Culisele vieţii lui Ion Raţiu într-un elogiu adus de fiul său: „A fost temut, chiar de către prieteni. Partidul său, manevrat de Coposu, a votat împotriva lui”
0
Cum a fost trădat Ion Raţiu de prietenii săi printre care şi Corneliu Coposu, dar şi alte elemente inedite ale vieţii politicianului sunt surprinse într-un elogiu adus acestuia de către mezinul familiei, Nicolae, cu ocazia împlinirii a 15 ani de la moartea lui. „Vorbesc despre asta acum, pentru că în timpul vieţii sale el nu ar fi făcut-o niciodată”, precizează Nicolae Raţiu.
Sâmbătă s-au împlinit 15 de ani de la moartea lui Ion Raţiu, pe 17 ianuarie 2000. Centrul Raţiu pentru Democraţie publică, în memoria celui care a fost „cel mai bun preşedinte pe care România nu l-a avut” elogiul adus acestuia de către fiul său cel mic, Nicolae Raţiu, la câteva zile după deces. Nicolae şi Indrei duc mai departe activitatea lui Ion Raţiu de slujire a unei ţări care nu l-a înţeles în 1990, atunci când era cel mai important pentru viitorul României. „Ion Raţiu obişnuia să spună că el era doar o verigă dintr-un lanţ care şi-a servit neobosit patria, începând cu secolul al XIV-lea, când apare în anale primul nostru strămoş cunoscut. Fratele meu, Indrei, şi cu mine suntem următoarele verigi din acest lanţ de care vorbea tatăl meu şi vreau să sper că fiii mei vor continua această tradiţie, fiecare în felul lui. Noi, cei din familia Raţiu, nu am fost totdeauna politicieni, ci şi avocaţi, doctori, servitori ai bisericii sau ambasadori. Familia noastră a dat primari şi prefecţi, iar asta e deja înregistrat în cărţile de istorie“, explică Nicolae Raţiu.
„Există o vorbă pe care nu pot să mi-o scot din cap, când mă gândesc la cariera politică a tatălui meu, Ion Raţiu, în România: „Dumnezeu să mă ferească de prieteni, că de duşmani mă apăr singur”. Admirat şi respectat de vrăjmaşi, el a fost temut, din păcate, chiar de către prieteni.
Nicolae Raţiu
Ion Raţiu şi fiul său, Nicolae
Elogiul unui fiu
Reproducem elogiul adus de Nicolae Raţiu tatălui său la 23 ianuarie 2000:
„Există o vorbă pe care nu pot să mi-o scot din cap, când mă gândesc la cariera politică a tatălui meu, Ion Raţiu, în România: „Dumnezeu să mă ferească de prieteni, că de duşmani mă apăr singur”. Admirat şi respectat de vrăjmaşi, el a fost temut, din păcate, chiar de către prieteni. Şi asta pentru un singur motiv – nu putea fi controlat. Gelozia faţă de această independenţă i-a orbit pe prietenii lui. Vorbesc despre asta acum, pentru că în timpul vieţii sale el nu ar fi făcut-o niciodată. Am fost mândru de el când, în 1991, i-a făcut pe mineri să plece din Camera Deputaţilor, spunându-le să se întoarcă la cabinele de vot. În acel moment cred că a salvat democraţia în România. Oamenii au realizat acest lucru – prietenii lui s-au simţit ofensaţi. Inima mea a sângerat pentru el în 1996, când, după o viaţă dedicată luptei pentru democraţie, prietenii săi i-au refuzat orice post ministerial, oferind în schimb aceste poziţii unor oameni care şi-au petrecut viaţa sprijinind exact opusul democraţiei: comunismul”.
Ca fiu, m-am gândit la el ca la un adevărat om de stat. Ceea ce vedeai era ceea ce primeai. I-am spus de mai multe ori în momente de profundă dezamăgire - şi nu au fost puţine: „Nu te plânge. Dacă eşti în politică şi vrei să câştigi, trebuie să joci după regulile celorlalţi”. El a refuzat. Regulile lor nu erau regulile lui”, se mai arată în scrisoarea lui Nicolae Raţiu.
Nicolae Raţiu
Ion Raţiu
Regulile sale nu erau regulile lor
„Se întâmplă măcar un singur lucru drept în România?", l-am întrebat atunci. „Vor învăţa", a răspuns el. Nu au reuşit însă să înveţe că Ion Raţiu este motivat de o dorinţă imensă de a-şi servi ţara, şi nu propriile interese. Regulile sale nu erau regulile lor. Relaţia noastră a fost binecuvântată cu mult umor. „Cum poţi face o mică avere în România?”, m-a întrebat el odată. „Nu am nicio idee”, i-am răspuns. „Dacă investeşti una mare". Acest lucru a fost perfect valabil în cazul său, dar nu i-a păsat, pentru că a făcut ceea ce a vrut să facă – iar pe un spirit independent cu o asemenea dragoste de ţară nimic nu-l poate descuraja. Se spune că politicienii trebuie să înghită o broască râioasă pe stomacul gol dimineaţa. Şi mulţi dintre voi vor spune: „Dar şi el a fost politician”. A fost, dar unul cu faţă umană. Ca fiu, m-am gândit la el ca la un adevărat om de stat. Ceea ce vedeai era ceea ce primeai. I-am spus de mai multe ori în momente de profundă dezamăgire - şi nu au fost puţine: „Nu te plânge. Dacă eşti în politică şi vrei să câştigi, trebuie să joci după regulile celorlalţi”. El a refuzat. Regulile lor nu erau regulile lui”, se mai arată în scrisoarea lui Nicolae Raţiu.
Propriul său partid, manevrat de Coposu, a votat împotriva lui. La numărătoarea finală a pierdut la diferenţă de un singur vot. Şi nici măcar pe acela nu a considerat că ar trebui să-l cumpere, chiar dacă îşi dorea foarte mult să candideze. Mai târziu, la alegeri, un necunoscut venind de nicăieri a obţinut 35% din voturi.
Nicolae Raţiu
Propriul său partid, manevrat de Coposu, a votat împotriva lui
„În 1992, când s-a votat pentru alegerea candidatului CRD în vederea alegerilor prezidenţiale, susţinătorii i-au spus că ar putea să-şi cumpere nominalizarea. Propriul său partid, manevrat de Coposu, a votat împotriva lui. La numărătoarea finală a pierdut la diferenţă de un singur vot. Şi nici măcar pe acela nu a considerat că ar trebui să-l cumpere, chiar dacă îşi dorea foarte mult să candideze. Mai târziu, la alegeri, un necunoscut venind de nicăieri a obţinut 35% din voturi. Cred că tatăl meu ar fi câştigat scrutinul. Mulţi l-au îndemnat să-l conteste pe Coposu. Nu a făcut-o niciodată - ruperea partidului strămoşilor săi era pentru el o anatemă.
Ion Ratiu credea cu tărie că ar fi fost cel mai bun preşedinte pentru ţară. Din momentul în care, în ianuarie 1990, a fost ales candidat al PNŢ şi până în ziua în care a murit, el a fost convins de asta. Ego-ul său a fost enorm – în asta a stat puterea, dar şi slăbiciunea lui. De multe ori era greu să trăieşti şi să lucrezi cu el, dar întotdeauna te inspira. A fost iubit de oameni, dar putea trezi şi sentimente de ură. Caracterul său cerea întotdeauna o reacţie”, continuă Nicolae.
"În urmă cu zece ani am intrat cu toţii în casa familiei, în biserica ctitorită de familie, la cimitirul familiei. Acum facem acelaşi lucru. Este greu, dar ar trebui să fim veseli şi acum, ca şi atunci, pentru că el a apucat să-şi împlinească visul. A fost bonusul care a făcut ca bătălia sa de-o viaţă să merite. Câţi oameni pot spune că viaţa începe la 72 de ani? El a făcut-o”
Nicolae Raţiu
Câţi oameni pot spune că viaţa începe la 72 de ani? El a făcut-o
„În ciuda manierelor sale calme şi controlate, avea o determinare de fier. Chiar şi în anii 1950, '60 şi '70, când niciunul dintre noi nu mai credea în căderea comunismului, el şi-a păstrat credinţa. „Dacă românii văd că în Occident încă arde o mică luminiţă pentru libertatea lor, îşi vor păstra şi ei vii speranţele”, spunea el. Uneori părea că doar el a mai rămas să păstreze aeastă speranţă. În familie obişnuiam să asemănăm lupta lui pentru România cu morcovul atârnat de băţul cu care momeşti măgarul să meargă înainte.
Săptămâna viitoare se împlinesc 10 ani de când visul său a devenit realitate, iar el s-a reîntors în mult iubita sa ţară, aici, la Turda. În urmă cu zece ani am intrat cu toţii în casa familiei, în biserica ctitorită de familie, la cimitirul familiei. Acum facem acelaşi lucru. Este greu, dar ar trebui să fim veseli şi acum, ca şi atunci, pentru că el a apucat să-şi împlinească visul. A fost bonusul care a făcut ca bătălia sa de-o viaţă să merite. Câţi oameni pot spune că viaţa începe la 72 de ani? El a făcut-o”, se mai arată în elogiu.
Ion Raţiu în vizită la Papa Ioan Paul al II-lea
„Dacă există nemurire pe pământ, în cazul său aceasta se datorează exemplului pe care l-a dat”
„Nu a avut suficient timp pentru a face toate lucrurile pe care ar fi vrut să le facă. Energia lui nu se termina niciodată. Obişnuia să spună că atunci când îi va veni sorocul ar vrea să se întâmple repede. A plecat mai repede chiar şi de cât se aştepta el, cu marele regret că România nu a ajuns ţara la care visase. Celălalt mare regret al său a fost că partidul pe care-l iubise, partidul strămoşilor săi, nu a devenit ceea ce sperase el că va fi şi că nu i s-a dat o şansă reală de a contribui. Însă nici chiar asta nu l-a amărât – nu şi-a făcut prea multe iluzii legate de semenii săi. Îmi amintesc cum l-am găsit într-o zi cufundat în disperare, pentru că primise o scrisoare de la cineva care-l ataca foarte dur. A făcut atunci o remarcă pe care n-am uitat-o: „De ce mă urăşte atât de tare? Pentru că nu l-am ajutat niciodată”.
Îl întrista profund să vadă condiţile precare în care trăiau majoritatea românilor. Privat şi fără niciun fel de publicitate a ajutat multe persoane. Organizaţia pe care a fondat-o a continuat să facă asta. Dacă există nemurire pe pământ, în cazul său aceasta se datorează exemplului public pe care l-a dat servindu-şi ţara, lucru care se vede din cărţile sale, din jurnalele sale, din ziarul său, din iniţiativele de până acum şi cele ce vor urma ale Fundaţiei Raţiu”, detaliază Nicolae.
Organizaţia pe care a fondat-o a continuat să facă asta. Dacă există nemurire pe pământ, în cazul său aceasta se datorează exemplului public pe care l-a dat servindu-şi ţara, lucru care se vede din cărţile sale, din jurnalele sale, din ziarul său, din iniţiativele de până acum şi cele ce vor urma ale Fundaţiei Raţiu”, detaliază Nicolae.
Nicolae Raţiu
Ion Raţiu, în tinereţe
„Astăzi învăţ cum să mor”
La un moment dat în viitor, când se va uita în jos – sau în sus, cum glumea de multe ori că se va întâmpla mai degrabă – ne va trage de urechi dacă nu vom fi în stare să-i îndeplinim dorinţele şi visele.
Ultima glumă a făcut-o cu doar câteva ore înainte de a muri, când, într-un scurt moment de luciditate, a spus: „Ştii, este un lucru extraordinar să poţi învăţa în fiecare zi ceva nou”. „La ce te referi?”, l-am întrebat, oarecum surprins. „Astăzi învăţ cum să mor”, a răspuns el zâmbind.
Până în ultimul moment, viaţa a fost pentru el o extraordinară şi incredibilă aventură. A trăit bine şi a fost conştient de asta. A avut o viaţă care pe mine, ca fiu al lui, m-a făcut mândru şi cred că şi pe el l-a făcut să se simtă la fel. Amintirea lui se va estompa, dar nu va dispărea niciodată. A crezut în ceva foarte special din inimile oamenilor. Era uşor să îl iubeşti. A fost un om tolerant... un om care a atins sufletele românilor pentru totdeauna... a fost un bun român”, concluzioneauă Nicolae Raţiu în finalul scrisorii.
Citeşte şi
Secretele Mineriadei: Cum ar fi arătat România lui Ion Raţiu
Se încarcă comentariile...
