeţi dvs. sistemul funerar din ţara noastră?
Putred din multe puncte de vedere, fiind doar o reflecţie a lumii în care trăim. În 2016 a fost adoptată Hotărârea de Guvern privind aprobarea Normelor tehnice şi sanitare ale serviciilor funerare, înhumării, transportului şi deshumării cadavrelor umane, cimitirelor, crematoriilor umane, precum şi a criteriilor profesionale pe care trebuie să le îndeplinească prestatorii de servicii funerare, adică o completare necesară a Legii Funerare din 2014.
Hotărârea are o denumire de-a dreptul pompoasă, dar citind-o ai sentimentul că răspunde doar unui grup de interese şi nu face ordine în domeniu. De exemplu, în articol 16, aliniatul 2 al legii din 2014 se spune: ”Locul şi modalitatea înmormântării vor fi conforme voinţei exprimate în timpul vieţii de persoana decedată, fără nici modificare a ultimei voinţe a acesteia”. Hotărârea din 2016 trebuia să prevadă ceva concret în acest sens, preluând chiar modele din trecut - Codul Penal din 1936 pedepsea delictul împiedicării incinerării/înhumării cu "închisoare corecţională de la 3 luni la 1 an şi amenda de la 2000 la 5000 de lei se aplică şi aceluia care, prin violenţă sau ameninţare, turbură un cortegiu sau serviciu funebru, ori împiedică îngroparea ori incinerarea unui mort" – articolul 313.
În plus, mi se apare absolut impropriu să deschizi crematorii în hale industriale. Mai mult faci un deserviciu incinerării astfel. Trebuia interzis acest fapt, care mi-aduce aminte de o descriere pe care Arghezi o făcea crematoriului în romanul său „Cimitirul Buna Vestire”, publicat în 1936, asemuindu-l cu un „ghişeu de telegrame”.
Anul trecut am asistat în continuare neputincioşi la degradarea Crematoriului Cenuşa, deşi acesta din 2011 a fost declarat monument istoric de categoria A. Clădirea se va prăbuşi dacă nu se fac urgent lucrări de reparaţie şi consolidare. Astfel, se va ajunge la o situaţie penibilă: ceea ce n-a reuşit BOR - deşi s-a străduit din răsputeri -, adică distrugerea Crematoriului Cenuşa, o să devină foarte curând realitate prin nepăsarea şi lipsa crasă de respect a oamenilor.
Mai puteţi citi:
FOTO VIDEO Cum arată „cuptorul morţii“ din Cluj, cel mai modern crematoriu uman din estul Europei
România anului 1900, model pentru cremaţioniştii sârbi. Acum, în secolul al XXI-lea, e invers
Se încarcă comentariile...
