INTERVIU Ileana Costea: „Cel mai mult m-a impresionat la Cioran şi Eliade cât de umili erau în viaţa lor privată“

INTERVIU Ileana Costea: „Cel mai mult m-a impresionat la Cioran şi Eliade cât de umili erau în viaţa lor privată“

Ileana Costea, alături de marele Mircea Eliade. FOTO Arhivă personală

Ileana Costea, preşedinte interimar al American Romanian Academy, îşi aminteşte de perioada pe care a petrecut-o la Paris, în compania intelectualilor români, după ce a reuşit să fugă din România comunistă şi să ceară azil politic în Franţa

Ştiri pe aceeaşi temă

Ileana Costea (73 de ani) a reuşit să fugă din România comunistă şi să ajungă în Statele Unite ale Americii – 
după o scurtă şedere la Paris. Şi-a construit acolo o viaţă la care în ţara natală nici nu ar fi putut visa. Profesor universitar şi cercetătoare la California State University, Northridge, în domeniul automatizărilor şi al inteligenţei artificiale, a fost şefa secţiei de Manufacturing Systems Engineering and Management (MSEM). Aici a dezvoltat programe de inteligenţă artificială, a colaborat cu universităţi din Japonia, Franţa, Marea Britanie şi China şi a lucrat la companii americane de top. 
 
În prezent, este preşedinte interimar al American Romanian Academy (ARA), din care au făcut parte Eugen Ionesco, Virgil Gheorghiu şi Mircea Eliade, dar şi laureatul premiului Nobel George Emil Palade şi astronautul român Dumitru Dorin Prunariu. „ARA a fost întotdeauna o platformă în care românii intelectuali îşi puteau împărtăşi ideile şi realizările“, explică profesoara. ARA a fost înfiinţată în 1975 de un grup de emigranţi români, care organizau anual conferinţe şi mese rotunde. „Ideea acestora a fost să organizeze un congres anual la care să se întâlnească, să împărtăşească realizări academice în diversele lor domenii de activitate şi să publice un «Jurnal de Artă şi Ştiinţe Umane» şi un «Jurnal de Ştiinţă» cu lucrări de înaltă calitate academică. Domeniile prezentate la congres acoperă o gamă largă: literatură, filosofie, medicină, ştiinţe sociale, artă, inginerie, matematică, fizică şi chimie. Congresul anual rezultă şi într-un volum numit, în genere, de organizaţiile profesionale, «Proceedings»“, spune Ileana Costea.
 
 

O asociaţie care i-a cooptat şi pe străini

 
 
Deşi iniţial din ARA au făcut parte doar români care locuiau în SUA, ulterior au fost incluşi intelectuali din toate colţurile lumii. „În general, membrii ARA sunt de origine română, dar după un timp, la Congresele ARA au ajuns să participe şi străini care au o afinitate pentru cultura românească şi România. În trecut, mulţi ani editoarea jurnalelor ARA a fost Aleksandra Gruzinska. Anul trecut şi anul acesta, a participat la ARA şi fosta judecătoare din Grenoble, Franţa, preşedinta Asociaţiei Internaţionale de Mediere, Beatrice Brenneur-Blohorn, şi artistul american Jerry W. McDaniel. Două dintre cărţile doamnei Blohorn au fost traduse şi în română, iar McDaniel a ilustrat poezii de Blaga, Blandiana şi Eminescu. Se obişnuieşte şi onorarea unor personalităţi româneşti.
 
Ileana Costea la întrunirea ARA care a avut loc la Universitatea „Gheorghe Asachi“ din Iaşi
 
Într-un an, la Paris, a fost onorat Eliade şi s-au ţinut mai multe prezentări în acest sens. Anul acesta, de exemplu, a fost ţinut un laudatio Maria Manoliu-Manea de către scriitoarea Doina Uricariu de la New York şi un memento Constantin Corduneanu. Indispensabili în reuşita congresului au fost Jacob Segal, care a organizat şi moderat sesiunea de Inovaţie şi Entrepreneurship, atrăgând participarea unor personalităţi de alte naţionalităţi în panel, şi Adrian Stoica, de la NASA/ JPL, care a reuşit să facă operaţională folosirea programului de conferinţă Web Zoom“, povesteşte profesoara. Congresele sunt ţinute în ţară sau în străinătate. Ultimele două ediţii au avut loc la Universitatea „Gheorghe Asachi“ din Iaşi (2018), respectiv în SUA, la prestigioasa UCLA. 
 
 

Virtuţile domnului Eliade

 
 
După ce a hotărât să fugă din România comunistă, Ileana Costea a cerut azil politic în Franţa şi, astfel, a ajuns să-i cunoască pe unii dintre titanii culturii noastre: Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen Ionesco. Cu Mircea Eliade şi cu soţia scriitorului a legat chiar o frumoasă prietenie. Cele două familii se vizitau des, iar Ileana Costea şi soţul ei au fost invitaţi adesea la petrecerile organizate de soţii Eliade. „La Paris, eram invitată la petrecerile pe care Mircea şi soţia lui, Christinel, le dădeau în apartamentul lor de pe Butte Montmartre. Acolo l-am întâlnit pe Eugen Ionescu, pe Rodica, nevasta lui, şi pe regizorul Barbă Neagră.“ 
 
 
Profesoara îl descrie pe Mircea Eliade ca pe un om cu un comportament ireproşabil şi cald cu prietenii. „La acele petreceri, lumea avea un comportament elegant şi totuşi simplu, iar conversaţiile erau foarte interesante. Mergeam cu vara mea primară, Alexandra Bellow (n.r. – a fost fiica lui Dimitrie şi a Floricăi Bagdasar, căsătorită cu laureatul Nobel Saul Bellow), la apartamentul lor de la campusul Universităţii Chicago. Mircea era un om cald, se purta apropiat şi simplu cu oricine stătea de vorbă.
 
 
 
Apoi, doi ani la rând, Eliazii au venit la noi, în Encino (n.r. – cartier de lângă Los Angeles), în drum spre Santa Barbara, unde se ţinea pe atunci Conferinţa Anuală de Religie Comparată. Ştiu că m-a impresionat cât de frumos se purta Mircea cu Christinel, cât de atent era ca musafir să nu ne supere cu nimic. Iar conversaţiile erau mereu interesante. S-au întâmplat acum 40 de ani, aşa că am uitat exact ce am vorbit, dar îmi amintesc că la un moment dat s-a ivit situaţia când eram nesiguri asupra unei expresii. Eliade s-a dus imediat la dicţionar şi la Enciclopedia Britannica. A căutat-o cu pasiune până a găsit-o. 
M-a impresionat pasiunea lui pentru înţelegere şi cunoaştere, perseverenţa lui de a-şi lămuri lucrurile, frumuseţea şi căldura cu care îţi vorbea. Înţelegeai cât de tolerant este, cât de uman este Mircea“, a rememorat Ileana Costea.
 
 

Cioran prefera conversaţiile simple

 
 
Tot la Paris, l-a cunoscut şi pe Emil Cioran. Pe acesta îl descrie ca pe un om ceva mai retras, uşor timid, dar foarte politicios şi manierat. „Un prieten al viitorului meu soţ şi-a dat întâlnire cu Cioran şi cu companioana dânsului, în Parcul de la Boulogne. Am vorbit foarte puţin cu el. Impresia pe care mi-a făcut-o a fost a unui om timid, rezervat, cu comportament plăcut, politicos. Şi prefera conversaţiile simple, nu discuta nimic despre filosofie. L-am 
regăsit apoi, de multe ori, la Paris. Îmi amintesc de un târg de decoraţie interioară modernă, la Grand Palais, un spaţiu uriaş, un târg foarte mare, care avea o rampă lungă înclinată, care te conducea de la stradă la interior. Şi acolo, pe acea rampă, era un panou mare cu un citat de Cioran.
Şi ştiu cât de mândră am fost că filosoful nostru este atât de important pentru francezi. Şi, deşi mie francezii îmi plac mult, căci îi găsesc prieteni foarte devotaţi, după ce te cunosc şi te acceptă, de regulă nu sunt prea toleranţi cu străinii. Iar Cioran era mereu prezent şi admirat de către ei, jos pălăria! Se spunea că el ar scrie în franceză mai bine decât un francez.“ 
Profesoara mai face o scurtă observaţie cu privire la Eliade şi Cioran: „Pot spune că cel mai mult m-a impresionat, atât la Cioran, cât şi la Eliade, cât de umili erau, cât de simpli, ca oameni, în viaţa lor privată. Şi puţini dintre cei care sunt cu adevărat oameni importanţi, cel puţin dintre cei pe care i-am cunoscut, sunt aşa. Majoritatea îşi dau aere şi te fac să te simţi mic în prezenţa lor“. ;
 
Îmi amintesc că la un moment dat s-a ivit situaţia când eram nesiguri asupra unei expresii. Eliade s-a dus imediat la Enciclopedia Britannica. A căutat-o cu pasiune până a găsit-o. M-a impresionat pasiunea lui pentru înţelegere, perseverenţa lui de a-şi lămuri lucrurile, frumuseţea şi căldura cu care îţi vorbea.
 
Ileana Costea - profesor universitar
 

„Nu am ales conştient Franţa, dar m-am gândit că nu e o idee rea“

 
 
 
„Weekend Adevărul“: Doamnă Ileana Costea, care sunt primele dumneavoastră amintiri? Ce aspiraţii aveaţi în copilărie? Ştiu că în România aţi absolvit Arhitectura, dar în SUA v-aţi continuat cariera în domeniul inteligenţei artificiale
 
Ileana Costea: M-am născut după patru luni de la moartea tatălui meu, în 1947. Erau timpuri grele. Mama nu-mi alesese numele, fiind prea tulburată de pierderea soţului. Îşi dorea, de fapt, un băiat, căci avea ideea că bărbaţii au o viaţă mai uşoară decât femeile. Iată că, ridicându-mă în aer imediat după ce m-am născut, doctorul i-a spus mamei: „Să-ţi trăiască Ilenuşa“, căci era ajun de Sfântul Constantin şi Elena, pe 20 mai. Când eram în liceu, mi-am dorit să devin regizor de film. Mă atrăgea spre acea meserie complexitatea ei şi o consideram artă şi ştiinţă, în egală măsură. Am dat examen la Facultatea de Film şi Teatru din Bucureşti, imediat după terminarea liceului. Erau numai opt locuri şi multe fuseseră date deja unor tineri cu origine socială mai bună decât a mea. N-am intrat. În acel an, toate examenele de admitere, la toate facultăţile, s-au dat în acelaşi timp. Deci n-a mai fost posibil să încerc la altă facultate. Şi fusesem premiantă în liceu! 
 
 
Ce aţi făcut atunci?
 
Am stat un an fără să studiez. Cum nu concepeam să nu fac nimic, am luat un post de asistentă într-un laborator de fotografie, într-un spital din Bucureşti. Doream să învăţ să developez filme. În anul următor, trebuia să aleg o altă facultate la care să dau examen, căci nu mai voiam să risc să pierd un an. Am ales Arhitectura, pentru că mi s-a părut că este o meserie de scară mare, de anvergură, ca şi regia de film, îmbinând şi arta, şi ştiinţa. Am intrat la „Ion Mincu“.
 
 
Ce amintiri aţi păstrat din anii studenţiei?
 
Cursurile erau mai toate foarte interesante, de la structuri la istoria artelor. Exista în facultatea aceea un dinamism, o efervescenţă pe care n-am întâlnit-o ulterior nici măcar la UCLA, cât mi-am făcut masterul în Industrial Design şi doctoratul. Profesorii şi asistenţii erau foarte buni pedagogi şi foarte pricepuţi. Atelierul era mereu cu ambianţă plăcută, cu colegi talentaţi şi cu schimburi de idei veşnic creative. Dar mi s-a părut o facultate grea. Schiţele de schiţă – parcă opt pe an, dintre care trebuia să treci la cinci – erau înspăimântătoare: ne duceam dimineaţă şi ni se dădea un subiect de proiect pe care trebuia să-l facem până seara, la 8, când predam planşele. Şi cum profesorii ştiau că putem pica la trei, erau foarte severi în judecarea lucrărilor şi în notare. Primul an era esenţial: dacă nu treceai, nu mai puteai continua la acea facultate.
 
 
 
Dar evenimente mai comice?
 
Îmi aduc aminte cu amuzament de fenomenul bobocilor, cei proaspăt intraţi în facultate, care trebuiau vopsiţi. Într-o zi, când am traversat un atelier plin cu studenţi din ani mai mari, am simţit ceva straniu în aer. Câteva secunde mai târziu, au sărit pe mine mai mulţi dintre ei şi m-au vopsit. Simt şi acum temperatura rece a vopselelor şi-mi amintesc starea de teamă… Ei râdeau, se amuzau, iar bobocul n-avea încotro, trebuia să accepte această iniţiere.
 
 

Un pas greu de făcut

 
 
Şi totuşi, n-aţi apucat să profesaţi în România. Când v-a venit ideea să fugiţi din ţară şi de ce aţi ales, într-o primă fază, Franţa?
 
În ultimii ani de facultate, m-am gândit de multe ori că-mi doresc să călătoresc, să văd lumea, să înţeleg cum se construieşte şi cum se trăieşte în altă parte. Aveam acea stare de frustrare ştiind că nu pot ieşi în Vest. În plus, eram pătată: aveam o rudă în străinătate, pe verişoara mea primară, Alexandra Bellow, matematiciană. Ea locuia în America şi, în anii ’70, o rudă în Vest însemna că nu vei primi niciodată un paşaport şi nu vei ajunge vreodată în acele ţări. Am încercat să aplic pentru o excursie spre Vest de mai multe ori, dar de fiecare dată mi-a fost respinsă cererea. De fapt, nu eram singura care visam să plec. Mai mulţi colegi îşi doreau asta. Ni se părea că nu vom avea posibilitatea să evoluăm profesional în această ţară, că n-avem un viitor. Dar e un pas greu de făcut să-ţi părăseşti familia, prietenii, locurile dragi şi cunoscute. 
 
Ce v-a ambiţionat şi ce v-a stimulat cel mai mult să urmaţi acest drum?
 
Trebuie să recunosc că stimulentul cel mai puternic, care m-a determinat să fac pasul de a pleca şi de a nu mă mai întoarce, a fost că m-am îndrăgostit de cel care în 1973 urma să-mi devină soţ (n.r. – s-a căsătorit cu Nicolas Costea, profesor doctor la UCLA). Am fost căsătoriţi 29 de ani, până la plecarea lui de printre noi, în anul 2000. Aşa m-am hotărât să încerc să-mi îndeplinesc visul de-a ajunge profesor universitar în Statele Unite. Acolo voiam să ajung, iar Franţa s-a întâmplat să fie ţara în care am găsit, în vara aceea, după absolvirea facultăţii, o excursie de şapte zile pentru vizitarea Parisului şi a castelelor de pe Valea Loirei. Nu am ales conştient Franţa, dar m-am gândit că nu e o idee rea, pentru că vorbeam fluent franceza. Cum îmi place să spun, încă mai vizitez acele castele de pe Valea Loirei şi azi, după 47 de ani. Atunci, în 1972, m-am desprins de grupul de excursie şi n-am văzut castelele. Ceilalţi s-au dus să le vadă, eu am rămas la Paris, ca să cer azil politic.
 
 

O hartă, un pachet de Snagov şi 10 dolari

 
 
Aţi avut emoţii sau au fost momente în care v-aţi simţit singură în Franţa? V-aţi gândit vreo clipă că poate era mai bine să nu fi făcut acest pas?
 
Bună întrebare... Rămasul meu la Paris a fost o experienţă foarte grea. De multe ori m-am gândit că nu aş mai putea-o repeta. Am rămas în Paris de una singură şi fără să cunosc acolo pe absolut nimeni. Mama îmi dăduse o hartă cu oraşul, aveam 10 dolari în buzunar, un pachet de ţigări Snagov, deşi n-am fumat şi nu fumez, şi nişte păpuşele în costum naţional, având în minte că ar fi bine să am ceva de făcut cadou dacă se iveşte cineva care mă ajută. Unul dintre profesorii cu care m-am pregătit pentru examenul de la Arhitectură m-a ajutat să trec hopurile şi ezitările mele din perioada când trebuia să decid dacă să mă întorc în ţară sau să rămân.
Am spus foarte puţinor oameni că plănuiesc să nu mă mai întorc, căci era periculos să spui aşa ceva. Puteai fi raportat la Miliţie, aşa că trebuia să alegi foarte bine oamenii cărora le spui şi să ai totală încredere în ei. Iar eu aveam în Vitalie. El mi-a spus două lucruri esenţiale: „Sunt sigur că te vei descurca: eşti tânără, vorbeşti câteva limbi străine, eşti capabilă, eşti serioasă şi muncitoare. Nu se poate să nu te descurci. Şi doi: odată ce te duci şi decizi să rămâi, nu renunţa, oricât de greu ţi-ar fi“. Şi acest al doilea lucru a fost vital, căci au fost multe momentele când m-am întrebat: „De ce ai rămas? Uite ce greu îţi e“. De fiecare dată îmi reveneau în minte cuvintele lui Vitalie, care mă pusese să-i promit că nu oscilez între a rămâne şi a mă întoarce. 
 
 
Aveaţi 10 dolari în buzunar şi nu ştiaţi pe nimeni în Paris. Cum aţi supravieţuit?
 
Vitalie îmi dăduse adresa celui mai bun priten al lui, care se refugiase la Paris. El cu soţia m-au primit la ei. Aveau un apartament mic, cu o singură cameră de dormit şi eu stăteam pe canapea, în hol. Dar mi-au oferit un acoperiş şi am avut ce mânca. Au fost extraordinari cu mine, deşi nu le era nici lor uşor, fiind proaspăt emigraţi. Am rămas în contact după aceea. Dar la un moment dat, am primit nişte bani de la verişoara mea, care locuia la Chicago, şi atunci m-am mutat la un hotel. Hotelul era ieftin, iar hotelierul mă tot întreba când îmi aduc valiza. Doar că eu nu aveam nicio valiză... Abia mai târziu mama a reuşit să intre în legătură cu un prieten de-al ei din copilărie şi nevasta acestuia mi-a dat nişte îmbrăcăminte. Dacă m-aş fi întors, probabil aş fi fost dusă la puşcărie. Mult timp m-am temut şi am umblat cu ochelari de soare de teama de a nu fi recunoscută de eventualii urmăritori. 
 
Trebuie să recunosc că stimulentul cel mai puternic, care m-a determinat să fac pasul de a pleca şi de a nu mă mai întoarce, a fost că m-am îndrăgostit de cel care în 1973 urma să-mi devină soţ.
 
 

„America este o altă lume şi nu e cea pe care o văd oamenii la televizor“

 
 
 
„Weekend Adevărul“: Ce aţi lucrat în Franţa? Cum aţi reuşit să vă întreţineţi aproape un an?
 
Ileana Costea: Printr-un noroc, am lucrat ca arhitect, angajată de Ghică Morariu, un arhitect mai în vârstă, şeful unui atelier. Tocmai angajase un cuplu, Ileana şi Dinu Păunescu. Pe mine mă chema ca pe soţia din cuplu, Ileana Păunescu, înainte de căsătorie, şi eram tot o arhitectă din Bucureşti. Deci le-a propus celor doi să-i crească lui salariul şi să-i permită să mă angajeze în locul ei. Căci legal n-aveam dreptul la lucru. În Paris, făceam designul 
unor case private, pe care compania le construia.
 
V-aţi împrietenit cu soţii Păunescu?
 
Da, am devenit bună prietenă cu acel cuplu. De fapt, Dinu Păunescu îmi fusese pentru câteva săptămâni asistent la Facultatea de Arhitectură, când am făcut practică timp de o vară într-o fabrică. Iar el a plecat în Franţa puţin după aceea. Iată cum uneori norocul e incredibil. Dar experienţa formidabilă de viaţă pe care mi-a oferit-o această şedere în Franţa se bazează pe faptul că am învăţat cum să fac ca să câştig încredere în oameni „din prima“. E cam cum se spune despre conversaţia din faţa liftului: poţi spune doar două-trei cuvinte şi acelea pot fi neînsemnate sau importante, să atragă atenţia.
Eu trebuia să dovedesc „din prima“ pentru a câştiga încrederea, pentru ca oamenii să mă ajute. Şi au fost zile când, de exemplu, n-aveam unde să dorm şi trebuia să rog pe cineva să mă ia la el. Sigur, vârsta îmi era de ajutor atunci, dar totuşi era foarte greu. Uneori, le spun studenţilor povestea mea de la Paris şi văd cum li se coboară buza de jos ascultându-mă. Morala e că în viaţă poţi reuşi, dar trebuie să fii serios, să munceşti mult, să ştii să fii flexibil şi să ai o fire bună.
 
 

Cu miliţianul şi securistul la uşă

 
Ce s-a întâmplat cu familia dumneavoastră după ce aţi fugit din ţară? Au avut de suferit?
 
Îi spusesem mamei că voi rămâne în Franţa şi ea era disperată. Îmi tot spunea că mă va ajuta, că vrea să-mi cumpere un apartament la Cluj, unde fusesem repartizată la şcoala de arhitectură. Ştiu cazuri când părinţii, aflând de planurile copilului şi vrând să-l ţină lângă ei, s-au dus şi au spus totul la Miliţie. Eu aveam încredere totală în mama, deci i-am spus. După ce am fugit, a fost chemată la o secţie de Miliţie şi i-au reproşat că m-a educat prost, că am trădat ţara fugind, şi au întrebat-o cum a putut ea, ca profesoară, să facă aşa ceva? Între timp, cum ştiam că mama îşi face multe griji pentru mine, o sunam la telefon.
Nu existau telefoane mobile, trebuia să mergi la o poştă mai mare şi să ceri să îţi facă legătura cu România. Voiam ca mama să ştie că sunt bine. Într-o zi, mi-a închis telefonul şi mi-a spus să nu o mai sun niciodată. A fost un moment dureros pentru mine. Nu numai că eram singură la Paris, dar nici cu mama nu mai puteam să comunic. Între timp, prin cineva de la o ambasadă de la Bucureşti mi-a transmis că au chemat-o miliţienii de mai multe ori şi, ştiind că o sun, i-au spus să îmi spună să mă întorc. Însă mama nu a vrut să facă asta, nu voia să mă influenţeze.
 
Din Franţa aţi plecat apoi în SUA...
 
Nu m-am gândit niciodată să rămân în Franţa. Interesant e că ajunsă în SUA, după nişte ani, mi-a fost foarte dor de Europa şi de multe ori m-am gândit că poate aş fi făcut mai bine să rămân în Franţa. America este foarte diferită. Dar pe mine mă împingeau două lucruri spre Statele Unite: să-l găsesc pe Nic, care se mutase de la Chicago la Los Angeles exact când am ajuns eu în Franţa şi îi pierdusem urma; şi pentru că o aveam pe vara mea primară la Chicago şi mă gândeam că poate mă va ajuta. Însă n-am ajuns niciodată să locuiesc acolo. Am ajuns în Los Angeles la Nic pe 14 februarie, de Valentine’s Day, în 1973. Ne-am căsătorit pe 20 aprilie 1973. Poate aş fi reuşit să mă realizez profesional şi în Hexagon. Nu ştiu. Aici cu siguranţă am avut posibilităţi mai mari de realizare profesională. Dar nu m-am gândit la acest lucru când am plecat din Franţa. Pur şi simplu, ţinta mea fusese SUA de la început. E drept că a fi foarte îndrăgostită îţi dă o direcţie foarte precisă.
 
 

Cât de greu v-a fost să vă acomodaţi în America?

Perioada de acomodare a fost anevoioasă şi lungă. N-am avut probleme materiale pentru că m-am căsătorit cu omul drag, iar el era în SUA de foarte mult timp, din 1956, şi avea o poziţie bună ca profesor de medicină – Hematologie/ Oncologie la UCLA. Dar m-am trezit peste noapte într-o altă lume. America este o altă lume şi, în orice caz, nu e cea pe care o văd oamenii la televizor. Totul e diferit, scara oraşului, transportul, modul de trai, felul oamenilor, clădirile, munţii, lumina, felul în care îţi faci prieteni, totul. Şi-apoi, şi oraşul în care am aterizat e diferit de restul Americii. Los Angeles, pentru un european, nu este un oraş. Este un conglomerat de localităţi întinse pe o suprafaţă imensă, cu aspecte diferite, cu clădiri înalte sau clădiri doar pe un etaj. Cu zone mici luxoase şi zone mari foarte sărace. Îmi aduc aminte că, venind de la aeroport, l-am întrebat pe Nic de mai multe ori: „Când ajungem la Los Angeles?“. Tot ce vedeam în jur era neimpresionant, case mici, destul de prăpădite. Şi el îmi răspundea mereu că deja suntem în Los Angles. Mai toată viaţa am visat că o să mă întorc să trăiesc la Paris, oraşul care îmi place cel mai mult pe lume. Ba chiar pot spune că l-am cam chinuit pe soţul meu cu această idee obsesivă. ;
 
 
La început, ce îmi lipsea cel mai mult erau prietenii şi o stare de cunoscut. Şi biblioteca pe care o aveam în casă. Mă gândeam că nu voi mai avea niciodată o bibliotecă atât de bogată. Dar acum am una… Îmi era dor de locurile dragi: Valea Prahovei, unde mi-am petrecut mai toate verile, marea, unde mama mă ducea în fiecare vară, la Mamaia, căldura umană, pe care nu am regăsit-o în America. Şi îmi lipsea mâncarea noastră tradiţională. Şi dealurile molcome, cu un miros anume. Casa din Cotroceni, în care am copilărit, de vizavi de Grădina Botanică. Mama, pe care am reuşit s-o aduc lângă mine. Oraşul – căci Bucureştiul, în comparaţie cu Los Angeles, e un oraş adevărat. Străzile din Braşov şi Sibiu, mănăstirile pe care le vizitasem de mai multe ori. Şi mi-au lipsit anotimpurile, care nu există aici, la Los Angeles. Mi-au lipsit teii care miroseau atât de frumos pe strada Dr. Juvara, unde am locuit în copilărie. Mi-a lipsit Cişmigiul, unde mă duceam să mă plimb cu barca.
 
 

Care este reţeta succesului pentru visul american

 
Cum aţi reuşit să vă impuneţi în America?
 
Prin perseverenţă şi muncă, plus dorinţa de a-mi obţine doctoratul spre a avea acces la un post universitar. În Los Angeles, nu aveam cu mine diploma de architect. Fusese trimisă de facultatea din Bucureşti la locul repartiţiei mele, Facultatea de Arhitectură din Cluj. Am întocmit un dosar pe care l-am depus cu martori. O colegă de la Arhitectură, cu un an mai mare, a garantat că am terminat studiile şi mi-am luat diploma. Aşa am putut să intru la un master la Facultatea de Arte de la UCLA, în secţia de Industrial Design. Voiam să obţin un master repede, căci facultatea de Arhitectură din România era recunoscută doar la nivel de licenţă şi îmi trebuia un master ca să-mi pot continua studiile cu un doctorat. Masterul de Industrial Design l-am făcut rapid, într-un an, dar în comparaţie cu facultatea de la Bucureşti mi s-a părut foarte uşor. 
 
 
Şi ce a urmat după masterat?
 
Am făcut un doctorat în + Deciziilor, cu un domeniu secundar în Cercetare Operaţională, în 1982. Imediat după terminarea doctoratului, am obţinut un post interesant de cercetare, la AT & T. Dar era pe Coasta de Est a SUA, în New Jersey, şi eu aveam soţul pe Coasta de Vest, deci nu m-am dus. 
 
Ce aţi făcut?
 
Am lucrat un an la Hughes Aircraft, în statistică, iar apoi am fost lector la Facultatea de Business Administration de la California State University, Northridge (CSUN). În paralel cu predatul la Facultatea de Business de la CSUN, am lucrat la o companie care se ocupăde proiecte de inteligenţă artificială, numită Perseptronics, în San Fernando Valley, un oraş-satelit pe lângă Los Angeles. Apoi, am fost angajată pe o poziţie care promitea posibilitatea de a avea tenure, deci pe poziţie permanentă, ca profesor asistent la Facultatea de Inginerie, unde mi s-a cerut să dezvolt programul de Computer-Aided Design/ Computer Aided Manufacturing (CAD/ CAM). În acest departament mai predasem part time, timp de un an şi jumătate, un curs de Problem Solving – rezolvare de probleme din perspectiva Teoriei Deciziilor. Departamentul la care am fost angajată şi-a schimbat numele de mai multe ori, acum numindu-se Manufacturing Systems Engineering and Management (MSEM). În acest departament am ajuns profesor cu poziţie permanentă şi apoi la treapta de profesor plin. Între 2011 şi 2014, am fost numită şef de departament la MSEM. În toţi anii de predare la CSUN am fost invitată ca visiting profesor sau să ţin prezentări sau cursuri intensive la diverse universităţi din lume.
 
 
Dacă ar fi să priviţi în urmă, ce aţi trece la capitolul realizări?
 
Rezumând, principalele mele realizări profesionale au fost în domeniul creării de cursuri şi programe pentru studenţi: programul de CAD/ CAM, cursul de Inteligenţă Artificială pentru ingineri, plus obţinerea unor donaţii importante pentru facultate, programul de CAD Catia, o maşină CNC de fabricare, plus crearea Endwonment-ului – nici nu ştiu traducerea exactă, e vorba de un fond ce se poate folosi pentru schimburi educaţionale între România şi Facultatea de Inginerie şi Informatică de la CSUN. În plus, cât am fost şef de departament, am repus pe picioare un program de engineering management oferit de departamentul MSEM şi am iniţiat o conferinţă anuală numită „Art of Innovation“ (n.r. – Arta Inovaţiei). Şi ar mai fi editarea unui volum despre aplicaţiile inteligenţei artificiale în CAD şi grafică cu ordinatorul, dar şi numeroase articole şi capitole de carte. 
 
V-aţi putea imagina acum, după atâţia ani, să vă întoarceţi definitiv în România?
 
A, aceasta e o întrebare foarte dură... Din păcate, răspunsul meu este trist: nu mă văd întorcându-mă definitiv în ţară. Mi-e mereu dor, am venit des, aproape în fiecare an, în România, dar mi-am făcut rădăcini aici. Şi când mă gândesc la asta, analogia pe care o fac este următoarea: unii români stau într-un vas de flori şi rădăcinile lor sunt uşor de mutat odată cu vasul. Alţii, cei ca mine, ne-am făcut rădăcini în pământ, rădăcini adânci. Deci, m-am dezrădăcinat o dată când am plecat din ţară, nu mai am curajul să mă dezrădăcinez din nou. Sunt cu sufletul împăcat că am încercat să fac multe lucruri frumoase pentru români şi România, ca să promovez valorile culturale ale ţării noastre, ca să fac cât mai vizibil tezaurul pe care-l avem şi pe care străinii îl apreciază atunci când ajung să-l cunoască. ;
 
 
Dacă aş pleca din SUA, mi-ar lipsi disciplina, toleranţa oamenilor, liniştea cartierului în care trăiesc. Mi-ar lipsi atenţia şi respectul care i se acordă aici cetăţeanului şi faptul că în SUA nimeni nu te judecă şi poţi trăi liniştit, neobservat.
 
 

S-a specializat în inteligenţa artificială

 
Numele: Ileana Costea
Data şi locul naşterii: 20 mai 1947, Bucureşti
Studiile şi cariera:
A absolvit Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti. Şi-a continuat studiile cu un masterat în Industrial Design la UCLA, şi cu un doctorat în Teoria Deciziilor, acordat de aceeaşi instituţie. În cadrul Universităţii de Stat din California, a fost şefa secţiei de Manufacturing Systems Engineering, and Management (MSEM).A fost membră a mai multor organizaţii, dintre care amintim: American Institute of Aeronautics and Astronautics, Association of Quality şi American Society of Engineering Education. Este preşedinte interimar ARA (American Romanian Academy).
Locuieşte în Los Angeles, SUA

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: