FOTO Spovedanie cutremurătoare: povestea tânărului bântuit de sinucidere, care a ajuns preot după ce ”Dumnezeu l-a atins” la mormântul lui Arsenie Boca
0
Un tânăr pentru care lumea era o nesfârşită suferinţă, cu o singură scăpare: sinuciderea. Aşa era Ciprian Negreanu pe 8 mai 1993, când a ajuns la Prislop cu un prieten care gândea la fel. La mormântul lui Arsenie Boca, fără să ştie de ce, au început amândoi să plângă. Şi Negreanu, şi prietenul său sunt acum preoţi. După 20 de ani, părintele vorbeşte despre cum "a pus Dumnezeu mâna pe el" şi face o analiză sinceră a relaţiei românilor cu credinţa.
Puţini oameni pot să spună că au asistat la o minune, iar şi mai puţini pot spune că au fost ei înşişi protagoniştii unui astfel de fenomen. În cel mai mare complex studenţesc din Cluj-Napoca, Hasdeu, care găzduieşte mii de studenţi, camuflată bine între pomi înalţi, se află o biserică maramureşeană, din lemn, autentică. Aici slujeşte, din 2005, preotul Ciprian Negreanu (40 de ani), un om cu o aură de bunătate care poate dezpietri cel mai negru suflet. El este dovada vie că minunile se mai întâmplă şi în zilele noastre. Toţi cei care au ascultat povestea evenimentului petrecut într-o zi de 8 mai 1993, la mormântul lui Arsenie Boca, duhovnicul considerat de mulţi credincioşi drept „ultimul sfânt al românilor“, nu vor rămâne aceiaşi oameni.
„Weekend Adevărul“: Cine a fost părintele Ciprian Negreanu înainte de a se întoarce la Dumnezeu?
Ciprian Negreanu: Am fost asemenea multor tineri pe care în adolescenţă îi apucă gândurile, se gândesc cum e viaţa, dacă să credem în Dumnezeu, de ce credem. Mi-am dat seama mai încolo că revolta şi învârtoşarea mea au fost împotriva unui chip al lui Dumnezeu pe care îl aveau oamenii obişnuiţi, care se numeau credincioşi, sărăcuţii, la un anumit nivel de înţelegere şi de cultură. Eu nu-l puteam primi ca pe un Dumnezeu deplin, era un fel de credinţă amestecată cu soarta, un fel de „ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus“, un fel de credinţă în care nimic nu se explica. Eram fiu de preot, dar tot nu puteam înţelege anumite gesturi ce se făceau în timpul liturghiei sau ale creştinilor. De ce ne închinăm, de ce aşa e crucea. Toate acestea aveau o explicaţie subţire, mai ales că eram în perioada comunistă. „Aşa treb’e, că aşa e de când ne ştim, aşa ne-am născut“, ăsta era răspunsul. Întrebările astea nu-mi dădeau prea multă odihnă şi mă făceau să fiu tulburat. Ca orice tânăr care se respectă, suferinţa şi durerea, nedreptăţile, urâciunile pe care le vedeam în lume mă tulburau. Cum zicea (n.r. – Petre) Ţuţea, „dacă nu eşti de stânga până la 20 de ani, nu ai inimă“.
„NICIO IERTARE NU ÎI GĂSEAM LUI DUMNEZEU“
De la ce vârstă au început să vă tulbure aceste probleme?
Frământările au început prin 1987, în plin regim comunist, şi au ţinut până în 1993, când m-am convertit. Nu a fost un moment care să fi declanşat această stare, ci s-au adunat mai multe gânduri şi întâmplări. Înainte de Revoluţie, puterea totală a comuniştilor şi a securiştilor care făceau ce vreau şi cum vreau şi trăiau destul de bine faţă de restul populaţiei. Eu fiind din judeţul Hunedoara, din Lupeni, în zona de minerit, am văzut probleme mari: durerile, bolile, suferinţele minerilor, moartea lor, năprasnică de multe ori. Nu rămâneam însă la nivelul acela regional, în general suferinţa în lume nu mă lăsa în pace. Cărţile citite, cu toate că aveam o bibliotecă destul de mare, nu mi-au dat prea multe explicaţii.
Eu nu am fost ateu. Orice minte cât de cât lucidă acceptă că s-ar putea să fie un creator, nu se poate să fie un big-bang care naşte lumea din nimic şi gata. Am crezut în Dumnezeu, dar chipul care era zugrăvit de oameni şi chiar de unii care se socoteau intelectuali, felul în care se închinau sau credeau, nu mă mulţumea. Încetul cu încetul, chiar dacă am început să citesc şi cărţi teologice şi filosofice, am început să mă revolt împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu găseam nicio îndreptăţire la tot ce se întâmplă, nicio explicaţie, nicio iertare nu îi găseam lui Dumnezeu. Şi îl condamnam.
Foto
La această nemulţumire a mea erau şi trăiri personale, complexe de inferioritate, stare de asemănare cu cei dinaintea mea, vedeam că mă asemăn cu moşii mei, cu strămoşii, cu părinţii, nu pot ieşi din un fel de cod genetic în care m-am născut. Toate aceste încorsetări mi se păreau nedrepte şi fără nicio explicaţie. De ce unul se naşte în Vietnam şi eu trebuie să trăiesc aici? De ce trebuie să port povara asta? Toate aceste întrebări împănate şi amestecate cu multe teorii de filosofie, pentru că am început să citesc foarte multă filosofie, dar n-am fost destul de înţelept, pentru că m-am axat pe filosofii aceştia ai morţii, ai sinuciderii, ai revoltei, ai învârtoşării împotriva lui Dumnezeu. Bineînţeles că m-au prins, dar aveau şi de unde să mă prindă, pentru că şi eu gândeam la fel şi nu găseam nicio explicaţie. Toate acestea au fost până în anul II la Filosofie.
“Cred că a intervenit şi diavolul, pentru că gândurile erau de o urâciune... Nu erau numai gândurile de îndoială şi de învârtoşare, cu gânduri de hulă, de răutate, gânduri de ucidere asupra celorlalţi, toate răutăţile din lume veneau asupra mea, nu erau gândurile mele, era ceva care mă depăşea.“
„SINUCIDEREA ERA ÎNTR-UN ORIZONT FOARTE APROPIAT“
Cât de negre erau aceste gânduri, au mers până la ideea de a vă sinucide?
Aveam mii de întrebări, cu care credeam că o să merg să i le pun lui Dumnezeu în faţa Judecăţii de Apoi şi nu credeam că o să-mi răspundă la ele şi nu credeam că poate cineva vreodată să-mi răspundă, pentru că nu exista nicio explicaţie, niciun răspuns, oricât de bine ticluit ar fi un răspuns, n-avea cum să răspundă la suferinţa copiilor, la durerea şi micimea vieţii omeneşti, la faptul că n-are rost bucuria, pentru că ea se sfârşeşte oricum în tristeţe sau în durere. Orice ar fi zis, n-aş fi crezut că mi-aş fi schimbat vreodată modul de a fi.
La un asemenea mod de gândire, sinuciderea era întotdeauna într-un orizont foarte apropiat. Aceasta era calea de scăpare. Ceea ce mă oprea era că oricum tot în faţa lui Dumnezeu mă trezesc. Credeam în Dumnezeu, dar chipul acestui Dumnezeu nu mă interesa şi mă făcea să fiu împotriva lui şi să-l înţeleg mai degrabă pe demon şi pe cei ce stau împotriva lui Dumnezeu, decât pe Dumnezeu şi pe cei care-l slujesc.
M-au infuenţat foarte mult gânditori precum Nietzsche, Camus, Sartre, Cioran, care era atunci în vogă, şi Baudelaire, Rimbaud, care propovăduiau sinuciderea şi revolta împotriva lui Dumnezeu. Singura chestie, dacă a fost ceva bun la mine, a fost că nu am rostit hule mari împotriva lui Dumnezeu, toate acestea se consumau în interiorul meu. Nu mă repezeam să spun vorbe grele, cred că a fost o doză de umanitate şi de bun-simţ pe care Dumnezeu a preţuit-o. Cred că erau lucruri care dacă le spuneam s-ar fi întâmplat ceea ce spune Scriptura: „Orice se poate ierta omului în afară de păcatele împotriva Duhului Sfânt“. Cred că n-am ajuns să spun lucrurile cu gura mare, în faţa tuturor.
„VOIAM SUFERINŢĂ PURĂ“
Cum vă afectau viaţa aceste gânduri?
Lucrurile astea se consumau în interiorul meu, astfel încât am ajuns să dorm câteva ore pe noapte, ani întregi. Asta te apropie cumva de boli psihice, dar făceam asta pentru că eu credeam că zideam de dimineaţă, când mă trezeam, un scut împotriva lui Dumnezeu, îmi suprimam orice gând de toleranţă, toată această luptă se ducea până seara. Când mă trezeam dimineaţa, parcă eram mai liniştit, mi se părea ca o laşitate să revii la un dolce far niente. Mă supăra că somnul îmi dădea o stare de linişte, de lejeritate. Din această cauză încercam să nu mai dorm. Am ajuns şi la o stare de oboseală enormă, după ani de zile. Cred că la un moment dat nu a fost numai lupta mea personală, ci a intervenit şi diavolul, care intervine când vede că are pe cineva care merge pe gândurile lui.
V-a influenţat şi un anumit gen de muzică?
Ascultam şi un anumit tip de muzică, dar mi se părea şi asta o adormire, o punere pe note a suferinţei care o îndulcea un pic. Eu voiam suferinţă pură. Dacă e suferinţă, s-o trăim până la capăt!
Apelaţi şi la alcool sau la alte substanţe pentru a scăpa de aceste gânduri negre?
Tinerii din ziua de azi îşi rezolvă altfel problemele, poate prin droguri, poate prin beţie. Mie mi se părea o laşitate să te droghezi sau să bei sau să faci orice ca să uiţi. Criteriul cel mai înalt era luciditatea şi să faci orice ca să mergi până la capăt, să tragi concluzia şi să faci ceea ce ai de făcut. Nu vedeam nicio scăpare, singura era sinuciderea. Aş fi vrut ca dincolo să nu fie nimic, dar ştiam că dincolo e ceva şi ştiam că întâlnirea cu ceilalţi şi cu Dumnezeu mă îngrozea. Ideea de neant era o linişte pentru mine faţă de coşmarul existenţei şi de gândurile pe care le aveam. La un moment dat cred că a intervenit şi diavolul, pentru că gândurile erau de o urâciune... Nu erau numai gândurile de îndoială şi de învârtoşare, cu gânduri de hulă, de răutate, gânduri de ucidere asupra celorlalţi, toate răutăţile din lume veneau asupra mea, nu erau gândurile mele, era ceva care mă depăşea.
“Mi-am dat seama mai încolo că revolta şi învârtoşarea mea au fost împotriva unui chip al lui Dumnezeu pe care îl aveau oamenii obişnuiţi, care se numeau credincioşi, sărăcuţii, la un anumit nivel de înţelegere şi de cultură.“
Credeţi că e posibil ca să vi se tragă aceste gânduri de la experienţele neplăcute din copilărie?
Nu, pentru că am avut o copilărie fericită. Am un frate gemăn şi am avut aceeaşi viaţă. El a trăit curat, frumos, liniştit. El e preot. Dinaintea mea, el a apucat-o pe calea aceasta. ;
„AM TRĂIT DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU“
Cum s-a întâmplat schimbarea radicală care v-a făcut dintr-o persoană care îl condamna pe Dumnezeu un credincios devotat?
Toate acestea până în anul II, la Filosofie, eram student aici, în Cluj, când într-o zi de 8 mai 1993, când aveam 20 de ani, m-am dus la Prislop, unde este mormântul lui Arsenie Boca, îndemnat fiind de fratele meu şi de alţii. Am auzit că se face ceva la mănăstire. Am aflat mai târziu că era ziua de hram. Mi s-a spus că este acolo un părinte mare, atunci, prin 1993, nu era aşa de cunoscut. Erau patru ani de la moartea lui, nu prea ştiau despre el decât oamenii care îl cunoscuseră. În ziua de hram erau oameni câţi sunt acum într-o sâmbătă obişnuită.
M-am dus acolo, am văzut că oamenii urcă mai sus, eram obosit pentru că mersesem toată noaptea cu trenul, am urcat mai sus. Am ajuns undeva, unde în jurul a ceva era un grup de oameni, dar nu ştiam în jurul a ce. Era mormântul părintelui, dar eu nu ştiam ce făceau ei acolo. M-am aşezat jos, acolo, sub un copac. Am uitat să vă spun că nu plânsesem de ani de zile, era o ultimă laşitate să mai plângi în faţa unui asemenea Dumnezeu, nici nu mă gândeam să fac asta. Pentru ce să plângi, ca să-ţi dovedeşti puţinătatea şi micimea? Şi, fără să vreau, ceva s-a rupt atunci în mine şi am început să plâng, dar nu ştiam de ce. Şi m-am ridicat de jos, era cu mine şi un prieten bun, care şi el era influenţat de gândirea mea, şi începuse şi el să plângă. Eu mă revoltam împotriva lui: „De ce plângi, măi? Ce-i cu tine? Fii tare!“. Şi când m-am ridicat de jos cred că atunci Dumnezeu m-a atins cu mâna pe frunte sau o aripă de înger sau o rugăciune pentru milostenie, pentru că nu pot să înţeleg de ce acolo şi nu altundeva.
“Părintele Arsenie zicea că «a fi credincios creştin înseamnă a te întâlni măcar o dată cu Hristos viu şi să nu-ţi ajungă o viaţă întreagă să mărturiseşti acea clipă». Aşa s-a întâmplat, adică am simţit că m-am întâlnit cu Dumnezeu, o clipă, şi de atunci totul se dezleagă ca un ghem, cu tot mai multe înţelesuri, tot mai multe, şi nu se mai sfârşesc"
«UNDE AI FOST PÂNĂ ACUM?» ĂSTA ERA MESAJUL“
Ce aţi simţit în acel moment?
În momentul acela, dacă până atunci toate gândurile, toate răutăţile au fost ca o ploaie care cădea peste mine şi care nu se putea opri nicicând, ca o picătură chinezească, te înnebunea, s-a făcut linişte, s-a făcut o linişte de nespus, cum n-am mai avut eu, poate, decât când am fost în leagăn. Nu există cuvânt omenesc să pot defini acea linişte. Mai târziu, citind şi recitind cuvintele Mântuitorului, care zicea: „Pacea mea, eu v-o dau vouă şi nimeni n-o va putea lua de la voi. Nu e pacea lumii, e altă pace“. Am simţit că era acea pace care e greu de explicat. Mai târziu, Sfântul Apostol Pavel zicea: „Pacea care covârşeşte toată mintea şi inima“, şi chiar eram covârşit. Toată mintea mea învârtoşată era covârşită complet de acea pace, dar mai presus de toate l-am simţit pe Dumnezeu, atunci, în clipele acelea de linişte. Era ca şi cum eu, până atunci, vorbeam neîncetat, neîncetat, şi nu puteam să-l aud pe Dumnezeu, ca şi cum ai fi dat drumul unui radio tare, şi glasul iubitei sau al mamei, care e suav, nu-l auzeai. Era ca o primire, o reîntoarcere acasă, şi glasul îmi zicea: „Unde ai fost până acum? Ce ai făcut până acum? Unde ai pierdut vremea?“.
În momentul acela, dacă până atunci toate gândurile, toate răutăţile au fost ca o ploaie care cădea peste mine şi care nu se putea opri nicicând, ca o picătură chinezească, te înnebunea, s-a făcut linişte, s-a făcut o linişte de nespus, cum n-am mai avut eu, poate, decât când am fost în leagăn.
Ăsta era mesajul. Asta auzeam în adâncul meu, se auzea cuvântul ăsta care nu era al meu: „Unde ai fost până acum? Ce ai făcut?“. Atât de fără răutate era acest glas, atât de fără să-şi aducă aminte de toate hulele mele, răutăţile, batjocurile pe care le-am adus lui Dumnezeu, încât dragostea asta m-a cucerit, m-a făcut praf şi pulbere. Am simţit dragostea lui Dumnezeu ca pe o putere, ca pe ceva fără urmă de ceartă sau de răutate. Fără urmă de puţinătate omenească în ea. Era de-o măreţie dumnezeiască, nu am cuvinte să exprim. Nu ştiu dacă mai vedeam ceva, pentru că era copleşitor. Era ca şi cum ţi s-ar fi deschis mintea, e ca la pilda paraliticului coborât prin acoperiş, s-a dat la o parte acoperişul, sufletul paralitic a fost coborât în faţa lui Hristos şi dintr-o dată mi s-a răspuns la toate întrebările.
A fost un răspuns peste cuvinte, adică am trăit dragostea lui Dumnezeu atât de mare în măreţia lui, puterea lui de îmbrăţişare a fiului risipitor, încât am zis: dacă Dumnezeu e aşa, nu înţeleg cum va face Dumnezeu, dar ştiu că nu există cineva care să aibă mai mare dragoste. Astfel încât eu voi putea să-i încredinţez pe cineva care are o problemă şi să zic: nu ştiu eu, tu ştii, nu sunt eu cu mai multă dragoste decât tine, am văzut dragostea ta, ştiu că faci tu ceva, ştiu că pentru un rost e făcut lucrul acesta. Nu înţeleg, dar mă plec înaintea ta.
Am simţit dragostea lui Dumnezeu şi clipa aceea nu o să pot să mi-o explic niciodată. Mai târziu, am auzit că părintele Arsenie zicea că „a fi credincios creştin înseamnă a te întâlni măcar o dată cu Hristos viu şi să nu-ţi ajungă o viaţă întreagă să mărturiseşti acea clipă“. Aşa s-a întâmplat, adică am simţit că m-am întâlnit cu Dumnezeu, o clipă, şi de atunci totul se dezleagă ca un ghem, cu tot mai multe înţelesuri, tot mai multe, şi nu se mai sfârşesc. Nu mai sfârşesc să explic acea clipă şi îi mulţumesc părintelui Arsenie pentru asta.
Mormântul duhovnicului Arsenie Boca, la Mănăstirea Prislop
Ce s-a întâmplat după acel moment de revelaţie de la Mănăstirea Prislop?
Eu am revenit la Cluj, am fost ca un îndrăgostit de Dumnezeu. Eram radical schimbat, nu puteam să-mi explic cum am fost aşa, eram ca un damnat, ca un om legat cu lanţuri grele. Amintirile din perioada de dinainte sunt foarte clare, dar nu-mi vine să cred că am fost eu. E ca şi cum ai fi fost orb şi ai fi dat cu capul de toţi pereţii, şi apoi îţi revii şi zici „cum am putut să dau cu capul de peretele acesta?!“. Am revenit la Cluj, am intrat în ASCOR, Asociaţie Studenţilor Creştini Ortodocşi, după un an am intrat la Teologie, am continuat şi Filosofia.
Le-am terminat pe ambele, apoi în 1997 m-am căsătorit, am devenit preot. Nu am căutat preoţia, dar aşa a vrut Dumnezeu. Din 2000 am devenit preot. Am fost un an de zile preot în Valea Jiului. Apoi m-am întors la Cluj, în 2001, m-a chemat Înaltul Bartolomeu aici pentru a mă ocupa de biserica studenţilor, eu fusesem în ASCOR şi eram apropiat de studenţi. Din 2001, m-am străduit să facem biserica. Vreo patru ani a durat numai cu actele, certuri cu autorităţile, ca să ne lase să facem biserica. S-a ales stilul maramureşean pentru că aşa a dorit Înaltul Bartolomeu, pentru că profesorul Iuliu Haţieganu a avut în Parcul Iuliu Haţieganu o biserică de lemn care a ars în anii ’70.
Bartolomeu, fiind bun prieten cu medicul, a zis că în memoria lui trebuie rezidită biserica, nu în parc, pentru că acolo nu mai merg studenţii, ci aici, în complexul studenţesc. Vreo trei-patru ani am slujit la demisol, apoi s-a făcut şi partea de sus. De atunci, suntem aici.
Nu plânsesem de ani de zile, era o ultimă laşitate să mai plângi în faţa unui asemenea Dumnezeu, nici nu mă gândeam să fac asta. Pentru ce să plângi, ca să-ţi dovedeşti puţinătatea şi micimea? Şi, fără să vreau, ceva s-a rupt atunci în mine şi am început să plâng, dar nu ştiam de ce.
„NOILE GENERAŢII SUNT MAI SUPERFICIALE“
Sunteţi de ani buni preot la biserica aceasta din complexul Hasdeu. Cum văd noile generaţii de studenţi viaţa?
Cred că aceste noi generaţii sunt mult mai superficiale decât cele care veneau din perioada comunistă şi prin faptul că acelea au trecut prin dureri mult mai mari. Noii studenţi au un prag al durerii şi al suportabilităţii mai mic şi au o rezistenţă psihică mai mică la necazurile vieţii, pentru că sărăcuţii au crescut în alt mediu, nu au avut lipsuri mulţi dintre ei, n-au stat la cozi, au avut cam de toate, generaţiile de după. La noile generaţii văd că nu mai au răbdare, poate o mai învaţă la muncă prin străinătate, când îşi dau seama că fără muncă susţinută şi consecventă nu poţi face nimic, şi sunt foarte slabi sufleteşte, psihic, adică nu rezistă la cele mai mici încercări, la cele mai mici probleme intră în depresie, intră în stări de învârtoşare, de tulburare.
De ce credeţi că s-a ajuns aici?
Sunt două pricini mari pentru care s-a ajuns la asta. Una este că au fost crescuţi, mulţi dintre ei, ca nişte mici semizei, de părinţi care le-au spus: „tu eşti cel mai bun“, „tu trebuie să fii primul“, „tu meriţi totul“, şi după aceea, când dau de problemele mari, nu reuşesc să fie primii, de multe ori nu reuşesc să fie nici măcar pe la mijloc. Când îşi dau seama că sunt atât de jos, că nu pot să-şi ia un examen, ajung să facă cele mai grozave gesturi, ori îşi pierd minţile, ori se gândesc la sinucidere. Şi apoi, mai e şi societatea din ziua de azi, care este foarte concurenţială. În perioada comunistă era un loc pentru fiecare. Acuma dacă eşti dintre cei din urmă, nu ai abilităţi, nu te pricepi, eşti lăsat deoparte, eşti al nimănui.
„TOŢI SUNTEM ALEŞI, SUNTEM CINEVA PENTRU DUMNEZEU“
Ce ar trebui să facă pentru a evita asemenea trăiri?
Eu cred că soluţia este să-l cunoască pe Dumnezeu pentru a evita asemenea stări de despresie şi gânduri de sinucidere. Pentru mine, de exemplu, una dintre problemele principale era că eram un nimeni, mă întrebam „cine sunt eu?“, „ce sunt eu?“, „de ce am fost adus aici?“.
Primul lucru pe care l-am înţeles descoperindu-l pe Dumnezeu a fost că toţi suntem aleşi, suntem cineva pentru Dumnezeu, suntem iubiţi de Dumnezeu. Asta am simţit când m-am întâlnit cu Dumnezeu, că nu există nicio desconsiderare. Era întâlnirea cu tatăl care te preţuieşte, cum ar preţui un tată un copil handicapat la fel de mult ca şi pe celălalt copil, asta m-a dărâmat, iubirea aceasta gratuită şi deplină şi fără rezerve a lui Dumnezeu. La Dumnezeu toţi suntem preferaţi, în calea ta cu Dumnezeu şi legătura ta cu Dumnezeu nu poţi fi înlocuit cu altul. Faptul că eşti preferat de Dumnezeu îţi schimbă perspectiva.
CV
Absolvent şi de Filosofie,şi de Teologie
Numele: Ciprian Negreanu
Data şi locul naşterii: 24 februarie 1973, Lupeni (jud. Hunedoara).
Starea civilă: căsătorit, din 1997. Are o fetiţă de 12 ani.
Studiile şi cariera: În 1991 a venit la Cluj-Napoca pentru a urma Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. Din 1993, s-a apucat şi de Facultatea de Teologie, tot de la Cluj. A absolvit ambele facultăţi.
În 2000 a devenit preot în Petroşani.
În 2001, ÎPS Bartolomeu, mitropolitul Clujului, i-a încredinţat misiunea de a se ocupa de ridicarea unei biserici studenţeşti în complexul Hasdeu. Din 2005, a început efectiv să ţină aici slujbe, mai întâi la demisol, iar peste câţiva ani în biserică.
Locuieşte în: Cluj-Napoca
Cine este părintele Arsenie Boca
Duhovnicul Arsenie Boca (n. 29 septembrie 1910, Vaţa de Sus - d. 28 noiembrie 1989, Mănăstirea Sinaia, Prahova), părinte ieromonah, teolog şi artist plastic (muralist), a fost stareţ la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus şi apoi la Mănăstirea Prislop, unde datorită lui veneau mii şi mii de credincioşi, fapt pentru care a fost hărţuit de Securitate. A fost închis la Securitatea din Braşov, dus la Canal, închis la Jilava, Bucureşti, Timişoara şi la Oradea. A pictat biserica din Drăgănescu (la 25 de kilometri de Bucureşti), supranumită Capela Sixtină a Ortodoxiei. Arsenie Boca este considerat cel mai mare duhovnic român al secolului XX, dar şi ultimul sfânt al românilor.
Cred că studenţii, dacă ar descoperi asta, ar avea motive nesfârşite de a trăi în continuare, indiferent câte greutăţi ar veni peste ei, şi cred că o asemenea credinţă şi o asemenea nădejde i-ar face destul de puternici pentru a reuşi să treacă peste probleme. Credinţa e una dintre soluţii. A doua soluţie este munca susţinută şi consecventă pe care o descoperă numai în timp, când se căsătoresc şi văd că nici copilul nu creşte dintr-o dată, că trebuie să ai grijă de el, să-l creşti, să-l mângâi, să-l legeni luni de zile, ani de zile. Asta te face în timp să fii mai rezistent, să fii mai consecvent, să nu sari repede, să vrei ca totul să se rezolve acum. E şi din cauza părinţilor, care au zis că noi am suferit, lasă să aibă ei de toate! Atunci primesc şi nu-şi dau seama că toate acestea costă muncă, costă efort.
În urmă cu câteva săptămâni, o benzinărie din Cluj a fost jefuită de trei studenţi, cum credeţi că s-a ajuns aici?
S-a instalat cumva în oameni acest tip de îmbogăţire numit „visul american“, mergem acolo, găsim aur undeva şi ne-am îmbogăţit. Aşa s-au gândit şi studenţii, „măi, mergem, spargem aia, nu ne vede nimeni, oameni ne facem“, ceva de genul acesta. Peste toate aceste dorinţe de îmbogăţire rapidă s-a mai aşezat un strat al unei patimi îngrozitoare a drogurilor, a băuturilor. Mă îngrijorează mai ales patima drogurilor pe care am văzut-o în ultima vreme în rândul studenţilor şi a tinerilor în general. La un moment dat, nu mai ai de unde plăti şi eşti în stare să faci orice nebunie, orice furt.
DROGURILE, „SINUCIDEREA AMÂNATĂ“
Credeţi că drogurile sunt o problemă generalizată în rândurile tinerilor?
Da, mai înfricoşător este că liceenii au început să se drogheze. Aproape că nu este licean care să fi venit aici şi să nu fi spus: „Am încercat droguri, în clasa noastră numai doi, mai fraieri, nu au încercat, restul toţi au încercat“. Unii folosesc constant, alţii au folosit de două-trei ori şi se socotesc mai inteligenţi. Foarte mulţi continuă cu etnobotanicele, nu ştiu de unde fac rost, dar continuă să le folosească. Şi studenţii la fel, dar studenţii mai puţin ca liceenii.
Ce îi sfătuiţi când vin cu astfel de probleme?
Le spun că îşi aleg moartea albă de acuma. Adică, e sinucidere amânată, pentru că mai devreme sau mai târziu, aici se ajunge. E mai grea decât sinuciderea, pentru că atunci când te sinucizi suferi numai tu şi cei apropiaţi, dar până să te sinucizi tu prin droguri şi alcool îi terorizezi şi pe părinţi, îi furi, îi distrugi şi pe ei, dar şi pe alte persoane. Părinţii şi toate rudele suferă cu tine ani de zile, îi termini pe toţi. ;
„DUMNEZEU PENTRU ROMÂNI E GHIŞEUL DE CERERI ŞI RECLAMAŢII“
Cum îl percep studenţii pe Dumnezeu?
Cei mai mulţi dintre ei îl percep la fel ca părinţii lor, în sensul că la nevoie, la necaz, vii şi te rogi la Dumnezeu, el te ajută, Dumnezeu e ghişeul de cereri şi reclamaţii şi plângeri şi dureri. Când ai probleme îţi înaintezi cererea, văzută cumva şi prin pomelnic, şi prin felul cum te rogi. Se rezolvă treaba şi gata, îţi vezi de treburi! Şi ţi se pare normal să fie aşa. Într-adevăr, Dumnezeu nu vrea prezenţa continuă a ta în biserică sau să stai câteva zile în biserică, dar vrea să ai o relaţie sinceră şi serioasă cu el. E ca şi cum ai zice „eu mă duc la prietenul meu doar când am nevoie de bani, în rest nu mă duc“. Un astfel de prieten nu poate să te iubească. Trebuie să mergi la prietenul tău şi când eşti bine, şi când eşti rău. Asta uită majoritatea oamenilor. Rugăciunea e structurată în slavă, mulţumire şi cerere. La noi, e cerere de cele mai multe ori, e cererea şi gata!
Cum pot oamenii să se apropie de Dumnezeu în societatea de astăzi, când totul se face pe fugă, oamenii sunt stresaţi şi nu au timp de lucrurile importante?
În primul rând e importantă cunoaşterea lui Dumnezeu, şi asta nu poate fi făcută decât prin evanghelii. Să citească cele patru evanghelii. Să citească măcar cât de cât. Să-l cunoască pe Dumnezeu, pe Iisus Hristos, nu din auzite, ci din cărţi. Să citească cel puţin două din vieţile sfinţilor mai noi, care au venit acum, care sunt mult mai detaliate şi mai aproape de noi. Să vadă o evanghelie trăită. Al treilea, să încerce să deschidă ochii şi să-l cunoască pe Dumnezeu în toată făptura. Nimeni nu se poate uita noaptea la un cer înstelat sau la un munte şi să nu rămână cu gura căscată. În toate se vede frumuseţea lucrărilor lui Dumnezeu. Dacă fac aceste trei lucruri, vor începe să-l aibă tot timpul în ei pe Dumnezeu, mai ales că natura îţi aduce aminte tot timpul.
Cum poţi să-i convingi pe oameni să întoarcă celălalt obraz în societatea modernă?
Depinde spre ce vrei să tinzi, dacă vrei să tremure toţi în faţa ta, dai înapoi cu pumnul de zece ori mai mult şi aşa îţi impui autoritatea. Dacă totuşi vrei nu autoritatea prin bătaie, ci ca valoare umană, asta e singura soluţie. Un om care te loveşte, cu un cuvânt, cu o faptă, dacă vrei ca vreodată să se mai poată întoarce omul acela la tine, singura soluţie e să întorci celălalt obraz. Dacă un om are ceva cu tine şi îi mai şi răspunzi, ori cu o vorbă rea ori cu o palmă, el îşi va găsi îndreptăţire să-ţi facă rău încă mulţi ani de atunci. Şi ura nu poate decât să crească în timp şi să treacă şi la familie. Un asemenea om, care întoarce obrazul, poate să stingă munţi de răutate, e ca şi o undă care vine pe mare şi la un moment dat se opreşte, la cineva se opreşte. În momentul ăla, ori îl socoteşti pe ăla nebun că nu-ţi răspunde, ori îl socoteşti viclean, că-ţi pregăteşte el ceva. Întorcând obrazul, ţie ţi se dă şansa la mântuirea lui, s-ar putea ca omul acela văzând acest lucru să înceapă şi el să se schimbe, să se împace cu tine, să se împace cu celălalt. E singura şansă de a ajuta la mântuirea celuilalt, restul sunt poveşti.
Cum sunt relaţiile între tinerii din ziua de astăzi?
Sunt mai brutale. Nu mai există acea tatonare, acea atenţie a unuia faţă de altul, acea pregătire a relaţiei, acea bucurie de a te întâlni. Ar fi putut să treacă şi săptămâni, şi luni, şi să-ţi fie teamă şi să o atingi, s-o iei de mână. Acum, la prima întâlnire poate nu se întâmplă nimic, dar la a doua întâlnire aproape că se întâmplă şi relaţia trupească. Trecând peste ideea că ar fi un păcat, mi se pare o depărtare de frumuseţea vieţii. Un bun somelier analizează vinul, îl clatină, îi adulmecă mireasma, îi vede culoarea. El gustă puţin din vin ca să-i descopere adevăratul gust. Sau poţi să dai pe gât o sticlă întreagă. Aşa e şi la studenţi, fapt care îi face să nu mai poată trăi bucuria prezenţei celuilalt, să-l cunoască. De aceea şi căsătoriile după asemenea relaţii care încep astfel sunt semiratate. Aşa cum trupul trebuie pregătit, cu atât mai mult sufletul trebuie pregătit pentru a-l putea descoperi pe celălalt, pentru a se încredinţa celuilalt, pentru a-l putea iubi pe celălalt. E nevoie de o perioadă de pregătire, de obişnuire a unuia cu celălalt. Nu poţi să cunoşti un om doar pentru că îl cunoşti fizic. Cuplurile se formează în cluburi, la concerte, în sălile de lectură şi chiar aici, la biserică, am avut foarte multe cupluri.
Câte perechi s-au format în biserică?
Ne bucurăm că se cunosc aici şi formează cupluri, că e mai bine decât se se întâlnească ameţiţi într-un local. Pe mulţi care erau pe gânduri i-am încurajat. E mult spus că am fost un Cupidon, am fost un martor. Ştiţi cum spune Dumnezeu: „În gura a doi sau trei martori e tot adevărul“. Primul martor a fost Dumnezeu, iar al doilea am fost eu. Cunoscându-i şi pe unul, şi pe altul, le-am spus: „Da, merită să încercaţi“. Unii dintre ei au crezut şi au mers mai departe şi cred că sunt fericiţi. Am cununaT zeci de asemenea cupluri, vreo 25 de astfel de cupluri formate aici. Au plecat în ţară, în lume, dar păstrează aceleaşi valori creştine, aceeaşi bucurie de a se descoperi unul pe altul, o sensibilitate a unuia faţă de altul.
„CEI MAI MULŢI STUDENŢI SUNT OBSEDAŢI DE CARIERĂ“
Ce valori au studenţii în ziua de astăzi?
Au asumat şi ei valorile lumii actuale. Cei mai mulţi sunt obsedaţi de carieră. Al doilea lucru important este să le meargă bine, să aibă de toate, casă, bani, maşină, care cred că a fost o obsesie a românilor după Revoluţie, până ne mai trece, toţi suntem obsedaţi de lucrul acesta. Sunt obsedaţi de examene, de ce-o să fie, dacă vor avea o slujbă, dacă vor avea bani. Vorbesc acum despre cei care sunt mai cuminţi şi vin la biserică. Ceilalţi, care se gândesc numai la plăceri, nu prea vin decât când au probleme.
Ce-i sfătuiţi pe aceştia?
Să îl ia în considerare şi pe Dumnezeu, care zice: „Atunci când eşti la necaz, cheamă-mă!“. În al doilea rând, le atrag atenţia să nu pună toată inima şi toată baza lor şi sufletul lor numai pe lucrurile acestea trecătoare. Când vor alege o profesie sau să meargă undeva să facă bani, să se gândească şi la Dumnezeu, adică „am eu acolo unde să mă mai închin din când în când, oare dacă mă duc dincolo, o să-mi aduc aminte de Dumnezeu?“, să-l aibă în vedere şi pe Dumnezeu şi eu cred că mai sporiţi şi mai folosiţi vor ajunge. Mai ales că Dumnezeu zice: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi altele vi se vor adăuga vouă“.
Câţi studenţi vin la biserică în mod constant?
Duminica sunt vreo 350-400 de oameni care vin constant, dar sunt, în total, vreo 6-700 de persoane pe care le cunosc şi vin la biserică şi care sunt un fel de comunitate. E un număr foarte mic, dar nici nu aş avea unde să primesc mai mulţi. Nu mai sunt biserici pentru studenţi în Cluj, dar ei merg la Catedrală şi la alte biserici. Nădăjduiesc că măcar 10% dintre studenţi merg la biserică.
„SLUJBA E MAI TINEREASCĂ. NU E CÂNTATĂ, E VORBITĂ“
Din 2005, de când sunteţi preot la biserica din Hasdeu, au fost situaţii în care să existe cazuri aparent fără rezolvare care să se fi rezolvat ca prin minune?
Vin oameni din tot Clujul aici pentru că e o comunitate tânără, slujba e mai vioaie, mai tinerească. Slujba nu e cântată, e vorbită. Sunt foarte multe minuni făcute de sfinţi aici. Mă refer la oameni care au venit cu boli grele şi care s-au vindecat rugându-se cu stăruinţă lui Dumnezeu şi sfinţilor. Studenţi şi nu neapărat. Oameni cărora le-au zis doctorii: „Incredibil, era cancer, dar acum nu mai vedem nimic“. Pentru ei e o minune fără discuţie. Nu cred că e posibil să fi greşit aparatele toate. Aceşti oameni se întorc spre Dumnezeu. Am avut zeci de asemenea cazuri şi cred că orice preot are asemenea cazuri. Poate că nu neapărat de la boli mortale, dar de la boli grave. După această încercare, eu le spun să nu se întoarcă la acelaşi stil şi la aceeaşi viaţă care le-a provocat boala. De obicei, cei ce ies din asemenea boli îi ajută pe alţi bolnavi. Unii fac asociaţii, organizaţii, simt nevoia să dea înapoi ce au primit. Şi sunt mult mai des în biserică şi îi ajută pe toţi cei care vin aici. Avem mulţi oameni pe care-i ajutăm.
Cum vedeţi dumneavoastră societatea românească?
Cred că noi, românii, am avut, imediat după Revoluţie, aceste complexe, că noi n-avem case, că noi suntem săraci, că noi n-am fost în străinătate, că noi n-am văzut filme, nu am fost lăsaţi să înjurăm. După Revoluţie, am început să facem case cu zeci de camere, care şi-au permis, deşi nu le foloseau la nimic, şi-au luat maşinile cele mai scumpe. Au început să înjure, chiar şi filmele sunt cu înjurături. Sexualitatea, pornografia pe paginile ziarelor, în străinătate la chioşcuri nu vezi aşa ceva. Şi la reclamă la parchet apar femei dezbrăcate. M-am întrebat: „Ce-i cu noi, de am luat-o aşa, razna?!“. Sunt nişte complexe de-ale noastre pe care am vrut să le ostoim. Şi cu avorturile, la fel. Sper să se termine, să ajungem la mintea cea din urmă a românului.
„AM DEVENIT TOŢI COCALARI, TOŢI MANELIŞTI“
România trece acum prin clipe grele, e criză economică, dar şi morală. Ce i-aţi sfătuit pe oameni să facă pentru a trece mai uşor peste aceste încercări?
E importantă morala religioasă. Cred că ochiul reporterului nostru, în general, a vizat numai cadrele urâte, numai prostiile, numai certurile şi scandalurile, nu vreau să dau vina pe jurnalişti, dar asta a dorit şi poporul, asta a căpătat, s-a dezvoltat foarte mult presa de tipul acesta. Cumva am ajuns toţi aşa, am devenit toţi cocalari, toţi manelişti, toţi nu-ştiu-cum am ajuns. Nu sunt elite la care să te uiţi şi să zici „vreau şi eu să fiu aşa“. Aceste elite sper să se ridice, nădăjduiesc să se ridice astfel de elite din cei plecaţi, care văd că acolo nu e chiar aşa. Ei văd că e multă muncă şi e multă osteneală şi totul se face cu multă greutate şi, întorcându-se în ţară, să promoveze toate aceste valori. De la noi luând vechea morală creştin-ortodoxă, pe care ar trebui să şi-o asume, şi de acolo luând munca serioasă.
Biserica, în momentul de faţă, îşi duce la îndeplinire misiunea pe care o are?
Cred că dorinţa este mare de a-şi face treaba, cred că unii preoţi reuşesc, alţii – mai puţin, fiecare după măsura lui. Cum fiecare popor îşi are conducătorii pe care-i merită, la fel putem spune şi despre preoţi. La părintele Arsenie Boca veneau şi se plângeau oamenii că preotul nu este aşa cum ar trebui să fie. El zicea: „Dar copiii voştri unde-s, de ce nu i-aţi făcut preoţi buni? Copilul tău ce e? Merge la biserică?“. Şi i se răspundea: „Copilul meu nu merge la biserică, bea, fumează“. Atunci el spunea: „Păi cum vreţi să aveţi preoţi buni?! Că preoţii din copiii voştri se fac. Dacă ai voştri sunt aşa, ce să ceri de la preoţi, ei nu-s paraşutaţi din cer, şi ei sunt dintre voi. Pe măsura poporului, e şi preotul“. Totuşi sunt preoţi mulţi care-şi fac treaba bine şi sunt şi generaţiile de preoţi tineri. Preoţii care intră acuma sunt pentru sate mici, şi dacă mai vor să intre, intră numai pentru vocaţie, pentru că n-au ce avuţii să facă într-un sat de 50 de oameni. Sper ca încetul cu încetul să vină aceştia în locurile mai importante şi să se reînnoiască cumva glasul bisericii între oameni.
Cel mai bun prieten este acum tot preot în Cluj
Ciprian Negreanu argumentează că ce i s-a întâmplat la mormântul lui Arsenie Boca nu a fost autosugestie prin faptul că aceleaşi sentimente le-a avut şi prietenul care se afla lângă el atunci, un student la Politehnică devenit şi el preot.
Este vorba despre Cătălin Pălimaru (foto), care acum este preot la o biserică din Cluj, conduce revista „Tabor“ a Mitropoliei Clujului şi lucrează la Radio Renaşterea. Pălimaru, prietenul cel mai bun al lui Negreanu, a mărturisit pentru „Weekend Adevărul“ că momentul de la Prislop i-a schimbat şi lui viaţa, dar nu vrea să vorbească despre aceasta. „Este adevărat că acest eveniment mi-a schimbat radical viaţa, dar a fost cu mult timp în urmă şi este un subiect foarte intim. Mi-e foarte greu să vorbesc despre asta“, ne-a explicat Cătălin Pălimaru.
Preotul Negreanu ne-a istorisit pe scurt despre experienţa prietenului său. „Eram colegi de bancă la liceul pe care l-am făcut la Petroşani. Era fiu de muncitor. El era cu ştiinele exacte şi vorbind ne-am apropiat. El a dat la Politehnică la Cluj, iar eu eram la Filosofie. Amândoi gândeam cam aceleaşi lucruri despre lume şi Dumnezeu. El era foarte influenţat de gândurile mele. Şi el a trăit o experienţă care i-a schimbat viaţa la Prislop. A renunţat la Politehnică, a făcut Teologia şi a devenit preot. Eu sunt convins că Dumnezeu a avut o mare pedagogie cu mine, eu îi acuzam pe alţii, cum ar fi fratele meu, că e un fenomen de autosugestie credinţa, că se entuziasmează unii pe alţii, se emoţionează unii alţii, unul povesteşte ceva, altul creşte povestea şi devine un mit.
Cred că Dumnezeu, ştiindu-mă, m-a schimbat la mormântul sfântului. Prietenul meu mi-a spus că a simţit acelaşi lucru cu mine. Faptul că amândoi ne-am schimbat e o dovadă că nu a fost autosugestie. Schimbarea a fost radicală şi pentru el. Înainte nu mergeam la biserică, iar apoi n-a fost duminică fără să ajungem la biserică, mergeam la mănăstiri, mergeam în pelerinaje. El era un om mai zgârcit când era liceu, apoi a ajuns să găzduiască săraci la el la cămin, a ajuns să le spele hainele. Schimbarea a fost evidentă şi dură. El a dat la Teologie, a terminat şi a continuat cu masterat şi cu doctorat. Acum slujeşte la o biserică din cartierul Gheorgheni“, ne-a spus Ciprian Negreanu.
Se încarcă comentariile...
