Cum se poate schimba România în 10 ani. Daniel David, despre „blestemul“ care condamnă ţara la înapoiere şi la sărăcie
0Orice reformă pentru schimbarea ţării trebuie să aibă în centru educaţia universitară, deoarece „orice proiect vrei să faci în zone cheie va trebui să lucrezi cu oamenii pregătiţi în universităţi, iar dacă aceştia nu sunt bine pregătiţi, iniţiativa va eşua”, spune Daniel David, prorectorul pentru cercetare al Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.
„Dacă cei mai mari inamici ai ţării ar fi vrut să-i facă rău, atacau zonele care mai încearcă să ofere competitivitate ţării în aria globala internaţională, adică marile universităţi ale ţării. Nu au trebuit să vină ei. O fac ai noştri, unii, culmea, autodefiniţi ca mari patrioţi! Iar în acest proces, în ciuda protestului nostru public vehement, nu suntem susţinuţi de aproape nimeni!”, susţine Daniel David, prorectorul Universităţii Babeş-Bolyai responsabil de cercetare, competitivitate-excelenţă şi publicaţii ştiinţifice, într-un interviu pentru „Adevărul”.
Autorul „Psihologiei poporului român” a vorbit despre performanţa universităţilor româneşti în topurile internaţionale, despre „ajutorul” primit de la stat, despre măsurile pe termen scurt, mediu şi lung pentru reformarea educaţiei şi despre nevoia de a transmite mesajul conform căruia „cale regală spre succesul social este educaţia.”
Universităţile româneşti în topurile internaţionale
Adevărul: Cum apreciaţi clasarea universităţilor din România în topurile internaţionale?
Daniel David: În lume sunt aproximativ 2.7000 - 30.000 de universităţi, iar dintre acestea numai unele au toate cele trei misiuni academice: 1. de predare/învăţare (didactică), 2. cercetare-dezvoltare-inovare (CDI) şi 3. de relaţie cu societatea.
Doar universităţile care au toate cele trei misiuni asumate şi le realizează performant, adică câteva mii din cele câteva zeci de mii, ajung constant în topurile internaţionale, cu statutul de universităţi internaţionale. Faptul că celelelate universităţi nu ajung constant în aceste topuri nu înseamnă că nu sunt importante şi nu au o funcţie socială de apreciat; de exemplu, o universitate care se concentrează doar pe componenta didactică poate să fie foarte importantă pentru societate, pentru că formează resursa umană necesară în zona în care se află. Din cele câteva mii de universităţi internaţionale vizibile în clasamentele internaţionale, unele tind spre statutul de universităţi „world class” (clasă mondială), universităţi care generează cunoaştere şi astfel dau avantaje competitive ţărilor în care se află şi care, în final, dezvoltă civilizaţia umană. Având universităţi puternice – internaţionale şi world-class - , ţări precum Germania, Japonia, Marea Britanie, SUA etc. - au cele mai avansate rezultate ştiinţifice, exprimate apoi în tehnologii şi inovaţii, cu impact asupra competitivităţii ţării şi bunăstării cetăţenilor lor. La noi astfel de dezvoltări ajung adesea cu oarecare întârziere, deoarece, chiar globalizaţi fiind, fiecare ţară are în primul rând grijă de propriii cetăţeni (ex. unele maşini/telefoane mobile avansate nu sunt accesibile la lansare decât în anumite ţări). Adesea noi suntem un fel de colonie tehnologică/ştiinţifică, lucrând în paradigma stabilită de alţii.
„Guvernanţii nu ne ajută să ajungem acolo, ba mai mult, în ultimii ani ne-au încurcat în acest demers”
Dintre universităţile româneşti, câteva reuşesc să intre în clasamentele internaţionale, dar nu pe primele locuri, pentru că nu ai cum, în condiţiile în care guvernanţii nu ne ajută să ajungem acolo, ba mai mult, în ultimii ani ne-au încurcat în acest demers. De exemplu, pentru clasamentul Shanghai este importantă publicarea unor articole în revistele Nature şi Science, dar un ministrul al cercetării din România declara în poziţii publice/parlamentare că aceste reviste nu sunt atât de importante, descurajând pe alocuri interesul mediului academic românesc pentru ele. Un alt exemplu: în clasamentele QS şi Times Higher Education contează şi evaluarea făcută de specialişti din străinătate; un ministru al cercetării a eliminat evaluatorii externi din procesele de evaluare a proiectelor de cercetare din ţară (iar apoi li s-a complicat accesul).
Colegii din străinătate au fost şocaţi, astfel de măsuri fiind de neînţeles pentru ţări europene, care înţeleg că se pot dezvolta lucrând împreună într-o arie academică europeană. Vă daţi seama că atunci când au trebuit să evalueze calitatea/prestigiul universităţilor româneşti, nu au putut să le evalueze pozitiv, dacă bunele practici academice nu funcţionează în acea ţară (ex. minimizarea experţilor internaţionali în evaluare, minimizarea rolului publicaţiilor de top, precum Nature/Science, etc.). Apoi, în cazul universităţilor de referinţa la nivel naţional, finanţarea nu e suficient de mare să le ajute să angajeze numărul de cadre didactice titulare de care ar fi nevoie raportat la numărul de studenţi care doresc să studieze la aceste universităţi. Iar dacă nu ai un număr suficient de mare de cadre didactice titulare, un cadru didactic la aproximativ maximum 20 de studenţi, eşti depunctat în aceste clasamente internaţionale. Dar dacă am face acest lucru, am intra în incapacitate de plată.
Criteriul major care face diferenţa în aceste clasamente – ex. să te mişti de la naţional la internaţional, iar apoi la world-class - este cel referitor la generarea de cunoaştere competitivă prin CDI. Dar universităţile din România nu au filă de buget pentru cercetare, în logica unei finanţări de bază în cercetare, necesară pentru a susţine infrastructuri de cercetare şi/sau cercetători care să le întreţină/utilizeze. Asta înseamnă că ai putea susţine doar o cercetare educaţională din finanţarea pe student echivalent; dar aceasta abia acoperă actul didactic, aşa că nici cercetarea educaţională nu se poate dezvolta adecvat. În fine, legislaţia este complet necompetitivă şi vetustă (ex. a. concursurile sunt gândite birocratic, fără deschidere spre cei din afară, b. promovarea este gândită închis şi prost, c. nu sunt permise politici de head hunting, d. finanţarea prin granturi de CDI este impredictibilă, atât ca timp, cât şi ca păstrare a bugetului iniţial etc.).
Acum, puneţi acum toate aceste elemente împreună şi o să înţelegeţi că prezenţa unor universităţi din România în aceste clasamente internaţionale, chiar pe locurile mai din urmă, este o minune pentru condiţiile care există în ţară. Universitatea Babeşe-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB) a obţinut recent statul QS**** - adică o universitate internaţională cu excelenţă în predare/cercetare – prin ambiţia şi eforturile proprii, nu cu ajutorul guvernanţilor. Să ne amintim că anii trecuţi nouă şi altor universităţi mari din centrele academice tradiţionale ni s-au tăiat locuri la nivel de master/doctorat, adică tocmai în zona în care se produce cercetare şi cunoaştere nouă. Dacă în 2018 am avut în clasamentul QS cinci universităţi din România, în 2019 am rămas doar cu UBB şi cu Universitatea din Bucureşti. Iar dacă nu se schimbă nimic, nu ştiu nici acestea cât vor mai putea rămâne acolo!
„Dacă cei mari mari inamici ai ţării ar fi vrut să-i facă rău, atacau marile universităţi ale ţării”
Care sunt consecinţele pentru România ale acestei situaţii?
Dacă cei mari mari inamici ai ţării ar fi vrut să-i facă rău, atacau zonele care mai încearcă să ofere competitivitate ţării în aria globala internaţională, adică marile universităţi ale ţării din centrele academice tradiţionale. Nu au trebuit să vină ei. O fac ai noştri, unii, culmea, autodefiniţi ca mari patrioţi! Iar în acest proces, în ciuda protestului nostru public vehement, nu suntem susţinuţi de aproape nimeni! Asta pentru că oamenii/instituţiile nu înţeleg uneori miza pentru ţară, ci văd totul ca un război personal pentru resurse al marilor universităţi, pe care şi-l pot duce singure.
Pericolul mare pentru ţară este următorul: chiar dacă noi încercăm să creştem, iar în sens absolut multe universităţi din România şi-au crescut în ultimii ani punctajul în clasamentele internaţionale, alţii, prin politici bine gândite, cresc mai repede şi/sau mai mult ca noi. În consecinţă, adesea scădem în clasamente, care se bazează pe scoruri relative (comparative). Ceva nu este mic sau mare în sine, ci comparat la un cadru de referinţă.
Acesta este dacă vreţi, un fel de blestem al mediul academic românesc care condamnă ţara la înapoiere şi la sărăcie. De ce? Pentru că universităţile formează specialişti în cele mai importante domenii, iar dacă aceştia sunt prost pregătiţi, orice politici deştepte încerci să faci în domeniu sunt sortite eşecului. Tot noi formăm profesorii care vor preda copiilor, iar dacă aceştia nu sunt bine pregătiţi ai condamnat şi viitorul ţării. În fine, efectele se văd chiar şi la nivelul şcolilor profesionale şi de meserii – unde formatorii/profesorii sunt şi absolvenţi de studii superiore - şi astfel ţara rămâne fără meseriaşi buni.
Când politicienii vor să facă reforme, educaţia nu trebuie listată printre altele (chiar dacă ar fi cap de listă), ci de la educaţie trebuie pornit ca motor generativ. Orice fel de politică şi reformă vrei să faci în zone cheie va trebui să lucrezi cu oamenii pregătiţi în universităţi, iar dacă aceştia nu sunt bine pregătiţi, politica nu are cum funcţiona. De aceea, pentru orice partid responsabil, educaţia, prin învăţământul universitar, ar trebui să fie prioritatea zero. Educaţia trebuie să fie în centrul oricărei reforme, iar apoi, poţi să vii în jurul acesteia cu alte priorităţi, sănătate, transporturi, economie, etc., în funcţie de viziunea/doctrina partidului.
Măsuri pentru restartarea Educaţiei. Termen scurt
Ce măsuri aţi lua în învăţământul superior dacă aţi fi ministru al Educaţiei?
Nu trebuie să fiu eu ministru ca să se implementeze măsurile de mai jos, care corespund unor bune practici academice, având ca beneficiari direcţi studenţii şi societatea. Oricine familiarizat cu mediul academic internaţional, raţional şi înţelep (cu mult bun simţ!) o poate face.
Un astfel de ministru, în termen scurt (maximum 1 an) trebuie să reunească educaţia cu cercetarea, dacă se poate chiar de la începutul mandatului; separarea de acum este una absurdă şi am scris public despre asta la începutul anului 2017. În acest proces, consiliile/comisiile consultative trebuie să fie ghidate în reglementări şi acţiuni de principiul că România trebuie să fie un actor major în mediul academic european, măcar la nivelul mărimii ţării/populaţiei. Cultura academică promovată de la nivel de minister ar trebui să cuprindă axiome sociale regăsibile în culturile academice moderne, precum: (a) oamenii sunt bunul cel mai de preţ; (b) nu poţi să ceri, fără să dai şi/sau să asiguri condiţiile; (c) accesul la resurse se face fiind performant sau susţinând performanţa/pe cei mai performanţi; (d) diferenţierea corectă valorizează interesele/potenţialul diferit al oamenilor şi al instituţiilor şi stimulează apoi cooperarea şi solidaritatea; (e) evoluţia trebuie făcută în zona proximei dezvoltări, pentru a evita stagnarea sau proiectele nerealiste faţă de prezent, etc. Apoi, ar trebui creat un fond guvernamental pentru competiţie de excelenţă, aşa cum există în Germania, Marea Britanie, SUA, etc., pe care l-ar putea accesa acele universităţi care sunt deja vizibile în clasamentele internaţionale, pentru a reuşi să devină universităţi internaţionale de referinţă, iar apoi, unele dintre ele chiar world-class. Ni se va spune de unii că nu sunt bani! Hai întâi să creăm această formă, iar apoi o să găsim şi bani, nu neapărat toţi deodată. Dar dacă nici nu creăm forma, nu căutăm nici bani în această direcţie. Iar dacă educaţia este prioritate 0, nu se poate să nu găsim bani, luând în calcul şi fondurile europene.
Termen mediu: fiecare universitate să-şi definească misiunea
În paralel, pe termen mediu (maximum 1-2 ani) ar trebui ca fiecare universitate să-şi definească misiunea, prin raportare la interesele şi potenţialul zonei în care se află şi la potenţialul său academic. Spre exemplu, unele se pot defini ca universităţi locale, a căror misiune principală să fie actul didactic şi relaţia cu societatea pentru a forma resursa umană necesară zonei şi de a ridica cultural localitatea în care se află. Eu cred că fiecare municipiu reşedinţă de judeţ ar trebui să aibă o universitate (sau o prezenţă universitară, în forma unor extensii), pentru că existenţa unei universităţi creşte nivelul educaţional şi cultural al unei zone şi bunăstarea oamenilor. Aceste universităţi locale, trebuie susţinute de guvern (ca până acum), dar obligatoriu şi de autorităţile locale. Autorităţile locale pot susţine în aceste universităţi chiar şi programe de CDI, în legătură cu nevoile zonei. Apoi, ar trebui să existe câteva universităţi regionale, mai mari şi mai puternice, care să se adreseze nevoilor/intereselor regiunilor (măcar celor opt regiuni), care îşi dezvoltă pe lângă componenta didactică şi de relaţie cu societatea şi componenta de CDI, susţinută însă regional.
În fine, universităţile aflate în municipii care pot dezvolta zone metropolitane şi au potenţial academic ar putea avea rangul de universităţi metropolitane/naţionale, în care toate cele trei misiuni sunt susţinute strategic de la nivel naţional (fără ca asta să însemne că nu se pot implica, dacă doresc, şi autorităţile locale/regionale); dintre acestea, unele vor deveni internaţionale, iar unele chiar world-class. În acest proces ar trebui să încurajăm financiar şi prin reglementări concentrarea resurselor (reprezentate de universităţi/institute de cercetare), acolo unde astfel de concentrări în universităţi metropolitane/naţionale sunt dorite de toţi actorii şi aduc avantaje competitive; dar trebuie create condiţiile ca astfel de concentrări în clustere academice să fie dorite, nu impuse!
Într-o logică europeană modernă, este loc şi prestigiu pentru fiecare
Într-o astfel de logică n-aş mai compara Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB), cu tradiţia academică din 1581, deja o universitate internaţională cu excelenţă în predare/cercetare (conform QS STAR), cu o universitate locală, apărută de 30 de ani, dintr-un municipiu mai mic, aproape invizibilă internaţional. Cele două au funcţii diferite, iar dacă şi-o îndeplinesc bine una nu este superioară alteia. Universitatea locală poate să fie pe primul loc într-un clasament prin prisma faptului că-şi atinge misiunea sa: cea de a forma resursa umană într-o anumită zonă şi de a dezvolta cultural zona. De la UBB se aşteaptă să aducă competitivitate internaţională pentru ţară. Aşadar, într-o logică europeană modernă este loc şi prestigiu pentru fiecare!
Dar guvernanţii noştri, presaţi naţional şi internaţional să facă clasamentele, au încercat să clasifice universităţile într-o logică colectivistă - nimeni nu se diferenţiază sau, dacă se diferenţiază, se diferenţiază după viziunea şefului, nu a clasamentelor internaţionale -, generând situaţii penibile şi conflicte. Evident că universităţile mici au respins criterii internaţionale, încercând să se apare (nimănui nu-i place să apară în clasamente pe ultimele locuri) şi au încercat să impună, susţinute de unii miniştri din zona lor, criterii locale/regionale. Prin analogie, a fost ca şi cum autorităţile comunale fac criterii prin care echipa locală de fotbal apare comparabilă cu Barcelona. Poţi face asta, dacă iei de exemplu în considerare numărul de meciuri sau numărul de cupe, punând însă egalitate între un meci din divizia locală şi unul internaţional sau între cupa Champions League şi o cupă câştigată local. Asta a încercat să facă acest guvern când a propus anii trecuţi o metodologie naţională pentru clasamentul universităţilor, în care indicatorii internaţionali lipseau, erau distorsionaţi sau prin ponderile date erau depăşiţi de indicatori locali.
Termen lung: „Infuzie de bani pe măsură ce-i ai”
Pe termen mai lung (2-4 ani), având aceste modificări de arhitectură academică, poţi să faci cu încredere infuzie de bani pe măsură ce-i ai şi o să vedeţi că România se schimbă de la sine, fiindcă formezi oameni bine pregătiţi, ai universităţi locale/regionale bine ancorate în nevoile zonei şi câteva universităţi metropolitane/naţionale în legătură directă cu politicile naţionale, din care se vor naşte cele internaţionale şi world-class, care vor da avantaj competitiv ţării. De asemenea, învăţământul superior şi cercetarea din institute se vor putea coordona şi integra mai eficient, pentru a creşte indicele de competitivitate al ţării, iar formarea cadrelor didactice pentru învăţământul preuniversitar se poate regândi mai eficient într-un mediu academic bine aşezat. În fine, ar trebui să susţinem o dezvoltare mai echilibrată a ţării, sub aspect ştiinţific. Noi la UBB am susţinut proiectele ştiinţifice naţionale paneuropene (ex. Laserul de la Măgurele, Danubius, etc.), dar în final toate s-au concentrat în sudul ţării. Este bine că le avem, dar avem nevoie de astfel de proiecte majore şi în Transilvania şi în Moldova (larg definite).
În următorii 10 ani se pot vedea efecte şi în societate
Când s-ar putea vedea primele efecte?
Depinde de ce domenii vorbim. În componenta de cercetare, la potenţialul pe care-l avem, eu cred că poţi să vezi efecte în 4-8 ani, în forma unor dezvoltări tehnologice-ştiinţifice competitive internaţional. Există potenţial la cele mai mari universităţi, numai că trebuie încurajat. În următorii 10 ani se pot vedea efecte şi în societate, mai ales în forma profesioniştilor mai bine pregătiţi şi a unor profesori care-ţi educă bine copiii; într-adevăr, altfel îşi vor lua aceştia Bacalaureatul, dacă vor fi pregătiţi de profesori buni, ca să nu mai vorbesc de reducerea analfabetismului funcţional.
„Sistemele pe care le avem, care sunt controlate de absolvenţi prost pregătiţi”
Şi acum formăm, de exemplu, profesionişti buni în Medicină, şi foarte mulţi pleacă în străinătate. Există riscul să plece şi aceşti specialişti buni pe care-i pregăteşti?
Depinde. Mulţi specialişti buni pleacă pentru că nu-şi găsesc loc în sistemele pe care le avem, care sunt controlate de absolvenţi prost pregătiţi, care nu-i lasă se manifeste, simt de multe ori că sunt supuşi unui proces de bullying profesional şi atunci se iau şi se duc. Dacă faci o reforma adecvată a învăţământului superior şi pe piaţă începi să pui nu 10 buni, ci 200 anul acesta, 300 anul viitor, etc. ponderea lor pe piaţă va fi tot mai mare, vor începe să colaboreze, să se susţină reciproc, să simtă că pot (re)defini sistemul şi astfel s-ar putea să dorească să facă ceva împreună în ţară, nu să plece în străinătate. O punere în normalitate a învăţământului superior însănătoşeşte ţara!
Aici vorbim până la urmă de voinţă politică. Vorbim de un partid care va înţelege că în loc să listeze 10 strategii una după alta, astfel încât să bulversezi oamenii, o să spună: în centru este învăţământul superior, apoi vin celelalte cercuri concentrice Sănătatea, Justiţia, Transporturile etc, în funcţie de cum vede partidul, dar în centru trebuie să fie educaţia, pentru că de acolo porneşte totul.
Cine să combată corupţia? Absolvenţii unor fabrici de diplome?
Opoziţia pune foarte mult accentul pe combaterea corupţiei...
Corupţia este importantă în dezvoltarea unei ţări - vezi şi analiza publicată în Nature a colegei Mungiu-Pipidi -, dar aceasta are legătură bidirecţională cu educaţia. În momentul în care tu pui pe piaţă absolvenţi care şi-au luat examenele ilegal sau la limita legalităţii şi/sau şi-au luat examene cu note mici, aceia întăresc tot procesul acesta de corupţie. Cine să combată corupţia? Absolvenţii unor fabrici de diplome? Absolvenţi slab pregătiţi? Ei vor menţine acest sistem, deoarece sunt protejaţi în cadrul său şi/sau chiar pot prospera! Hai ca în paralel cu lupta împotriva corupţiei să normalizăm educaţia, iar atunci corupţia va fi redusă atât „simptomatic” (prin politici care o atacă direct), cât şi „etiologic” (prin politici care merg la unele cauze majore).
Cum poate să transforme un partid tema educaţiei ca o temă care să prindă la electorat, de exemplu, la fel de mult ca mărirea salariilor sau corupţia?
Şi educaţia prinde, doar că trebuie să vină să o explice alegătorilor cineva cu credibilitate şi într-un limbaj adecvat. Trebuie reîntărită prin mesaje publice ideea că cale regală spre succesul social este educaţia. Sunt şi ale căi? Mai sunt şi alte căi, de exemplu, businessul făcut de mic, fără să faci şcoală. Acolo reuşeşte o proporţie de 1%-2%. Încearcă 100 şi iese bine pentru unul sau doi, care au succes, dar ceilalţi 98 rămân săraci. Noi îi inducem în eroare pe oameni, pentru că îi scoatem în faţă pe cei doi şi îi aducem la TED-uri să ne spună cum au reuşit fără şcoală şi că şcoala este o prostie. Au încercat ca ei alţi 98, dar nereuşind nu sunt întrebaţi şi nu se văd. I-aş duce şi pe ei la TED-uri, ca să învăţăm şi cum nu se face! Mai mult, printr-o distorsiune psihologică, aceştia doi îşi atribuie adesea reuşita prea mult unor factori personali, minimizând adesea şansa sau alţi factori independenţi pe care nu i-au controlat. Educaţia este calea regală deoarece duce majoritatea spre succesul social! E adevărat că sunt şi acolo unii care dau greş, adică au învăţat şi cu toate acestea nu le iese chiar cum sperau, dar e o chestie de proporţie până la urmă şi de şansa de a avea o platformă, în baza educaţiei pe care o au, de a încerca din nou!
Citeşte şi
Se încarcă comentariile...
