Cum şi-a pus Ceauşescu amprenta asupra filmelor. „Rebengiuc îl auzea pe dictator vorbind prin gura lui Mihai Viteazul”

Istoricul Bogdan Jitea este autorul volumului „Cinema în RSR”. FOTO: TIFF

Peliculele româneşti realizate înainte de 1989 vor fi marcate cu precizarea „film realizat în perioada comunistă, în care funcţionau cenzura şi propaganda de stat”. Istoricul Bogdan Jitea explică pentru „Adevărul” cât de mult erau influenţate de propagandă

„Filmele comuniste erau puternic personalizate în jurul conducătorului ideal“

Pe 1 februarie, Consiliul Naţional al Audiovizualului a aprobat o recomandare prin care televiziunile care difuzează filme realizate în perioada comunistă pot opta fie ca peliculele să aibă, la început, atenţionarea „film realizat în perioada comunistă, în care difuzarea era condiţionată de o viză a cenzurii“ sau „film realizat în perioada comunistă, în care funcţionau cenzura şi propaganda de stat“, fie, după genericul final, să urmeze o emisiune-dezbatere susţinută de specialişti în domeniu.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, istoricul Bogdan Jitea lămureşte cât de importantă era industria cinematografică pentru propaganda comunistă, cum erau realizate acele filme, cât de mult erau implicaţi în producerea lor soţii Ceauşescu şi mai ales dacă aveau succes. Istoricul povesteşte despre cei care au fost traşi pe linie moartă, de ce unii actori celebri au făcut compromisuri, dar şi cum a fost salvată de la interzicere capodopera lui Stere Gulea, „Moromeţii“. 

„Weekend Adevărul“: Putem să împărţim perioada comunistă în mai multe etape în funcţie de cât de important a fost conţinutul propagandistic din filme?

 

Bogdan Jitea: Perioada comunismului din România nu a fost liniară, inclusiv în ceea ce priveşte propaganda. Într-o primă etapă, regimul avea nevoie de legitimare internă, deoarece acesta a fost impus din exterior, de Armata Roşie, astfel că s-a marşat foarte mult pe funcţia propagandistică a filmului. Momentul zero este 1949, când a fost realizată prima peliculă sub noul regim – „Răsună valea“, în regia lui Paul Călinescu, un cineast reciclat din vechiul regim, care printre altele făcuse film de propagandă anti-bolşevică în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar lipsa de oameni cu experienţă i-a obligat pe comunişti să folosească cadre din vechiul regim.

Elementul propagandistic a fost foarte concentrat în perioada de început a comunismului, însă odată cu dezvoltarea industriei de film din timpul regimului Ceauşescu, elementul propagandistic se diluează. Rămâne în continuare important, dar nu este singurul. Încep să se facă filme de divertisment, filme pentru mase, comedii, filme de artă pentru festivalurile de afară.

Cinematografia devine o adevărată industrie cu o complexitate din ce în ce mai ridicată pe măsură ce regimul tinde spre stabilirea unui plan de 50 de filme pe an pe zonele tematice de anvergură. Până în 1980 s-a ajuns la un maxim de 32 de filme pe an. În anii ’80, din cauza problemelor economice, s-a ajuns la o stabilizare a numărului anual de filme: între 28 şi 30 de filme anul.

Ne puteţi face un top 3 al filmelor care au avut un puternic mesaj propagandistic?

„Puterea şi adevărul“, un film realizat după un scenariu al celui pe care-l consider cel mai important cineast al vremii, Titus Popovici. Paradoxal, cel mai important cineast a fost un scenarist, pentru că rolul scenaristului în cinematografia comunistă era foarte important, avea un rol chiar mai important decât cel al regizorului. Acest film a fost regizat de Manole Marcus şi este o reluare în cheie a afacerii Pătrăşcanu.

Bineînţeles că personajele nu poartă numele personajelor istorice reale, însă trimiterile către arestarea şi procesul lui Pătrăşcanu sunt străvezii, tocmai pentru ca regimul Ceauşescu să se prezinte ca fiind o ruptură de un trecut reprobabil. E un film de propagandă în care regimul ceauşist este legitimat prin cinematografie. Bine făcut de altfel, a fost bine primit inclusiv de critica de film.

„Buzduganul cu trei peceţi“, realizat după un scenariu de Eugen Mandric, este un film despre momentul 1600, unirea celor trei principate făcută de Mihai Viteazul. Ceauşescu nu a fost pe deplin mulţumit de primul film despre Mihai Viteazul şi, la câţiva ani distanţă, a comandat al doilea film cu această temă, din care să transpară mai bine anumite direcţii de politică externă în care dictatorul se regăsea, dar şi să reprezinte mai bine conştiinţa de clasă şi naţională a domnitorului român.

Acest film este regizat de Constantin Vaeni şi distribuit în 1977. Filmul reflectă foarte mult tezele oficiale ale regimului Ceauşescu, inclusiv cea de politică externă, în primul rând politica de nealiniere, iar în al doilea rând, reflectarea conştinţei naţionale a domnitorului valah, care face parte din arsenalul protocronist, deoarece ideea naţională încă nu se conturase la acel moment istoric. Ideea este folosită pentru a susţine regimul Ceauşescu şi de a sugera ideea de continuitate politică.

„Zile fierbinţi“ este unul dintre puţinele filmele de actualitate regizate de Sergiu Nicolaescu, care joacă rolul unui director de şantier naval. Acolo sunt elemente care conduc spre cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, proiectat în personajul unui individ atotştiutor care conduce cu mână de fier, care dezvoltă şi o latură de omenie, cum le plăcea comuniştilor să se prezinte atunci. Este unul dintre filmele de propagandă care a servit cel mai bine cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. Dumitru Popescu „Dumnezeu“, preşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste şi principalul responsabil cu cultura al regimului, i-a propus să facă acest film.

Nicolaescu avea îndoieli, pentru că şi-a dat seama unde bate. Regizorul mi-a mărturisit într-un interviu că se cam ferea de genul acesta de filme, dar a acceptat pentru că a venit ca o compensaţie pentru faptul că i s-a dat dreptul să facă filmul „Osânda“, un proiect de suflet de-ale lui.

„Să facem filme sexy, ca în Cehoslovacia“

Cât de mult s-au implicat Nicolae şi Elena Ceauşescu în direcţionarea conţinutului filmelor româneşti?

Eu vorbesc în carte despre „industria ceauşistă de film“ pentru că gradul de personalizare a filmelor era foarte ridicat. Ceauşescu se implica direct în industria de film. Îi plăceau filmele şi am găsit stenograme în Arhivele Naţionale ale şedinţelor de Secretariat în care el recunoaşte că vede toate filmele româneşti. Dictatorul se implica direct în cinematografie, sens în care, din iniţiativa lui, sunt organizate mai multe întâlniri cu cineaştii. Pe 23 mai 1968, când are loc prima şedinţă a Comisiei ideologice întrunite la Comitetul Central al PCR, Comisia, care trebuia să se ocupe de îndrumarea ideologică în cultura română, alege la debut să dezbată subiectul cinematografiei, ceea ce arată cât de important era filmul în strategia ideologică a regimului.

Ceauşescu poartă discuţii ample cu cineaştii, se întâlneşte cu ei, le ascultă doleanţele şi este receptiv la problemele acestora. Într-unul dintre aceste dialoguri, Sergiu Nicolaescu vine faţa lui şi spune că „trebuie să facem şi noi filme ca Cehoslovacia, filme sexy, cu succes de public, prin care să aducem bani, să aducem valută de afară, să mai lăsăm filmele cu tovarăşi“. Ceauşescu înţelege şi o parte dintre ideile cineaştilor sunt aplicate în industria filmului. 

În afara întâlnirilor, avea Ceauşescu intervenţii directe în schimbarea liniei filmelor?

Pe lângă aceste întâlniri, Ceauşescu îşi prezintă aşteptările legate de industria cinematografică şi se implică în mod direct în trasarea de direcţii prioritare. Ceauşescu are mai multe intervenţii în Comitetul Central, organul superior de conducere al PCR, unde se luau cele mai importante decizii. Acolo se discuta inclusiv pe marginea unor filme, cum ar fi „Mihai Viteazul“, „Reconstituirea“ şi altele.

Intervenţiile lui Ceauşescu au efect direct asupra industriei de filme. Într-una dintre şedinţe se discută despre subiectul vieţii amoroase a lui Mihai Viteazul din filmul cu acelaşi nume. Se ridică problema scenelor de dragoste. Nicolae Ceauşescu intervine şi spune: „Tovarăşi, suntem de acord că tovarăşul Mihai Viteazul a făcut dragoste, dar asta e marginal, importante sunt faptele sale politice şi trebuie să punem accent pe aceste fapte“.

Astfel, vedem în film cum se ocultează aproape total factorul erotic care putea să-l facă mai atractiv pentru anumite categorii de spectatori. În plus, filmele ajungeau, înainte de a se decide soarta lor, să fie vizionate de cuplul Ceauşescu.

De exemplu, „Glissando“, filmul lui Mircea Daneliuc, nu primeşte viză de difuzare aproape doi ani şi ajunge să fie vizionat de Elena Ceauşescu în toamna lui 1984, când ea era al doilea om în stat, coordonând şi domeniul cultural. Vede filmul, nu prea îl înţelege şi se pare că adoarme la film, după cum mărturiseau, mai târziu, apropiaţi de-ai dictatorilor. Cere să se facă câteva modificări minime, pe care le operează Daneliuc şi filmul trece mai departe în cinematografe.

Din câte ştiu, nu s-a realizat un film despre Nicolae Ceauşescu. A fost vreun proiect în acest sens?

A existat intenţie într-un plan anual – filmele se gândeau cu un an înainte, se alegeau subiectele, se antamau regizorii. În 1987 a apărut ideea ca anul următor, după un scenariu de Titus Popovici, să se facă un film despre tinereţea revoluţionară a lui Nicolae Ceauşescu, despre procesul de la Braşov. Nicolae Ceauşescu vede titlul şi subiectul lui în planul anual de filme prezentat spre aprobare Secretariatului CC al PCR. Trebuie spus că Ceauşescu citea foarte mult din materialele care-i erau transmise. El are o reacţie destul de vehementă: „Ce e cu acest titlu?! V-am spus de nenumărate ori că nu vreau să se facă film despre mine“.

Ceauşescu, poate având în vedere o modestie ţărănească, spre deosebire de alţi lideri comunişti, n-a dorit să fie personaj central într-un film. Tito, de exemplu, apare în filme iugoslave despre partizani în Al Doilea Război Mondial. Stalin, de asemenea, apare într-o serie de filme, aşa cum este „Căderea Berlinului“. Ceauşescu nu a dorit acest lucru şi nu s-a făcut niciun film pe tema asta.

Doar într-o mini-serie, o coproducţie internaţională cu contribuţie sovietică în principal, despre eliberarea Europei de Est de armata sovietică, apare şi personajul Nicolae Ceauşescu. Acest film nu a fost însă difuzat în România. Se pare că lui Nicolae Ceauşescu nu i-a plăcut cum a ieşit şi nu a acceptat să fie difuzat în ţară.  

Filmul, stâlpul de rezistenţă al regimului ceauşist

Filmul istoric românesc avea şi un mesaj propagandistic, naţionalist puternic. Există anumite particularităţi ale acestei categorii de filme?  

Ceea ce asigură excepţionalismul filmelor istorice româneşti în perioada comunistă în raport de celelalte state din lagărul comunist este faptul că fac parte dintr-un proiect politic numit Epopeea Naţională Cinematografică, care-şi propunea să devină un tratat de istorie vizuală naţională. Filme istorice făceau şi iugoslavii, bulgarii, polonezii, dar factorul programatic care intenţiona să acopere toate perioadele istorice, din cele mai vechi timpuri până la momentul prezentului comunist, este unic şi specific cinematografiei ceauşiste.

Nu s-a ratat niciun moment important, de la Burebista, Decebal, toţi domnitorii importanţi, Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir, răscoala lui Horea, Tudor Vladimirescu, momentul 1848.

Filmele din Epopeea Naţională Cinematografică dublau discursul din manualele şcolare, din istoriografia oficială. În documentele partidului, cineaştii angrenaţi în acest proiect erau numiţi „istoriografi cinematografici“. Unul dintre elementele mitizante cele mai uzitate este atotputernicia conducătorului suprem. Filmele erau puternic personalizate în jurul unui conducător ideal, care este înfrumuseţat, idealizat: toată naţiunea dacă, getă, moldavă, română face front comun sub conducătorul suprem împotriva inamicului extern şi intern. Aceste filme au o funcţie ideologică trasată de regim.

Aveau succes la public aceste filme?  

Erau şi filme cu succes la public, în special primele, în care elementul propagandistic era mai diminuat, erau şi coproducţii. Cel mai mare succes l-au avut „Dacii“, „Columna“, „Mihai Viteazul“, filmele din perioada 1965 -1970. Ulterior, când regimul începe să se închidă, să devină mai rigid şi să promoveze un mesaj propagandistic din ce în ce mai concentrat, filmele nu mai au succes de public. Mai degrabă au succes filmele de aventură care nu apar în Epopeea naţională cinematografică, filme de capă şi spadă precum seria cu „Mărgelatu“.

  Ceea ce asigură excepţionalismul filmelor istorice româneşti în perioada comunistă în raport de celelalte state din lagărul comunist este faptul că fac parte dintr-un proiect politic numit Epopeea Naţională Cinematografică, care-şi propunea să devină un tratat de istorie vizuală naţională. Ele dublau discursul din manualele şcolare, din istoriografia oficială.

Cum a scăpat filmul „Moromeţii“ de la interzicere

În 1964, România a avut un succes important la Cannes cu „Pădurea spânzuraţilor“. Au mai fost după acest moment filme româneşti remarcate în Vest. Care a fost relaţia cinematografiei româneşti cu cinematografia europeană şi cu cea americană?

A fost o perioadă de deschidere către Occident, în care s-au făcut o serie de coproducţii filmate la Buftea, în colaborare cu studiouri din străinătate, cu francezii, cu vest-germanii. Chiar primele două filme din Epopeea Naţională Cinematografică sunt coproducţii. „Dacii“, regizat de Nicolaescu, a fost o coproducţie cu un studio din Franţa, având o distribuţie internaţională: Pierre Brice, cunoscut pentru rolul lui Winnetou, din filmele germane inspirate de romanele lui Karl May, Georges Marchal, José Nat şi alţii. „Columna“ a fost iarăşi o coproducţie cu vest-germanii.

„Mihai Viteazul“ trebuia să fie coproducţie, dar la intervenţia lui Nicolae Ceauşescu s-a renunţat. El a susţinut că la un asemenea subiect trebuie să arătăm lumii că suntem capabili să facem şi singuri filmul. Practica coproducţiilor devine din ce în ce mai rară. Se mai fac în anii ’70, cum ar fi „Cuibul salamandrelor“ (1977) şi „Mihail, câine de circ“ (1979).

În plus, industria ceauşistă de filme oferea partenerilor străini prestări servicii, baza de la Buftea fiind una dintre cele mai avansate din Europa de Est, poate doar studiourile din Cehoslovacia erau mai avansate. Astfel, Buftea era un magnet pentru partenerii occidentali care filmau aici, beneficiind şi de costuri de producţie mai mici. O perioadă lungă de timp s-a lucrat intensiv sub formă de prestări servicii.

Puteau regizorii, actorii să meargă la festivaluri, să aibă colaborări în Vest?

Bineînţeles, regizori, cineaşti, actori beneficiau de schimburi de experienţă cu parteneri occidentali. La o asemenea prestare de servicii a lucrat Sergiu Nicolaescu, în calitate de regizor asistent la filmul „Lupta pentru Roma“ (1969), o superproducţie despre Imperiul Roman de Răsărit condus de Iustinian, care avea o distribuţie stelară, cu Orson Welles şi Lawrence Harvey. 

Sergiu Nicolaescu a filmat, printre altele, scenele de luptă, experienţă pe care o va fructifica la „Mihai Viteazul“. Şi actori români precum Ion Dichiseanu şi Florin Piersic au jucat în această coproducţie. A fost şi o perioadă în care cinematografia românească a obţinut premii la mari festivaluri internaţionale cu filme precum „Pădurea spânzuraţilor“, filmele lui Gopo, „Răscoala“ lui Mircea Mureşan.

A fost o perioadă propice pentru cinematograful românesc, când cineaştii mergeau la schimburi de experienţă în Occident şi exista o deschidere care a ajutat să se creeze o sincronizare, o racordare la curente estetice ale timpului. Puţin câte puţin, regimul se închide într-o carapace izolaţionistă care are efecte şi asupra cinematografiei.

Omul ultimului cuvânt

Dumitru Popescu era personajul central al cenzurii comuniste. Care era filosofia lui legată de filmele produse atunci? 

Dumitru Popescu „Dumnezeu“, cum i se spunea, era mai degrabă un personaj luciferic al culturii române. El a avut o influenţă covârşitoare, nu doar în cinematografie, dar şi în teatru. El a fost principalul arhitect al cultului personalităţii lui Ceauşescu, un fel de Goebbels al ideologiei ceauşiste naţional-comuniste. O perioadă destul de lungă, în anii 1971-1976, el a condus Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, aşa cum se numea Ministerul Culturii. Este unul dintre puţinii intelectuali incontestabili ai regimului comunist.

El dorea o cinematografie angajată politic în sensul promovării tezelor ideologice de bază ale regimului. Spre exemplu, o implicare a lui directă a impietat asupra filmului „Iarba verde de acasă“, filmul de debut al lui Stere Gulea, care nu a făcut regie, ci filmologie. Pentru a putea debuta, regizorul a fost nevoit să accepte intervenţia directă a lui Dumitru Popescu, care a ajuns să-i dicteze anumite replici din film. El a avut şi merite, de exemplu, în ceea ce priveşte filmul „Moromeţii“. Trebuie spus că el a avut un parcurs similar lui Nicolae Moromete.

Este originar din Teleorman, a ajuns intelectual, a intrat în Partidul Comunist, care l-a susţinut, şi a ajuns să aibă o carieră politică. Avea, astfel, anumite afinităţi cu universul lui Preda din „Moromeţii“. El a fost printre cei care, în momentul în care s-a organizat vizionarea filmului la Comisia ideologică, au susţinut filmul. În primă instanţă, pelicula a fost criticată vehement pentru modul cum era prezentat ţăranul român: desculţ, sărac, doarme pe prispă, murdar. Au deranjat şi referinţele la mişcarea legionară, la regalitate.

Mihai Dulea, principalul zbir al cinematografiei în perioada ultimă a regimului, voia să-l interzică. Popescu, care în continuare avea un rol important, era membru în CPEx al CC al PCR, a intervenit în discuţie: „Da, aşa era în Teleorman. Eu am trăit la ţară. N-a greşit arătând realitatea din lumea satului teleormănean. În plus, filmul e bazat pe textul lui Marin Preda, deci are autoritatea morală a lui Preda. Să respectăm asta şi să dăm drumul la film“ Astfel, filmul a primit viză de trecere. 

Industria ceauşistă de filme oferea partenerilor străini prestări servicii, baza de la Buftea fiind una dintre cele mai avansate din Europa de Est, poate doar studiourile din Cehoslovacia erau mai avansate. 

„Victor Rebengiuc îl auzea pe Ceauşescu vorbind prin gura lui Mihai Viteazul“

„Weekend Adevărul“: Existau anumiţi regizori preferaţi de regim pentru acest tip de filme?

Bogdan Jitea: Ei au încercat să coopteze şi regizorii talentaţi, mai puţin controlabili în această direcţie, dar nu prea au reuşit. Cei care ţineau la integritatea lor artistică au refuzat şi au preferat să meargă în alte direcţii, în special pe ecranizări, filme de actualitate fără subiect politic. În cele din urmă, s-a creat un corp de cineaşti care erau aserviţi tezelor regimului şi care au acceptat imperativele politicului – dintre ei, i-aş aminti pe Gheorghe Vitanidis, Mircea Drăgan, Virgil Calotescu.

Sunt cineaşti cu care se putea lucra mai uşor şi nici nu erau atât de talentaţi încât să emită pretenţii. Faptul că în principalele filme propagandistice s-a lucrat cu regizori mai puţin talentaţi a impietat asupra succesului filmelor de propagandă care, în mare parte, au fost destul de respinse de public. Există puţine filme de propagandă care au fost bine realizate şi care au avut succes. 

Dar actori?

Majoritatea actorilor, cu foarte rare excepţii, cum ar fi Ilarion Ciobanu, veneau din teatru. Regimul prefera ca marile nume să se îndrepte în zona filmului de propagandă şi, de multe ori, cu insistenţe, reuşeau acest lucru. Într-un interviu pe care l-am făcut cu Victor Rebengiuc, care l-a jucat pe Mihai Viteazul în „Buzduganul cu trei peceţi“, a recunoscut foarte sincer că domnul român, în film, spune replici din congresele partidului. Practic, îl auzea pe Ceauşescu vorbind prin gura lui Mihai Viteazul. Iniţial, el a refuzat să joace, apoi au venit după el la mare, unde îşi petrecea concediul, şi l-au convins. El repudiază filmul, considerându-l un produs de propagandă care a servit cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu şi a promovat tezele naţional-comuniste. A fost un mic pact cu diavolul pe care şi-l asumă. Şi alţi mari actori au acceptat să joace pentru bani în filme cu caracter propagandistic ridicat, filme mediocre, de altfel, pentru cariera lor. Mircea Diaconu este un exemplu în acest sens, în special în anii ’80.

Dacă voiai să faci un film contestatar al regimului, era, practic, imposibil din cauza filtrelor de cenzură care erau activate din faza de scenariu. Apoi, erau şedinţe de vizionare succesive, mai întâi în cadrul studioului, apoi la comisia ideologică şi unele chiar ajungeau să fie văzute de cuplul Ceauşescu, care puteau să le interzică, să le cenzureze.

Puteau să refuze regizorii comenzile din partea regimului?

Se putea refuza cu costul unor probleme minore în carieră. Spre exemplu, ţi se lua dreptul de a face film pentru o perioadă limitată. Apoi reveneai la regia de filme. Numărul regizorilor nu era foarte mare, erau vreo 50 de regizori care se tot roteau pe la Studiourile Buftea, unii pe contract, alţii angajaţi permanenţi ai studioului, dar nu toţi erau la un nivel profesional foarte ridicat. Dintre aceştia, vreo 20 erau profesionişti foarte buni. Regimul apela la un moment dat la serviciul acestor regizori.

Trecut pe linie moartă

Există regizori care au avut mari probleme din cauza regimului?

Există câteva cazuri de regizori cărora li s-a interzis dreptul de a mai lucra, cum ar fi Lucian Pintilie, care a avut probleme după scandalul de la „Reconstituirea“, din 1970, apoi, a urmat scandalul de la teatru, din ’72-’73. Chiar dacă a trimis în anii ’70 vreo 20 de proiecte de filme, i s-au respins toate şi a primit dreptul de a face film abia în 1979, când începe să lucreze la „De ce trag clopotele, Mitică?“, unul dintre puţinele filme care au rămas la sertar în perioada ceauşistă. După acest moment, îi este din nou interzis să facă filme până la sfârşitul regimului comunist. Problemele lui au pornit de la „Reconstituirea“, când filmul a fost retras la două săptămâni după ce a intrat în cinematografe.

La un moment dat, cei din Ministerul de Interne s-au sesizat în privinţa portretizării miliţianului din film, Ernest Maftei, a procurorului jucat de George Constantin. A ieşit o discuţie destul de aprinsă în şedinţa Secretariatului CC al PCR. Unul dintre cei care au criticat foarte mult acest film a fost Ion Iliescu, care atunci era ministru al Tineretului şi a fost foarte vexat inclusiv de modul în care cei doi tineri, jucaţi de Vladimir Găitan şi George Mihăiţă, au fost portretizaţi în film. Se hotărăşte retragerea din cinema şi începe o campanie furibundă în presă împotriva filmului. Unul dintre puţinii oameni de cultură care îi iau apărarea este Adrian Păunescu, care era redactor-şef adjunct la „România literară“, singura revistă de cultură care îi ia inclusiv un interviu lui Lucian Pintilie şi publică cronici pozitive despre film.

După acel moment, Pintilie e trecut pe linie moartă. El continuă să lucreze în teatru, unde izbucneşte un alt scandal, la spectacolul „Revizorul“, după Gogol, pus în scenă la „Bulandra“. În urma presiunii Ambasadei ruse, spectacolul este interzis. El pleacă din ţară, lucrează la teatru în Occident şi se mai întoarce din când în când în ţară. În timpul acesta, predă, fără succes, diferite proiecte. 

Nu i-a mai fost acceptat niciun proiect de către comunişti?

El voia să înceapă un program de ecranizări ale romanelor din literatura română. Unul dintre ele era „Jocul ielelor“, după Camil Petrescu. Regimul îşi dă seama că ar fi util să-l recupereze pe Pintilie. În acel moment erau tatonări cu Mircea Eliade, de a-l apropia de regim. I se acordă, într-un final, dreptul de a face film şi regimul selectează dintre proiectele lui unul pe care-l consideră mai benign, o ecranizare după „D-ale carnavalului“, de Caragiale. Regimul a considerat că proiectul este inofensiv politic şi i se poate acorda dreptul să filmeze. Pintilie face acest film, dar nu iese aşa cum se aştepta regimul. Filmul este o privire personală a lui Pintilie asupra universului lui Caragiale, fiind îngroşat foarte mult acest factor al băşcăliei, şi iarăşi iese scandal. Se fac mai multe şedinţe de vizionare a filmului şi se ia decizia e de a-l interzice.

De altfel, în cinematografia ceauşistă avem doar câteva cazuri de filme ce nu ajung să fie distribuite. Majoritatea filmelor, până la urmă, cu refilmări, cu observaţii, cu tăierea unor scene, ajungeau în sălile de cinema. Mai e un singur film care nu a fost difuzat în cinematografe: „Adio, dragă Nela“ (1972), din motive strict calitative, de mediocritate artistică.

Chiar şi „Reconstituirea“ şi „Faleze de nisip“ apucaseră să intre în cinematografe înainte de a fi interzise. Dacă voiai să faci un film contestatar al regimului, era, practic, imposibil din cauza filtrelor de cenzură care erau activate din faza de scenariu. Apoi, erau şedinţe de vizionare succesive, mai întâi în cadrul studioului, apoi la comisia ideologică şi unele chiar ajungeau să fie văzute de cuplul Ceauşescu, care puteau să le interzică, să le cenzureze. 

Vă mai recomandăm: 

TIFF 2021 în cifre. Peste 100.000 de iubitori de film au sărbătorit întoarcerea în sălile de cinema

Avocatul român ajuns profesor de regie la Universitatea Columbia, SUA: „În America, dacă îţi dă cineva un dolar să faci un film, vrea doi înapoi“