Cum a ajuns celebră în lume cartea de bucate a unei românce: „Noi mergem la restaurant să mâncăm ca acasă”
0
Irina Georgescu, autoare a unei cărţi de bucate tradiţionale româneşti care a avut succes în toată lumea, vorbeşte despre ingredientele care dau savoare meselor în familie, dar şi despre ce s-a pierdut în ultimele decenii, în special în urma industrializării.
Irina Georgescu, autoare a unei cărţi de bucate tradiţionale româneşti care a avut succes în toată lumea, vorbeşte despre ingredientele care dau savoare meselor în familie, dar şi despre ce s-a pierdut în ultimele decenii, în special în urma industrializării
„Într-o perioadă în care toţi suntem obligaţi să rămânem acasă, călătoria în bucătărie poate oferi un confort deosebit. Îi sunt recunoscătoare Irinei Georgescu că m-a dus în România prin paginile minunatei sale cărţi, «Carpathia»“, spunea de curând scriitoarea şi vedeta de televiziune Nigella Lawson, un adevărat guru culinar al Marii Britanii, care este comparată din punctul de vedere al celebrităţii, într-un articol din „The New York Times“, cu prinţesa Diana. Laudele îi sunt adresate Irinei Georgescu, o scriitoare din România a cărei carte de bucate a avut mare succes internaţional, pe ambele maluri ale Atlanticului. „Carpathia“ nu este o carte de bucate care doar înşiruie reţetele, ci le plasează în context social şi istoric, oferindu-i cititorului posibilitatea de a explora întreaga cultură şi istorie românească.
Publicaţii precum „Los Angeles Times“, „National Geographic UK“, „BBC Good Food Magazine“, „Delicious“, „Forbes“, „The National Post Canada“, „The Australian“ şi chiar „The Moscow Times“ au relatat despre cartea lansată la Londra, în luna martie, de Irina Georgescu.
Românca s-a născut în Bucureşti, a copilărit în Berceni şi trăieşte de zece ani în Ţara Galilor, despre care spune că arată ca Transilvania şi unde se simte ca acasă. În „Carpathia“, Irina povesteşte experienţe şi întâmplări pe care le-a trăit în România, dându-i astfel şi o notă exotică pentru cititorii internaţionali. „Pieţele despre care vorbesc în carte sunt Sudului şi Covasna, pe vremea în care nu erau închise cu un oribil PVC. Bunicii despre care vorbesc în carte erau din satul Tău, aproape de Roşia de Secaş, în Alba Iulia, şi din Oltenia.“
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Irina Georgescu povesteşte cum a ajuns să publice o carte despre România pe o piaţă care „nu numai că este inundată de prejudecăţi la adresa noastră, dar este extrem de competitivă“. Irina Georgescu ştie însă mai mult decât reţete româneşti: a înţeles ce-i leagă pe români, ce înseamnă o masă în familie, ce prejudicii le-au creat anii de comunism şi de ce au rămas ataşaţi.
Coperta cărţii Carpathia. „O sărmăluţă ne poate vorbi despre o istorie de migraţii şi cuceriri, într-o ţară dominată de Munţii Carpaţi”. FOTO: Arhivă personală
„Weekend Adevărul“: Spuneţi aşa în prefaţa cărţii: „«Carpathia» va purta cititorii într-o călătorie culinară în inima României, explorând istoria, peisajele şi tradiţiile sale prin mâncare“. Cum se poate asta? Explicaţi-mi – să folosim drept exemplu sarmalele.
Irina Georgescu: Un răspuns simplu ar fi că tehnicile Asiei Centrale şi de Nord de a prezerva alimente, în cazul acesta, prin fermentare – ceea ce noi numim a pune murături în saramură – s-au întâlnit cu una dintre tehnicile turceşti de a face dolme – umpluturi din carne şi orez, împăturite în frunze de varză prin răsucire, adică sarmas. Noi le-am umplut cu porc, ceea ce le face româneşti – dar nu exclusiv româneşti –, deşi cele de post sunt, după modelul turcesc, cu orez, iar în timpul verii, cu frunze de viţă-de-vie.
Alan Davidson, în „The Oxford Companion to Food“, îl citează pe Joyce Toomre, care atribuie popularitatea verzei murate invaziei mongole, aducând tehnica de la chinezi. Deci, o sărmăluţă ne poate vorbi despre o istorie de migraţii şi cuceriri, într-o ţară dominată de Munţii Carpaţi, care au adăpostit mulţi refugiaţi din calea pericolelor. Şi ce poate să ia cu ea o comunitate care-şi abandonează aşezământul: purcelul şi porumbul, ambele adaptându-se bine la mediul montan. Purcelul nu era oricum pe placul atacatorilor, ei preferând vitele şi oile. Aceste două exemple sunt un salt uriaş în timp: porcul îl avem de pe vremea celţilor şi a fost răspândit mai mult de-a lungul rutelor de comerţ în toată Europa – deci şi la noi, dar şi în Spania de către celţii iberici, fără de care n-am fi avut astăzi Iberico ham.
Porumbul a venit prin secolul al XVI-lea, adus de turci, tot prin rute comerciale, cu veneţienii. Şi aici cred că e un lucru important de spus: comerţul între comunităţi şi regiuni a jucat deseori un rol mai important în cultura culinară a unei ţări decât cuceririle de război. Comerţul era forţa care globaliza, transporta produse şi populariza tehnici de gătit din Asia Centrală şi Orientul Mijlociu către Europa de Vest. Iar noi am fost chiar în mijlocul acestui talmeş-balmeş al istoriei. Iată cum de la o biată sarma am trecut printr-o mică lecţie de istorie.
Într-adevăr, sarmalele deschid o conversaţie despre România care se întinde dincolo de reţetă şi vorbesc despre istoria şi topografia ţării, ambele răsucite împreună şi gătite la foc mic. Sarmalele sunt un pretext de a vorbi despre contextul lor în România, pentru că, de altfel, ca fel de mâncare sunt populare din Orientul Mijlociu până în Rusia şi Suedia – unde se numesc Kaldomar şi sunt preparate chiar de Crăciun. Publicul pentru care am scris cartea este interesat de acest context. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care am scris-o şi cred că este şi un mod constructiv de a ne uita la cultura noastră culinară: prin prisma istoriei şi a diversităţii, şi nu a unicităţii.
Ciorba de fasole cu cârnaţi afumaţi. FOTO: Jamie Orlando Smith
MÂNCAREA, O CONEXIUNE TRANSFRONTALIERĂ
Cum a început călătoria spre „Carpathia“? Eraţi pasionată de gătit în copilărie?
Da, începutul călătoriei a fost când eram mică şi o ajutam pe mama în bucătărie să ne pregătească mâncărurile preferate. Trăiesc de peste zece ani în Anglia şi felul în care am putut să stau cu sufletul în ţară a fost să gătesc româneşte. Ideea cărţii a venit ca o colecţie de reţete de familie, pe care să le regăsesc, să le scriu şi să le împărtăşesc cu cei dragi din ţara mea adoptivă. Stând la masă împreună, farfuriile cu salată de vinete, ardei copţi şi fasole bătută treceau din mână-n mână, nu o dată, ci de mai multe ori, până se terminau. Alivencile, sarmalele de Crăciun, drobul şi pasca erau aşteptate cu entuziasm, iar cozonacul românesc, umplut cu nucă şi parfumat cu rom, îmi aducea vecinele în bucătărie, dornice să-l deguste cald, cu o cană de ceai. Anii aceia au inspirat cartea.
Reţelele sociale au contribuit şi ele la decizia de a scrie: vedeam mâncărurile copilăriei mele făcute în Polonia, Serbia, Ungaria şi Ucraina, dar nu era nimeni din România care să spună că erau şi ale noastre. M-am hotărât să nu aştept să-mi bată cineva la uşă să mă întrebe dacă vreau să scriu o carte. Nu s-ar fi întâmplat. Am semnat un contract cu un agent literar şi împreună am găsit o editură care şi-a pus încrederea în mine şi sufletul în proiect.
Uite-aşa a fost publicată o carte despre ce şi cum mâncăm în România, nicidecum un compendiu exhaustiv al bucătăriei româneşti. Pare simplu, dar a durat mai mult de trei ani să parcurg toate etapele necesare. Cel mai greu a fost să conving două companii mari din Londra că nu este o carte de promovare de ţară, ci o carte care să treacă dincolo de clişeele şi titlurile de presă atribuite României aici în Vest, că e o carte scrisă din punctul meu de vedere, al unei românce care trăieşte în Marea Britanie.
National Geographic Traveller despre cartea Irinei Georgescu. LAUDE DE PESTE OCEAN
Cum s-a întâmplat ca volumul să fie prezentat recent în „Los Angeles Times“ în termeni laudativi, ca una dintre cele 12 cărţi de bucate „care reîmprospătează spiritul şi inspiră în bucătărie“?
Editorul rubricii de mâncare şi critic de restaurant pentru „LA Times“, Bill Addison, mi-a trimis un mesaj pe Instagram că ar vrea să vadă cartea. Era 1 dimineaţa în Marea Britanie. Editura din SUA i-a trimis imediat
cartea. Se pare că o librărie din LA, care se numeşte Now Serving LA, cu care intrasem în legătură ca să promovăm cartea într-o sesiune deschisă pe Zoom, m-a recomandat lui Bill. Toată povestea asta pare incredibilă, dar foarte puţini jurnalişti din acest vast domeniu al mâncării vorbesc cu sau despre autori care nu sunt reprezentaţi de un agent literar şi care n-au o editură serioasă în echipa lor.
Am vrut ca această carte să aibă cele mai bune şanse, fără să conteze cât timp îi ia să ajungă unde ştiam că poate să ajungă. De aceea a durat trei ani. Dar dincolo de acest aspect, este ceva care n-aş vrea să treacă neobservat: ajutorul absolut gratuit şi încrederea pe care le găsesc în foarte mulţi oameni din toate colţurile lumii, care n-au nicio legătură cu România. Sunt atâtea cărţi lansate în fiecare zi în lume încât ar fi putut alege pe oricare alta. Dar am şi exemple în care am fost încântată de cum a fost primită cartea de către români, şi cel mai mult m-a impresionat că librăriile Cărtureşti au distribuit-o imediat.
FIE PÂINEA CÂT DE REA, TOT CREEAZĂ ALIANŢE
Pe blog, susţineţi că vă pasionează să exploraţi lumea prin mâncare, să-i înţelegeţi pe oameni prin ceea ce mănâncă şi să îmbrăcaţi totul în haina istoriei. Aşadar, cum i-aţi descrie pe români, mai ales dacă vorbim de prezentul epidemiei, când s-a tot strigat: „Când se deschid restaurantele“?
Acelaşi lucru se întrebau şi în Marea Britanie: „Când se deschid puburile?“, deşi toată lumea putea să bea o bere acasă. Vedeţi cum, de fapt, restaurantele, terasele, puburile sunt mult mai mult decât localuri unde mâncăm şi bem. Oamenii se strâng în jurul mesei, socializează, simt că aparţin unui grup şi, în acelaşi timp, contribuie la formarea unei comunităţi. Mâncarea are un rol important: în multe culturi, inclusiv a noastră, a împărţi aceeaşi mâncare la masă înseamnă o alianţă. Este mult mai probabil să-l accepţi pe cel de lângă tine dacă aţi mâncat o pâine împreună. Cel mai frumos lucru pe care îl văd când vin în ţară este că restaurantele cu specific românesc sunt înfloritoare. Românilor le place mâncarea tradiţională. În acelaşi timp, considerăm că dacă o reţetă nu este cum o face mama, nu e autentică. Avem o legătură foarte strânsă cu reţetele de familie, aproape cum au şi italienii. Noi mergem la restaurant ca să mâncăm ca acasă. Mi se pare extraordinar şi doar aşa putem salva mâncărurile româneşti de la uitare.
S-a alterat gustul românilor în comunism?
În timpul comunismului, bucătăria românească de la ţară a fost foarte afectată, împreună cu metodele artizanale de preparare a diverselor produse. Colectivizarea şi industrializarea forţată şi concentrarea pe monoculturi au redus repertoriul nostru culinar. Faptul că existau reţete scrise de mână, date de la unii la alţii, probabil că a contribuit la salvarea multora.
Alivenci. FOTO: Jamie Orlando Smith
RADU ANTON ROMAN NE-A REDAT MESELE DE ALTĂDATĂ
Şi ce s-a schimbat în ultimele trei decenii?
După Revoluţie, l-am avut pe Radu Anton Roman. Faptul că toate cărţile domniei sale sunt un succes spune multe despre cât suntem de ataşaţi de o Românie autentică, cu tradiţii bogate şi mâncăruri delicioase. La o masă românească, un englez s-ar minuna de câte feluri de mâncare avem, dar şi de modul în care le servim: stilul mezze la antreuri, cu multe feluri de salate, brânzeturi, salamuri, verdeţuri acesta e asemănător cu cel grecesc şi turcesc. Borşul vine de la slavi: „bor“ înseamnă roşu în slavonă şi e culoarea dată de sfeclă. Varza murată şi găluştele, dar şi ştrudelul şi colţunaşii vin de la saxoni, şvabi, polonezi şi cehi.
Cafeaua turcească e, de fapt, armenească. Orice am face, şarmul bucătăriei româneşti stă în marea ei diversitate, dar aceste influenţe nu sunt un fel de drum cu sens unic. Şi noi am influenţat bucătăriile vecinilor: de exemplu, respectatul scriitor maghiar George Lang spune că unul dintre cei patru piloni ai bucătăriei ungureşti este „tocana din Transilvania“. Tehnica este de a găti carnea în suc propriu, fără să se adauge apă. Cred că acest drum merită explorat pe viitor: căutarea şi documentarea reţetelor regionale, până nu dispar de tot. Nu mă refer la o colecţie academică, deşi n-ar fi rău, ci la cărţi de bucate pe care lumea să le cumpere şi să gătească din ele. Ca orice cultură, cea culinară trebuie să rămână vie.
Cum se obţine succesul pe mai multe continente
Ce părere aveţi despre felul în care mănâncă englezii?
Îmi place foarte mult cum gătesc englezii. Le plac mâncărurile oneste, fără multe dichisuri, care satisfac foamea, şi nu se uită prea mult la calorii. Stilul lor nu este profund diferit de al nostru şi nu cred să existe mâncare să nu-mi placă. De obicei, duminica fac o friptură de vită delicioasă – roast beef –
servită cu Yorkshire pudding – un fel de aluat de clătită copt în ulei la cuptor –, iar desertul favorit este plăcintă cu mere cu sos de vanilie. Sau sticky toffee pudding, un fel de prăjitură cu caramel. Dar au o mare varietate de tarte, prăjituri, plăcinte şi budinci.
În cei zece ani de când locuiţi în Anglia, cum aţi fost percepută?
Românii nu au mereu o imagine pozitivă acolo. Cred că titlurile din presă, atunci când se întâmplă ceva, sunt încă defăimătoare. Dar nu numai la adresa noastră. Campania de Brexit din 2016 a scos la iveală multe lucruri urâte şi multe prejudecăţi. Românii erau daţi ca exemplu negativ, emisiuni TV se concentrau numai pe cazurile extreme şi arătau numai profitori şi hoţi.
Chiar şi când era vorba de emisiuni de călătorii, arătau câini şi ghicitoare. În realitate, românii din străinătate muncesc din greu şi trimit bani acasă, pentru familie şi copii. Nu este nimic rău în asta. Este universal valabil pentru orice familie, indiferent de naţionalitate. Şi nu suntem nici primii şi nici ultimii care facem asta – italienii şi spaniolii au trecut prin perioade similare, înainte ca marketingul de ţară, plus turismul înfloritor, combinat cu o economie stabilă, să-i propulseze la nivelul de astăzi.
Eu nu pot să spun că am avut cazuri clare de discriminare pentru că eram din România. Chestii mărunte probabil că s-au întâmplat, dar când pleci din ţară, pleci ştiind că se vor întâmpla. Vin la pachet, cum se spune. Până la urmă, dacă munceşti şi eşti corect, îţi este bine. Este adevărat că poate oportunităţile nu sunt oferite în mod egal tuturor, dar în ce societate sunt? Eu am perseverat şi, deşi sunt româncă, am reuşit să public o carte despre România pe o piaţă care nu numai că este inundată de prejudecăţi la adresa noastră, dar este extrem de competitivă, mai ales pentru că editurile din Londra publică la nivel internaţional. Dacă reuşeşti aici, reuşeşti peste tot. Cel mai important lucru în Marea Britanie este că ţi se dă şansa să fii cine vrei să fii.
Rasol de vită. FOTO:Jamie Orlando Smith
Cum vă ocupaţi timpul? Sunteţi scriitoare full time?
Se spune că publicarea unei cărţi este doar începutul. Eu am scris cartea ca să pot vorbi despre bucătăria românească din punctul meu de vedere, prin prisma copilăriei mele şi a reţetelor de familie. Din cauza
COVID-19, multe dintre evenimentele la care ar fi trebuit să iau parte au fost anulate. Totul s-a mutat online.
Împreună cu PR-ul editurii, ne adaptăm tacticile după caz. Câteodată, lucrez la o propunere pentru o publicaţie şi două săptămâni şi nu duce nicăieri. De multe ori, trebuie să includ reţete exclusive în aceste proiecte, ceea ce înseamnă ingrediente, testare, fotografiere. Nu scriu ficţiune, deci, pentru mine, costurile sunt reale.
Când trimiţi un pitch la „The Guardian“, eşti unul din 1.000 în acea zi. Multe publicaţii lucrează cu o echipă preferenţială de jurnalişti, din motive de costuri şi calitate.
E greu să breakthrough (n.r. – reuşeşti), dar nu imposibil, dovadă că atât de multe publicaţii din Anglia, din alte ţări şi de pe alte continente au scris despre „Carpathia“. Dincolo de munca de PR, eu am reţelele mele sociale de hrănit şi un newsletter pe care-l trimit lunar şi exclusiv abonaţilor. Ia timp să pregătesc conţinutul, mai ales că vreau ca informaţiile să fie relevante, interesante şi să dezvăluie ceva despre bucătăria românească. Testarea reţetelor se face de două ori, ca să fiu sigură că totul este corect. Unele reţete ajung pe website, altele fac parte din alte cărţi online. Dar îmi aduce o mare satisfacţie să văd cum felurile de mâncare cu care am copilărit sunt publicate peste tot în lume. Mi-a crescut inima de bucurie şi mândrie să văd că până şi ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti a fost impresionat de colecţia din „Carpathia“, pe care i-am trimis-o cadou. A şi postat pe pagina de Facebook a Ambasadei câteva poze cu cartea.
Oamenii au înţeles importanţa fermentării naturale
„Weekend Adevărul“: Cum aţi ajuns în Marea Britanie şi cum a decurs adaptarea la viaţa de acolo?
Irina Georgescu: M-am măritat cu un englez, iar adaptarea a fost destul de uşoară pentru mine. Am un simţ de observaţie destul de bun şi ajustez lucrurile din mers. Pentru mine, este important să mă simt acasă în noua mea familie şi să fac lucrurile aşa cum le fac ei, să mă integrez. Dar să ştiţi că şi ei se adaptează la mine, mai ales soţul meu, care de câţiva ani încoace mănâncă aproape numai româneşte, îi plac gogonelele, slănina cu ceapă şi brânza cu roşii, pârjoalele şi mămăliga. Eu fac pâine în casă aşa cum făcea mătuşa mea din Ardeal, cu cartofi, şi el nici nu se mai gândeşte să cumpere de la magazin. De asemenea, fac iaurt de casă, care este diferit de cel din Anglia – bineînţeles, mult mai bun, dar şi perceput ca fiind mult mai acru. Îi place mult, mai ales cel de băut – ceva de neconceput aici. Când pun borş, bea dimineaţa un pahar întreg. Şi-a adaptat gustul după cum gătim în România, mai sărat, mai acrişor, iar dulciurile nu foarte dulci.
Ce vă lipseşte cel mai mult din România?
Cred că cel mai mult îmi lipseşte vara. Zâmbesc când spun asta, pentru că, de fapt, m-am
adaptat aici şi nu-mi mai plac verile toride pe care le adoram în România. Dar vara înseamnă şi altceva: savoarea legumelor şi fructelor, roşii mari şi zemoase, vinete şi ardei graşi gustoşi, vişine – nu există în Marea Britanie –, brânză de oaie preparată de oieri la munte. Cred că, de fapt, este mai mult vorba de nostalgie decât de lipsă. Orice ingredient se poate înlocui, cu rezultate asemănătoare.
Prajitură cu caise, reteţa preferată de către englezi. FOTO: Jamie Orlando Smith
FAIMOASA PLĂCINTĂ CU CAISECum au primit englezii mâncarea tradiţională românească? Care este felul de mâncare preferat de ei, cu care nu daţi niciodată greş?
De când am publicat cartea, mulţi dintre cei care au cumpărat-o în Marea Britanie şi peste tot în lume au gătit reţete din ea şi au postat pe reţelele lor sociale sau mi-au trimis poze. Cele mai populare sunt alivencile, fasolea bătută şi salata de vinete, pentru că sunt şi cele mai uşor de făcut. Colacul împletit şi covrigii, dar şi sărăţelele sunt foarte apreciate. Una dintre primele reţete făcute de un cititor din Anglia a fost pastrama de oaie. Dovleceii pané şi salata de sfeclă sunt de asemenea apreciate. Dar cel mai mult şi mai mult, prăjitura cu caise cred că are deja faimă internaţională.
Una dintre provocările bucătăriei de secol XXI este să se asigure că, pe lângă faptul că reţetele sunt gustoase, sunt şi sănătoase. Cum se încadrează mâncarea tradiţională românească în acest context, având în vedere că necesităţile alimentare s-au schimbat radical în ultimele sute de ani?
Aveţi mare dreptate. Şi cel mai drastic s-au schimbat după război, când tot felul de metode industrializate de creştere a animalelor şi de procesare a ingredientelor au condus la animale crescute pe steroizi şi pâine făcută în zece minute. Zero valoare nutritivă şi o contribuţie negativă la sănătatea noastră.
Într-o lume care vorbeşte mult despre kimchi, miso şi kombucha, cred că borşul românesc trebuie să fie menţionat în acest top.
Popularitatea murăturilor puse în saramură arată cât de multă lume a început să se bucure de beneficiile procesului de fermentare naturală. Sunt zeci de cărţi pe tema asta. Noi le ştim de la părinţii şi bunicii noştri, care puneau varză şi gogonele, făceau borş în casă. Mai ştim şi cum se face magiunul de prune, tradiţional, fără pic de zahăr, scăzut până fructele devin o pastă acrişoară şi dulce numai din fructoza prunelor. Este o tehnică regăsită în prepararea melasei de rodii în culturile persane, în Iran, sau de struguri, în zonele mediteraneene.
Afumarea fructelor este o altă tehnică de a intensifica gustul dulce, moştenită din Asia Centrală şi despre care puţini ştiu că o folosim şi noi în România. Ambele sunt ideale pentru a înlocui zahărul, aşa cum îl cumpărăm astăzi – un produs procesat intens şi cauză a multor probleme de sănătate. Fasolea boabe, varza, mălaiul şi lintea îşi fac apariţia în cărţile de diete moderne ca alternative pentru orez şi cartofi, unele fără gluten şi promovând o dietă bazată pe diversitatea ingredientelor. Din fericire, sunt ingrediente principale şi iubite în bucătăria românească, foarte uşor de preparat în mâncăruri gustoase. Aceste exemple, deşi par simple şi ştiute de toată lumea, mi-au arătat cât de relevantă este bucătăria noastră tradiţională pentru felul în care mâncăm azi.
Există, totuşi, vreun preparat care să vă facă să spuneţi: „Da, asta e o mâncare românească!“?
Nu cred să existe aşa ceva. Mi se pare contraproductiv să ne concentrăm eforturile în această direcţie. Avem multe de făcut pentru a documenta cât mai bine cultura noastră culinară – bucătărie şi tradiţii – şi acest lucru poate aduce satisfacţii mult mai mari decât obsesia găsirii unei identităţi culinare unice. Amintirile de familie, dar şi tradiţiile culinare orale din atât de multe regiuni ale ţării şi aparţinând diverselor culturi etnice sunt cele care contează cel mai mult, pentru că de aici provine identitatea culturală. Şi ce poate fi mai valoros decât asta?
Dedicată bucătăriei româneşti
Irina Georgescu
5 ianuarie 1977, Bucureşti
A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti în 1999.
A plecat în Marea Britanie în 2009. Până atunci, a lucrat în publicitate şi relaţii publice la Saatchi & Saatchi, British Council şi Royal Bank of Scotland.
Cartea sa de bucate, „Carpathia – Food from the Heart of Romania“ (2020), a fost publicată de Frances Lincoln, Grupul Quatro. A primit critici pozitive în reviste internaţionale, precum: „National Geographic Food“, „BBC Good Food Magazine“, „Forbes“, „Food and Travel Magazine“, „Los Angeles Review of Books“, „Delicious Magazine“, „Olive Magazine“, „Wanderlust Magazine“, „Feel Good Food Magazine“, „The Australian“, revista finlandeză „Glorian Ruoka & Viini“, „Vancouver Sun“ şi „Montreal Gazette“.
Scrie despre bucătăria românească pe site-ul irinageorgescu.com şi pe reţelele sociale.
Ţara Galilor, Marea Britanie
Citeşte şi
Se încarcă comentariile...
