De ce erau drumurile romane cele mai bune din lume. Unele sunt folosite după 2.000 de ani, în timp ce în România o autostradă e garantată patru ani
0
Statul român cere, în 2015, o garanţie de 4 ani pentru tronsoanele de autostrăzi scoase la licitaţie. Chiar şi înainte de acest termen, şoferii ajung să-şi strice maşinile în gropile din asfaltul turnat de curând. Pe de altă parte, există drumuri construite de romani acum circa 2.000 de ani care se mai păstrează şi astăzi în stare bună. “Adevărul” a întrebat istoricii care erau secretele drumarilor romani.
“Proiectare şi execuţie pentru realizarea autostrăzii Braşov - Târgu Mureş - Cluj - Oradea, Secţiunea 2A: Ogra - Câmpia Turzii, Lotul 1: Câştigător desemnat: Asocierea SC GEIGER TRANSILVANIA SRL - WILHELM GEIGER GmbH & Co.KG; Valoare: 55.782.941,89 lei fără TVA; lungime traseu: 3,6 km; durata de execuţie: 16 luni (4 luni proiectare şi 12 luni execuţie); PERIOADA DE GARANŢIE: 4 ANI”, aşa sună un anunţ din luna ianuarie 2015 al Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România (CNADNR). Informaţia “senzaţională” din acest anunţ este termenul de garanţie de 4 ani. Aceast termen este o regulă pentru autostrăzi, dar pe drumurile judeţene şi cele din oraşe, garanţia este, frecvent, coborâtă până la o perioadă de 2 ani. Cam cât are şi un televizor.
“Drumarii” din România au ajuns la performanţa ca nici acest termen să nu-l respecte. De exemplu, autostrada Arad-Timişoara a fost recepţionată de CNADNR la începutul lunii august 2013. De atunci şi până acum, autostrada a necesitat cam două-trei reparaţii pe an, din cauza gropilor care se formau în asfalt.
Primul drum pe sitemul „macadam” – de la numele lui John Loudon McAdam- a fost realizat în SUA în 1823. Romanii construiau drumuri în acest sistem dinaintea erei noastre.
Secretul drumurilor romane
În ciuda faptului că beneficiază de 2000 de ani de evoluţie tehnologică, “drumarii” români sunt departe de performanţele constructorilor de drumului ai Imperiului Roman. Unele drumuri romane, având o vechime de circa 2.000 de ani, precum Via Appia, Via Cassia sau Via Postumia (Italia), s-au păstrat până astăzi în stare bună.
Alexandru Diaconescu, profesor la catedra de Istorie antică şi Arheologie a Facultăţii de Istorie-Filosofie (Univeristatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca), a explicat „secretul” romanilor: “Drumurile erau bine făcute. Acesta este secretul. Cei care se ocupau de construcţia drumurilor erau specialiştii din armată care ştiau meserie. Ei construiau atunci în sistemul macadam, adică foloseaul patru straturi: jos- bolovani, apoi pietrişi, nisip şi se acoperea cu lespezi de piatră. Macadamul a fost redescoperit în secolul al XVIII-lea de un scoţian - John Loudon McAdam. La fel s-a redescoperit şi betonul inventat de romani. De la romani şi până la descoperirea asfaltului, tehnica de construcţie a drumurilor era, în mare, aceeaşi. Drumurile romane nu se lăsau pentru că aveau fundaţie, de o parte şi de alte erau rigole pentru scurgerea apei şi s-a circulat foarte bine pe ele timp de 2000 de ani”. Diaconescu susţine că tehnologia construcţiei drumurilor a evoluat enorm de atunci: „Ce aveau ei mai bun era organizarea. Şi de asemenea nu se fura fabulos, cum se face la noi”.
Via Appia, unul dintre cele mai bine-conservate drumuri ale Imperiului Roman. FOTO: Lora Beebe.
„Drumurile romane s-au păstrat excelent”
„În multe provincii drumurile romane s-au păstrat excelent. În Italia de pildă numeroase drumuri pavate se pot vedea în prezent (Via APPIa şi Via Cassia, Via Postumia, Pompei). În Hispania – situaţia e diferită, în sensul că drumurile romane nu au fost protejate, s-a circulat mult pe ele şi, în prezent, ele se pot observa sub forma unor urme destul de slabe la suprafaţă. În Britannia există porţiuni bine păstrate, cum este drumul roman de la Blackstone Edge, dar şi sectoare care se observă în prezent pe teren datorită faptului că au fost contruite în rambleu”, susţine de istoricul Florin Fodorean, conferenţiar la Facultatea de Istorie din cadrul UBB, în cartea sa „Drumurile din Dacia romană”.
Unul dintre drumurile cele mai importante ale Imperiului- Via Appia - se păstrează şi astăzi în condiţii excelente. Drumul avea iniţial 195 km şi unea Roma de Capua. În 265 î.C., drumul a fost prelungit până la Brindisi, devenind un drum comercial important, pentru comerţul cu sclavi şi mărfuri din orient. În timpul împăratului Traian (114) s-a mai construit o ramură numită „Via Traiana” prin Bari. În prezent Via Appia (Strada 7) este circulată pe toată lungimea ei (540 km), o parte fiind asfaltată, dar cea mai mare parte este pietruită în timpul romanilor.
Reţeaua drumurilor romane se întindea în Europa, Africa şi Asia
Reţeta drumurilor romane
Clujeanul Florin Fodorean a analizat exhaustiv problematica drumurilor romane în cartea „Drumurile din Dacia romană”. Istoricul precizează că modul în care romanii construiau drumuri depindea de realităţile din teren. Astfel, constructorii romani adaptau numărul de straturi folosit la drumuri pentru a răspunde celei mai mari provocări: umezeala solului. În cazul unor drumuri din Asia şi Africa se folosea un singur strat pentru drum, însă în cele mai multe zone se foloaseau patru straturi.
Fodorean prezintă reţeta lui Vitruvius privind realizarea paturilor rutiere la drumurile romane: „Trasarea drumului se realiza cu ajutorul jaloanelor, după care se săpau două brazde paralele care delimitau lăţimea drumului. Pământul dintre aceste două brazde era săpat până ce se ajungea la o rocă rezistentă. Dacă aceasta nu exista, atunci se tasa pietriş sau se aşeza un strat de mortar, iar dacă pământul prezenta umezeală se înfigeau adânc în el piloni de stejar. Marginile erau întărite cu blocuri de piatră suprapuse, destinate ca fundaţie pentru trotuare. După ce se amenaja acest fundament, se ridicau în ordine patru straturi de materiale diferite: 1. Statumen (0,30-0,60 metri grosime), format din bolovani legaţi cu mortar sau cu pământ cleios bine bătut, care constituia temelia drumului. 2. Rudus sau ruderatio (0,25 metri), un strat compact realizat din piatră spartă mărunt sau din bucăţele de cărămidă amestecate cu nisip sau var, bine bătute; 3. Nucleus (0,30-0,50 metri grosime) un strat compact alcătuit din pietriş sau nisip cu grăunte mare; 4. Glarea /pavimentum sau summum dorsum (0,20-0,30 de metri grosime), alcătuia pavajul superior făcut din pietriş la viae glareae stratae (drumuri pavate cu pietriş) şi din mai multe lespezi sumar fasonate la viae silicae stratae (drumuri pavate cu dale de piatră). Lespezile erau blocuri poligonale astfel tăiate încât să poată fi îmbunate şi să asigure o suprafaţă de rulare optimă. Rocile pentru pavaj erau diverse: piatră dură, bazalt, roci vulcanice sau marmură de calitate inferioară”. Grosimea medie a straturilor rutiere era de circa 50 de centrimetri.
Un exemplu de drum pavat via munita la Pompeii: (1). Sol nivelat, şi eventual tasat. (2). Statumen: pietriş.(3). Audits: moloane lipite cu ciment roman. (4). Nucleus : rămăşiţe de olărie lipite cu ciment fin. (5). Dorsum: blocuri poligonale de silex, sau blocuri rectangulare de tuf vulcanic sau de alte pietre din împrejurimi, formând suprafaţa drumului. Forma eliptică permitea să se evite ca apa de ploaie să stagneze pe mijlocul drumului. Dedesubtul blocurilor era uneori crestate în mod voit, ceea ce permitea o mai bună ţinută pe nucleus.(6). Crepido: trotuar sau drum pentru pietoni. (7). Bordură. FOTO: J.D. Redding
Caracteristici tehnice ale drumurilor
În perioada de apogeu, Imperiului Roman avea peste 100.000 de kilometri de drumuri. Legăturile foarte bune între Roma şi celelalte provincii ale imperiului au dat naştere şi expresiei „Toate drumurile duc la Roma”. Primul drum şi cel care avea să devină şi cel mai important Via Appia – a fost construit în 312 î.Hr. de Appius Claudius Caecus pentru a lega Roma de Capua. Imperiul a investit enorm în realizarea drumurilor - pentru cei 100.000 de kilometri de drumuri romane s-au folosit aprox 250 de milioane de metri cubi de piatră. Lăţimea drumurilor era între 4 şi 8 metri, dar existau şi drumuri mai late. Se foloseau materialele de construcţie accesibile local.
În zonele mai dificile (terenuri accidentate, zone predispuse la înmlăştinări, platouri expuse nisipurilor) romanii construiau drumurile în rambleu, adică acestea erau înălţate peste nivelul terenului înconjurător. Deşi erau mai costisitoare, aceste drumuri erau deosebit de fiabile. De asemenea, cele mai multe drumuri erau supraînălţate în ax pentru asigurarea scurgerii apelor pluivale sau a celor provenite din topirea zăpezii.
Citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
