De ce nu a existat Inchiziţie în România. Explicaţiile istoricilor şi rolul Bisericii Ortodoxe în procesele vrăjitoarelor
0Una dintre temele abordate la cea mai mare manifestare ştiinţifică din domeniul istoriei din România în ultimii 36 de ani a fost „Gândire magică şi societate în România (secolele XVII-XX)”. Dacă în Ţara Românească şi Moldova, Biserica otrodoxă nu a „prigonit” vrăjitoarele, în Transilvania au existat procese, dar acestea erau diferite de cele ale Inchiziţiei.
Universitatea Babeş-Bolyai, în colaborare cu Academia Română şi Comitetul Naţional al Istoricilor din România, organizează la Cluj-Napoca, în perioada 25-28 august, prima ediţie a Congresului Naţional al Istoricilor Români (CNIR), cea mai mare manifestare ştiinţifică din domeniul istoriei din România în ultimii 36 de ani, după Congresul Mondial de Istorie de la Bucureşti, din anul 1980. Istorici din toată ţara susţin prelegeri pe diferite teme. Unul dintre secţiuni, mai puţin obişnuită pentru istorici, este dedicată fenomenului magiei: “Gândire magică şi societate în România (secolele XVII-XX)”.
Cercetetătorul care a organizat secţiunea, Marius Eppel, de la Centrul de Studiere a Populaţiei, din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, a explicat: “Cercetările despre fenomenul magic au debutat spre finalul secolului al XIX-lea prin lucrări precum cea a lui George Fraser “Creanga de aur” sau cea a lui Edward Burnett “Cultura Primitivă”. În a doua partea a secolului XX a crescut interesul pentru acest domeniu şi a fost o întreagă pleiadă de specialişti mai ales din zona franceză, sociologi, istorici, antropologi care l-au abordat. Ei au ajuns la concluzia că acest fenomen magic este foarte complex şi nu se poate cerceta doar din punctul de vedere al unei metodologii ştiinţitfice, fiind nevoie de o cercetare interdisciplinară. La noi studierea fenomenului magic a fost destul de slab reprezentată, asupra domeniului aplecându-se mai ales etnologii.”
De ce nu a fost Inchiziţie în România
“Magia a fost de când este omenirea conform teoriei lui Brunett, dar procesele de vrăjitorie încep de prin secolele XV- XVI în întreaga Europă. Trebuie să facem o distincţie între magia sau felul cum a fost percepută aceasta în partea occidentală a Europei şi felul cum a fost percepută şi trăită în estul continentului, unde lucrurile au fost mult mai naturale. În estul Europei magia a îmbrăcat forme popular-magice mult mai apropiate de ce a reprezentat ea iniţial, la începuturile ei, în epoca primitivă, motiv pentru care Biserica de aici nu a combătut magia. Biserica Ortodoxă nu a avut Inchiziţie, nu au existat procese de vrăjitorie. Au fost în Transilvania procese de vrăjitorie, dar acestea au venit pe filieră catolică şi protestantă. Există o prevedere în partea Regatului, în Pravilă, în legile bisericeşti, care stabilesc mai mult sancţiuni de ordin spiritual, decât sancţiuni de genul arderii pe rug sau torturii. În Occident toată persecuţia cu vrăjitoria a început dintr-o exacerbare a acestui fenomen, şi mai mult decât atât, să nu uităm că în Occident au venit de prin secolul XIII o serie de idei importate care au făcut ca magia sub forma ei naturală să se dezvolte la rangul unei ştiinţe care a fost ulterior numită ştiinţă ocultă. În consecinţă, Biserica a considerat că magia drept concurenţă şi a căutat o oportunitate să contrabalanseze acest fenomen”, a explicat Eppel.
Diavolul la români
Istoricul a mai subliniat că există o mare diferenţă între procesele de vrăjitorie occidentale şi cele din Estul Europei. “În Estul Europei nu au existat astfel de procese. Biserica Ortodoxă nu a văzut în vrăjitorie o ameninţare, pentru că magia nu a reuşit să devină o magie cultă. A rămas la stadiul primitiv, de credinţă populară, dacă doriţi o religie arhaică peste s-a suprapus Creştinismul, asta fiind principala cauză pentru care Ortodoxia nu a creat o instituţie a Inchiziţiei. Există viziuni diferite asupra diavolului în religia ortodoxă şi cea catolică, respectiv reformată. Dacă în viziunea catolică şi reformată diavolul primeşte un rol potenţat, el este puternic, se tem toţi de el şi, în acelaşi timp, tind toţi spre el. În viziunea ortodoxă el este luat în derâdere sau este făcut un companion de drum până la un moment-dat. În tradiţia populară el este numit Oţchi, Scaraoţchi sau Aghiuţă şi aşa mai departe. În imaginarul românesc diavolul este foarte diferit cel prezent în viziunea catolică şi reformată. Jean de Nouveau a tras concluzia această frică faţă de diavol văzută şi în procesele de vrăjitorie îşi trage seva din această potenţare a puterii diavolului”, a concluzionat Eppel.
88 de procese de vrăjitorie la Cluj
Cătălina-Tatiana Covaciu (masterand, Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Istorie şi Filosofie) a susţinut în prelegerea “Prezenţa diavolului în lumina proceselor de vrăjitorie din Clujul premodern (secolele XVI-XVIII)” că în procesele de vrăjitorie occidentale, precum şi în imaginarul contemporanilor acestora, diavolul este o figură omniprezentă, seducător irezistibil, custode al lumii materiale, ale cărui succese se datorează degradării morale a societăţii creştine, ce atrage răzbunarea Creatorului. Pentru spaţiul Europei central-răsăritene, cercetările au demonstrat o influenţă redusă a demonologiei occidentale, direct proporţională cu o intensitate mai scăzută a persecuţiilor”. Cercetarea a analizat cele 88 de procese judecate de municipalitatea clujeană între anii 1564-1743.
“Procesele erau judecate de instanţe civile, acuzaţia de prejudiciu magic venind însoţită de alte acuzaţii, care, de fapt, erau principale. Printre acestea erau acuzaţia de îmbolnăvire, de pruncucidere sau desfrâu. Multe moaşe au fost acuzate de vrăjitorie la moarte copiilor pe care i-au asistat la naştere. Întrucât igiena era precară, copiii erau o categorie demografică vulenerabilă”, a susţinut cercetătoarea. Ea arată că în procesele analizate diavolul nu era invocat. “Retorica procesului pâna la jumătatea secolului al XVII-lea, trata vrăjitoria ca prejudiciu magic şi nu ca legătură a vrăjitoarei cu diavolul”, spune Tatiana Covaciu.
Caracteristicile vrăjitoriei ardelene
Cercetătoarea Andrea Fehér de la Societatea Muzeului Ardelean, Universitatea Babeş-Bolyai, a prezentat în prelegerea “Procese de vrăjitorie în Clujul secolului al XVIII-lea” principalele caracteristici ale vrăjitoriei ardelene, “care se diferenţiază în mod cert de cea vest-europeană, având un caracter pragmatic extrem de pronunţat: anume majoritatea femeilor pe care urmează să le prezentăm erau moaşe, bătrâne care se pricepeau la pregătirea diferitelor alifii şi leacuri, ori persoane care prin comportamentul lor perturbau ordinea publică a oraşului. Puteri paranormale precum invizibilitatea, proiecţiile astrale apar extrem de rar, iar când sunt aduse în discurs au menirea de a asigura succesul sau de a încorona un proces lung cu caracter moralizator.”
Pedepsele pe care le primeau femeile găsite vinovate erau mai puţin aspre decât în Occident. Din cele 88 de procese de vrăjitorie ţinute între anii 1564-1743 doar 20 s-au soldat cu pedeapsa capitală. “Femeile aduse în faţa tribunalului nu au parte de un proces de vrăjitorie, ci sunt cumulate cu alte acuzaţii prgamatice. Elementele magice erau condimente ce asigurau succesul unui proces. În Transilvania nu au existat procese colective care să evoce imaginea unor orgii sau sabatul vrăjitoarelor, rămânându-se la nivel individulal”, susţine cercetătoarea. Spre deosebire de Occident, tortura era practicată doar după ce suspecta mărturisea, nu era folosită ca o modalitate de a forţa o mărturisire. Arderile pe rug nu se organizau în centrul oraşului, ci într-o zonă de la periferie, la acestea participând în principal oficialităţile. O altă deosebire este faptul că vrăjitoarele erau arse doar după ce au fost decapitate.
Citeşte şi
Se încarcă comentariile...
