Cât de mult contează religia în educarea copiilor? Psiholog: „Un părinte echilibrat va creşte un copil echilibrat, indiferent că e practicant religios sau nu“

Câţi adulţi sunt pregătiţi pentru viaţa de familie şi pentru educarea copiilor? Când le spunem celor mici de religie? Cum? Şi de ce? La aceste întrebări, reporterul ”Adevărul” a căutat răspunsuri discutând cu un psiholog şi un preot.

Plecând de la exemple din cărţile sfinte, de la idei aprig dezbătute de filosofi, psihologi şi teologi, „Adevărul“ vă prezintă un serial, „Duhovnic online“, cu teme religioase explicate oamenilor pe înţelesul anului în care trăim, cu ajutorul preotului Dorel Gălan din Cluj, dar şi a altor specialişti în diverse domenii. Împreună vom încerca să vă spunem de ce „drumul spre iad e pavat cu bune intenţii“, care este decalogul omului modern şi povestea din spatele unor simboluri creştine, unde e limita compromisului/libertăţii şi de unde începe păcatul/cenzura, dar şi cum îi putem aduce pe cei mai mici dintre noi aproape de biserică fie că se numeşte ea ortodoxă, greco-catolică, catolică, reformată, musulmană, budistă şi lista poate continua.

În secolul în care trăim, creşterea şi educaţia copiilor, tot ce ţine de dezvoltarea lor fizică, emoţională, intelectuală şi spirituală este cuprins într-un concept numit parenting. La lista de mai sus preoţii ar adăuga şi o latură religioasă, un parenting religios, ”lecţia” predată în familie. 

Însă când începe educaţia unui copil? ”Cu 20 de ani înainte de a se naşte”, spune preotul clujean Dorel Gălan. Nimeni nu este pregătit pentru viaţa de familie şi educarea copiilor, dar „se califică la locul de muncă“, este de părere acesta. 

„Cel mai bun discurs despre parenting este chiar educaţia adulţilor“, consideră el.

În opinia sa, familia trece prin trei etape majore.

Prima. E cea în care doi tineri vor să se căsătorească. „Căsătoria e şocul radical al vieţii în sensul că în viaţa ta apare cineva mai important decât tine – aceasta fiind varianta ideală, dar şi logică a familiei –, cineva ale cărei nevoi, aşteptări şi aspiraţii trebuie să le socoteşti prioritare. Iar asta în condiţiile în care, în mod natural, eşti focalizat pe nevoile tale“, explică părintele.

A doua etapă. „Aici vorbim de adoptarea schimbării. Durează o zi, ziua nunţii, după care urmează adaptarea care este cea mai lungă şi provocatoare perioadă“, crede preotul.

A treia etapă. Un nou membru al familiei, o continuă provocare. Apare copilul şi gândul permanent de a avea grijă de el şi de a-l învăţa ce e lumea, ce e bine şi ce e rău. „Religiozitatea copiilor este o chestiune pe care adulţii o pot înţelege cu greu deoarece pentru un copil «Doamne-Doamne» e mult mai accesibil datorită permeabilităţii emoţionale extraordinare pe care o are micuţul. Gândirea magică a copiilor, gândire pe care adultul o pierde, permite abordarea relaţiei cu Dumnezeu nesofisticat, fără ecrane, fără măşti. Copilul e creativ şi autentic, inclusiv în ceea ce priveşte relaţia lui cu Dumnezeu. De aceea, e important ca indiferent de vârstă să păstrăm în noi creativitatea copilului“, afirmă Gălan.

În drumul său de a înţelege lumea, copilul trece de la „ce?“ la „de ce?“, adultul îl ajută răspunzându-i, însă, spune preotul, „e bine să laşi taina să fie taină“, şi e bine să-l laşi pe copil, tânăr, viitor adolescent şi apoi adult să aibă propriile trăiri şi opţiuni.

E nevoie de un parenting religios?

„În lumea hipermarket, lumea lui DA, copilul/adolescentul/tânărul are nevoie de criterii după care să aleagă. Educaţia religioasă înseamnă a crea opţiuni copilului. E obligaţia mea ca părinte să îi ofer şi această opţiune! Învăţându-l să se roage, copilul va şti să mulţumească, să-l laude Creator şi să-i ceară binecuvântare. E extraordinar să-l înveţi ce este recunoştinţa, admiraţia şi speranţa. A conştientiza că rostind «Tatăl nostru» îţi asumi rolul de frate, cultivi comuniunea, responsabilitatea socială. Un anumit tip de educaţie îi învaţă pe copii să fie egoişti şi individualişti. Educaţia religioasă presupune învăţarea empatiei, a dăruirii, a ieşirii din carapacea lui «eu» şi deschiderea către «tu»“, este de părere preotul.

Acesta consideră că prin educaţie creăm copiilor opţiuni şi adulţii, părinţii, au obligaţia de a-i oferi copilului opţiuni. Preotul subliniază că toată educaţia copilului e un proces dirijat de adulţi - ei îi spun ce să înveţe la şcolă, ei aleg materiile. „Şi tot adulţi decid dacă copilul face sau nu educaţie religioasă. De ce e nevoie de educaţie religioasă? Pentru că toate experimentele de Supermani au eşuat, aici mă refer la supraomul gândit de fascişti şi supraomul colectivist al comuniştilor“, afirmă Dorel Gălan.

Acesta nu neagă imperfecţiunile unui sistem educaţional care ţin de atitudinea celor responsabili cu educaţia religioasă.

„Educaţia înseamnă a răspunde la întrebările «ce?», adică să definim realitatea, «de ce?», adică să înţelegem raţiunea de a fi, să înţelegem realitatea, şi «cum?», adică cum îmi modifică viaţa ceea ce ştiu şi ceea ce înţeleg. Educaţia aduce calitate vieţii“, afirmă preotul.

Consilierul psihologic şi coacher-ul clujean Loana Comşa crede că e mult spus că ”avem nevoie de un astfel de parenting”.

„Alegerea tipului de parenting ţine întotdeauna de părinţi. Ei aleg un tip de parenting sau altul funcţie de valorile lor, de trăsăturile lor de personalitate sau de informaţia la care au fost expuşi. Nu e nevoie să ne creştem copii într-un parenting religios ca să îi educăm să fie cetăţeni responsabili, oameni de succes. Dar, dacă părinţii doresc să o facă nu e nimic rău atât timp când nu e vorba de fanatism. A fi un om bun nu ţine neapărat de religie. Ţine de valorile în care ai fost educat“, afirmă consilierul psihologic.

Cum îi spunem copilului despre Dumnezeu? Când? Şi cum?

Totul depinde de moment, de părinţi şi de copil.

„Putem să le spunem de la cea mai fragedă vârstă. Cu toţii am spus de mici rugăciunea «Îngeraşul meu» fără să devenim nişte fanatici. Cred că nu vârsta la care le spunem ne face să cădem în doctrină, ci modul nostru, al părinţilor de a fi, de a gândi faţă de acest subiect contează. Un părinte echilibrat, indiferent că este un practicant religios sau nu, va creşte un copil echilibrat indiferent ce stil de parenting are.

Însă, sfatul meu este sa le vorbim despre un Dumnezeu bun, blând, care e acolo pentru noi. Nici într-un caz despre unul răzbunător care are listă cu ce nu ai voie să faci şi pentru care vei fi aspru pedepsit. Credem în ceva, că e Dumnezeu, Universul sau Marele arhitect pentru că avem nevoie de luminiţa de la capătul tunelului, de un sprijin, de o direcţie. Eu cred ca asta ar trebui să fie religia şi, de ce nu, biserica. Nu ceva de care ne e frică, care ne arată cu degetul“, consideră consilierul psihologic.

Mai puteţi citi:

Cum ne tratăm de foamea de putere, cea mai cumplită ispită modernă: „Nu poţi să ai slănină în pod şi porcul în coteţ, în acelaşi timp“

Beţia puterii, renunţarea la propriile valori în goana după avuţie şi dorinţa de a obţine putere şi bogăţie fără cel mai mic efort sunt tentaţiile cu care se luptă omul anului 2016. Tot ele, dar formulate în limbajul nebiblic al mileniului trei, sunt cele trei încercări la care diavolul l-a supus pe Iisus în pustie.

De ce drumul spre iad este pavat cu bune intenţii? Cum explică preoţii şi psihologii această expresie şi ce sfaturi ne dau

„Fapte, nu vorbe“, spune o veche vorbă din bătrâni. La fel, şi gândurile de bine ale oamenilor trebuie să se materializeze în fapte, altfel sunt doar intenţii, zic preoţii. Amânarea sau practicarea războiul sub pretextul de a aduce pacea sunt câteva exemple prin care bunele intenţii clădesc un drum spre nenorocire.

Decalogul omului modern. De unde vine pornografia şi de ce violenţa e semnul unei imense slăbiciuni: „Lumea e un imens hipermarket, lumea lui DA!“  

Fiecare om se defineşte din prisma propriilor credinţe, valori şi principii care îi determină modul de a gândi, de a lua atitudine şi de a se comporta sau acţiona. Fiecare are propriul decalog după care îşi trăieşte viaţa.

Ce este cu adevărat fericirea şi cum ajungem la ea. Preot: „Hristos a venit să şocheze, să scandalizeze, să dărâme mentalităţi“ 

Cu toţii căutăm să fim fericiţi. Iar fericirea o căutăm în cărţi, în filme, în ochii persoanelor dragi, în anumite stări. Nu există o „reţetă“ a fericirii, ci doar reţete, aşa cum fiecare om e genetic diferit de celălalt. Însă cum putem găsi şi păstra fericirea? Împreună cu un preot din Cluj am luat acel pasaj din Biblie numit „Fericirile“ şi l-am tradus în limbajul anului 2016.