Cum ajungi masterand în Politici de Securitate Internaţională la New York: cazul unei românce
0
Anca Agachi (25 de ani) urmează un masterat în Relaţii Internaţionale, cu specializarea Politici de Securitate Internaţionale şi Rezoluţia Conflictelor, la Columbia University din New York. Înainte de a pleca în SUA, ea a devenit dublă licenţiată în România, în Relaţii Internaţionale şi Relaţii Economice Internaţionale. În paralel, tânăra a reprezentat România la ONU, în cadrul unui mandat de delegat de tineret, între 2015 şi 2016.
Mandatul de delegat de tineret pentru România i-a deschis noi orizonturi şi a ajutat-o să acumuleze experienţă într-un domeniu mai mult decât vast. Ulterior, Anca a urmat un internship în Bucureşti, la Ambasada SUA, după care a continuat cu un traineeship la Agenţia de Apărare Europeană în Bruxelles, unde a lucrat pe partea de dezvoltare de proiecte multinaţionale de apărare.
„Programul UNYDRo este unic, în sensul în care delegaţii lucrează atât la cele mai înalte niveluri ale diplomaţiei multilaterale, cât şi «la firul ierbii», cu organizaţii locale. Ei petrec o lună la sediul ONU în New York, familiarizându-se cu Agenda ONU în anul respectiv şi problematica de tineret. Apoi se întorc acasă şi dezvoltă proiecte pentru şi cu tineri, ideal în colaborarea cu alte organizaţii locale. Este o onoare şi o responsabilitate imensă să fii delegat la ONU. Şi deşi desigur că e incredibil să vorbeşti în plenul Naţiunilor Unite, cred că cel mai important şi cel mai valoros pentru mine a fost lucrul pe teren. Şansa de a vorbi cu tineri din toată ţară, de a le cunoaşte problemele şi aspiraţiile este de nepreţuit – am învăţat enorm de la ei şi cu ei“, susţine Anca.
O provocare serioasă
Iar provocările au fost pe măsură. Anca Agachi, împreună cu celălalt delegat de tineret al României, David Timiş, au colindat ţara, pentru a se întâlni şi a sta de vorbă cu grupurile de liceeni şi studenţi, pentru a le afla doleanţele, problemele, speranţele şi pentru a identifica împreună soluţiile.
„Cred că cea mai mare provocare a fost să explicăm de ce ONU este relevant şi să facem organizaţia accesibilă, în special în contextul în care există probleme reale şi mult mai presante în România. E cumva «provocarea» relaţiilor internaţionale, să traduci relevanţa unei clădiri de sticlă aflată pe malul East River în Manhattan în politica domestică“, explică Anca.
Anca (stânga) în timpul unui workshop făcut la guvernul României pe vremea mandatului de delegat la ONU.
Deşi intenţiona să meargă în SUA imediat după încheierea mandatului, lucrurile nu au decurs în totalitate conform planului iniţial. După ce aplicase la diverse universităţi din Statele Unite, tânăra a fost acceptată la Columbia University, însă fără bursă. Cum preţul studiilor este unul prohibitiv şi nu ar fi avut cum să şi-l permită, Anca a decis să-şi amâne plecarea peste Ocean şi să lucreze şi să aplice la burse pentru a-şi finanţa studiile. Experienţa a marcat-o profund, din mai multe puncte de vedere.
„În primul rând, am rămas marcată de lipsa totală de sprijin la nivelul României pentru tinerii cu potenţial. Nu există niciun fel de structuri instituţionale şi sociale care să sprijine educaţia tinerilor şi care să investească în oameni. Mi-am petrecut luni întregi făcând cercetare, şi nu există niciun fel de bursă sau sistem de împrumut oferit de Guvern, instituţii nonprofit sau entităţi private pentru sprijinirea tinerilor în studiile lor. Epuizând sursele oficiale, am trimis sute de e-mail-uri la companii pentru sponsorizări, dar nimeni nu m-a ajutat. Şi nu vorbim de bani gratis aici, ci despre un sistem care să ofere chiar şi împrumuturi sau finanţare în schimbul unui anumit număr de ani lucraţi în domeniul public“, rememorează bucureşteanca.
A câştigat mai multe burse în SUA
În schimb, Anca a primit un ajutor important de unde se aştepta poate mai puţin, din partea unor instituţii din afara României şi chiar din partea unor oameni, din ţară şi din afară, care au remarcat calităţile ei. Aşa a reuşit în cele din urmă să ajungă în SUA, unde urmează un masterat în Relaţii Internaţionale, având specializarea Politici de Securitate Internaţională şi Rezoluţia Conflictelor, la Columbia University din New York.
„Am o tolbă plină de poveşti cu prieteni, străini din metrou, cunoştinţe sau doar oameni la capătul unui fir de telefon datorită cărora sunt aici. Mă onorează şi mă obligă“, spune românca.
Chiar în 2018, ea a obţinut o bursă din partea Philanthropic Educational Organization, o organizaţie ce se ocupă cu sprijinirea educaţiei femeilor. Bursa este adunată din donaţiile femeilor care sunt membre ale organizaţiei, iar fiecare bursieră este conectată cu cinci sedii locale care au donat pentru bursa sa.
Tânăra s-a integrat foarte uşor, iar experienţa acumulată până atunci a ajutat-o din plin. Aşa a ajuns să fie premiată, devenind unul dintre cei 30 de premianţi ai International Fellows Program la Columbia SIPA. În acest cerc select sunt aleşi anual 10 studenţi de anul I la SIPA, 10 studenţi de anul II şi tot atâţia din întreaga universitate. Împreună, cei 30 de membri analizează politica externă americană şi cele mai presante probleme actuale.
Anul trecut, Anca a primit o bursă de la Internaţional House numită Women în Leadership. FOTO: Arhivă personală
În plus, Anca Agachi a obţinut o bursă AAUW International Fellow, care este oferită de American Association of University Women (AAUW), o organizaţie ce se ocupă cu promovarea egalităţii de gen şi includerea femeilor, în special în domenii în care sunt sub-reprezentate. Nu în ultimul rând, Anca a fost răsplătită şi cu bursa SIPA Teaching Assistantship, care o ajută cu predarea unui seminar pentru cursul „War Peace and Strategy“, ţinut de profesorul Richard Betts, unul dintre „monştrii sacri“ ai relaţiilor internaţionale. Aşa şi-a făcut şi noi prieteni, iar în paralel şi-a satisfăcut setea de a învăţa cât mai multe în domeniul său de activitate şi nu numai.
În primul rând, faptul că sunt aici nu înseamnă că spre exemplu nu există inegalităţi enorme sau rasism, care îi impedica pe alţii care au aceleaşi abilităţi ca mine să-mi fie colegi. În al doilea rând, am reuşit să ajung aici în ciuda sistemului, nu datorită lui. Povestea mea e incompletă fără sutele de poveşti fără final fericit, care nu au beneficiat de sistemele de susţinere pe care eu le-am avut. De aceea, cred că ce m-a impresionat cel mai mult este şi ceea ce aş vrea să aduc acasă: ideea de meritocraţie şi de a crea un sistem în care toţi ne ajutăm unii pe ceilalţi să fim cea mai bună versiune a noastră, pentru că atunci toţi câştigăm. E ceea ce m-a ajutat pe mine să ajung aici, şi ceea ce aş vrea să dau înapoi
Ce i-a învăţat pe americani despre România
Anca Agachi nu s-a limitat la a încerca să se adapteze cât mai bine la tot ceea ce reprezenta nou pentru ea, ci s-a străduit să le prezinte colegilor şi cunoştinţelor sale şi o altă imagine a României, diferită de cea prezentată de regulă în mass-media americană.
„Cred că cel mai mult am fost întrebată despre România în contextul tendinţei generale din Europa de Est de a tranziţiona către state/democraţii iliberale, aşa cum se întâmplă în Polonia şi în Ungaria. Apărem în presă, în special protestele reprimate violent în 10 august au fost analizate, dar în general nu avem foarte mulţi analişti politici care să aducă expertiză şi context, aşa cum se întâmplă cu alte ţări. În cercul meu de prieteni, dar şi la Universitate, încerc să suplinesc acest gol şi să le vorbesc cunoştinţelor mele despre România într-o perspectivă echilibrată. Asta înseamnă că vorbesc despre ceea ce nu merge şi să mă mândresc cu ceea ce ne face cinste“, susţine românca.
Le vorbesc vorbesc americanilor despre valorile noastre autentice, despre ia românească, despre jurnalismul investigativ de calitate, despre melanjul istoric al Bucureştiului sau inovaţiile în muzica hip-hop aduse de Subcarpaţi. Cred că avem modele noi cu care ne putem mândri, şi că nu e nevoie să construim mituri sau să ne rezumăm la Nadia şi Hagi. Suntem şi putem fi mai mult de atât
Un sistem educaţional superior, nu şi perfect
Anca a vorbit şi despre diferenţele dintre sistemul educaţional din Statele Unite ale Americii şi cel din România. Fără să fie perfect, primul prezintă clar o mulţime de avantaje în raport cu sistemul de învăţământ din ţară.
„O să mă rezum la trei diferenţe majore: şcoala se concentrează pe dezvoltarea gândirii critice, nu pe memorarea de informaţii. Obiectivul şcolii este să-ţi dezvolte capacitatea de a analiza critic informaţii noi, de a opera cu un grad mare de incertitudine şi de a ţine permanent în şah un mod leneş de a gândi. Din multe puncte de vedere a trebuit să-mi reaşez întregul «circuit» intelectual de când sunt aici. Metoda de învăţare este socratică, şi toată lumea contribuie la procesul de învăţare. Desigur, profesorii sunt de multe ori eminenţe în domeniu, dar cred că cel mai mult învăţ de la colegii mei. Cum spunea un coleg de-al meu, construim în comun un proces educaţional“, explică românca.
Anca în Sala Adunării Generale a ONU, la pupitru.
Nu în ultimul rând, în sistemul de învăţământ american se pune accentul pe spiritul de echipă, iar studenţii sunt stimulaţi mai degrabă să fie într-o competiţie directă cu ei înşişi decât să concureze între ei. Dar poate cel mai important aspect ţine de meritocraţie. „Reuşitele sunt celebrate. Sistemul este meritocratic, iar reuşitele sunt recunoscute şi răsplătite. Clar sistemul de învăţământ este extrem de competitiv, dar cred că cel mai mult eşti în competiţie cu tine însuţi. Iar mentalitatea este că atunci când cineva reuşeşte, de fapt toţi reuşim – pentru că o persoană care reuşeşte ridică nivelul şi poate da înapoi şi altora ceea ce a învăţat. Este o perspectivă incredibilă. Desigur, universitatea beneficiază de resurse spectaculoase de cercetare şi dezvoltare, iar până la urmă este privată. Dar cred că cel mai important este modul în care resursele sunt folosite pentru dezvoltarea oamenilor“, a adăugat Anca.
Deşi sistemul educaţional american este foarte bine pus la punct şi este superior la aproape toate capitolele celui românesc, este totuşi departe de a fi unul perfect. O recunoaşte şi fostul delegat de tineret de la ONU. Chiar şi aşa, la fel ca şi cei mai mulţi dintre tinerii plecaţi să studieze în alte ţări, Anca îşi vede viitorul mai degrabă departe de casă. Nu renunţă însă niciun moment la speranţa că într-o zi lucrurile se vor schimba în bine şi în România şi îşi arată ataşamentul pentru această cauză.
„Nu este nevoie să fii geografic localizat în România ca să contribui în mod pozitiv la viitorul ţării tale. Dacă nu mă înşel, aproximativ trei-patru milioane de români locuiesc în afară graniţelor. Este o diaspora imensă, care poate să transmită know-how acasă, poate crea legături care să ajute la dezvoltarea ţării şi poate inspira o nouă generaţie să tindă către mai mult. Mi-aş dori să renunţăm la paradigma în care aşteptăm ca oamenii care au reuşit să se întoarcă acasă şi să fim salvaţi, mai degrabă să încercăm să învăţăm de la ei şi să creăm un mediu unde să punem laolaltă tot ceea ce am învăţat pentru un rezultat mai bun“, a încheiat Anca Agachi.
Obiectivul meu profesional este să dezvolt politici care ajută la rezolvarea conflictelor într-un mod mai sustenabil. Sunt în special pasionată de modul în care conflictele influenţează structurile de guvernanţă globale, spre exemplu cum securitatea cibernetică schimbă sistemul de alianţe global sau ce strategii de securitate putem implementa o dată cu accentuarea schimbărilor climatice. Misiunea mea şi ceea ce mă ghidează este să ajut oamenii să-şi atingă întregul potenţial. Cel mai probabil, în 10-15 ani, îmi doresc să lucrez pentru o organizaţie internaţională, cum ar fi ONU, unde ideile mele pot avea un impact global
Se încarcă comentariile...
