Actori celebri au purtat costume realizate de Oana Păunescu.„În comunism, Fondul Plastic însemna o mare oportunitate pentru artişti“

Designerul Oana Păunescu (59 de ani) a realizat costume de film pentru personaje interpretate de actori celebri ca Nicole Kidman, Kevin Costner, Glenn Close, Nicolas Cage, Wesley Snipes, Jude Law şi Jon Voight şi a colaborat cu regizori de renume mondial.

Nu întâmplător, anul acesta, Festivalul Internaţional de Film Transilvania (31 mai-9 iunie) i-a oferit premiul pentru întreaga carieră, încununând, astfel, seria de succese înregistrate în cariera sa,

Alături de soţul ei, Oana Păunescu deţine studioul Castel Film, pe care l-a înfiinţat la scurt timp după Revoluţie, în 1992. În plus, ea are un atelier în care creează costume de film, dar în acelaşi atelier se confecţionează şi costume pentru superproducţii, al căror design le aparţine altor creatori. Tot după Revoluţie a pus bazele reţelei de magazine DaDa. Soţii Oana şi Vlad Păunescu au fost incluşi de revista „Forbes“ în topul celor mai bogaţi oameni din România, având în 2010 o avere de 10 milioane de euro. Însă banii nu par să o fi schimbat pe Oana, care e departe de imaginea unei milionare cu fiţe. Deşi a conceput haine în valoare de milioane de euro, unele purtate de vedetele de la Hollywood, designerul preferă să se îmbrace simplu.  „Poate şi pentru că am făcut toate hainele din lumea asta şi aş putea avea orice“, ne explică zâmbind. 

Oana Păunescu preferă de regulă ţinutele simple

„Weekend Adevărul“: După aproape 35 de ani de activitate, sunteţi laureata premiului pentru întreaga carieră la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF) din acest an. Cum au fost, însă, începuturile, în anii ’80?

Oana Păunescu: Am debutat în anul 1985 cu filmul „Domnişoara Aurica“, în regia lui Şerban Marinescu. Am făcut costumele şi pot spune că acela a fost botezul meu ca artist şi filmul care mi s-a părut cel mai greu, fiind şi un film de epocă. La acel film l-am cunoscut şi pe soţul meu. El era pe atunci director de imagine. 

Asta şi pentru că eraţi foarte tânără, iar vremurile erau mult mai grele?

Da, aveam 25 de ani, terminasem facultatea de puţin timp, aveam doar trei ani de stagiu. Iar pentru cineva de 25 de ani, un film a cărui acţiune se petrece în 1930 e destul de dificil. Asta mai ales în condiţiile în care în perioada respectivă nu exista internet şi nu aveam acces la informaţii atât de uşor ca acum.

Oana Păunescu în 1985, în timpul filmărilor pentru „Domnişoara Aurica”

Şi cum vă documentaţi pe atunci?

Practic, ne luam toate informaţiile din Biblioteca Academiei. Bine, exista fondul secret al Academiei Române, unde aveai acces în baza unei legitimaţii speciale. Acolo mai găseai reviste şi ziare vechi, de unde puteai lua pulsul epocii respective, a anilor ’30. Şi mai existau şi bunicii şi prietenii lor, oameni în vârstă care trăiseră acele vremuri şi care puteau să-mi mai povestească. Dar era cumplit de greu şi de asta mi se pare filmul cel mai complex, dar şi cel mai dificil la care am lucrat. Astăzi e simplu: deschizi internetul, informaţia circulă. Dar atunci totul era blocat.

Spuneaţi că tot atunci l-aţi cunoscut pe soţul dumneavoastră. A fost dragoste la prima vedere?

Da, cum spuneam, el era operator de imagine pe atunci. Cred că a fost dragoste la prima vedere (zâmbeşte)... Dacă am rămas împreună de atâta timp şi am întemeiat o familie...

Familia „film“

Fiul dumneavoastră a moştenit pasiunea pentru film?

Se poate spune şi aşa. Andrei, copilul nostru, face producţie de film. Adică, el este cel mai înclinat să urmeze partea asta mai pragmatică.

Sunteţi designer şi, în această calitate, aţi lucrat cu zeci, poate sute de actori din ţară şi din străinătate. Nu v-ar fi tentat şi pe dumneavoastră să fiţi actriţă ori regizoare?

Dacă mă pui în faţa camerei, fie şi în planul al 17-lea, eu mă pierd. Sunt total blocată! Şi nici regizor nu mă văd. Mi se pare că munca de regizor este foarte complexă şi n-am avut această aspiraţie. Am fost însă, până la urmă, regizorul propriilor mele costume.

Dar în copilărie, în adolescenţă, ce aţi fi visat să faceţi?

Dacă aş da timpul înapoi, bineînţeles că în intimitatea şi în gândurile mele m-aş fi văzut făcând orice. Dar e o cale de acolo şi până la a face efectiv. Dintotdeauna mi-a plăcut să desenez. În adolescenţă îmi plăcea să citesc, să merg la teatru, la concerte, expoziţii, să fac orice activitate care mă ajuta să evadez din cotidian. Părinţii mei, medici fiind, erau mai pragmatici şi insistau să învăţ limbi străine şi matematică pentru a da admitere la ASE, dar în final au înţeles că „o viaţă ca toţi ceilalţi“ nu-mi era potrivită. Aşa că au avut răbdare şi m-au sprijinit când i-am anunţat că aş vrea să dau admitere la Universitatea de Arte Plastice.

Pe platoul de filmare pentru filmul „Drumeţ îin Calea Lupilor”, regia Constantin Vaieni, 1988

Şi cum au fost examenele de admitere şi anii studenţiei?

Pentru intrarea la facultate m-am pregătit doi ani cu graficianul Nicolae Alexi. A fost una dintre întâlnirile predestinate să îmi schimbe radical viaţa. Am ales secţia de Scenografie la îndrumarea lui Alexi. El a fost cel care a intuit că este secţia cea mai aproape de dorinţa mea de a experimenta lucruri noi. Primul an de facultate mi s-a părut foarte complicat. Aveam 18 ani şi mă simţeam un outsider, veneam de la un liceu teoretic şi nu prea îmi găseam identitatea printre atâţia colegi mai mari ca vârstă sau experienţă, majoritatea proveniţi de la licee de artă. Am avut însă parte de o altă întâlnire providenţială. În anul doi de facultate l-am avut profesor de clasă pe scenograful Andrei Both. Întâlnirea cu Andrei Both a însemnat o şansă extraordinară în formarea mea, m-a ajutat să abordez necunoscutul şi să învăţ să am curajul să îmi exprim ideile, gândurile şi visele.

Şi-a „făcut mâna“ la Fondul Plastic

Care a fost primul dumneavoastră loc de muncă după ce aţi terminat facultatea? Unde te puteai angaja atunci după absolvirea Universităţii de Arte Plastice?

Imediat după terminarea facultăţii, am început să colaborez cu Fondul Plastic. Fondul Plastic în toţi acei ani de comunsim însemna o mare oportunitate, atât pe plan artistic cât şi din punct de vedere financiar. În acei ani existau magazine unde numai absolvenţii facultăţii de Arte aveau posibilitatea să îşi vândă creaţiile proprii. Erau anii dinainte de 1990, când nu prea găseai mare lucru în comerţul socialist, iar aceste magazine însemnau un adevărat paradis pentru cumpărători... În magazinele acestea puteai găsi rochii, genţi din piele, accesorii unicat făcute „pe genunchi“ de noi, artiştii răsfăţaţi ai sorţii. Tot la scurt timp după absolvirea facultăţii, am lucrat un an ca scenograf la teatrul din Bacău, apoi în studiourile de film de la Buftea. În film mi-am urmat pasiunea, aceea de designer de costume, şi pot spune că am reuşit să-mi găsesc visul personal şi să-l urmez. 

„Nonsensul“ anilor ’90

Aţi lansat şi un brand important, DaDa...

Cei câţiva ani de vânzare prin magazinele Fondului Plastic au însemnat un antrenament în economia de piaţă, aşa că imediat după Revoluţie, în 1990 am înregistrat brandul DaDa.

A fost greu?

Împreună cu soţul meu eram foarte hotărâţi să schimbăm lumea şi să aducem în viaţa oamenilor o schimbare nu numai în modul de a se îmbraca, ci şi în atitudine. Am ales numele brandului DaDa, pornind de la un citat al curentului artistic dadaist: „individul dadaist urăşte prostia şi iubeşte nonsensul“, un citat care ni se părea că se potriveşte anilor ’90. Am deschis un mic magazin în strada Tache Ionescu, la numărul 1, magazin care există şi astăzi. Acolo am început să vindem genţi şi curele din piele create şi lucrate de noi. Timp de aproape 30 de ani, DaDa a însemnat o reţea de magazine, un brand bine definit de fashion şi chiar şi un restaurant. Uneori, în pauza dintre filme, mă relaxează să mă găsesc în atelierul de pielărie şi să mă pierd printre mostre de piele colorată, catarame şi nasturi aurii, iar cumva genţile au rămas pasiunea mea.

Şi în prezent ce se întâmplă în atelierul DaDa?

Astăzi, DaDa înseamnă mai ales un atelier unde confecţionăm costume pentru filme artistice şi ne putem lăuda cu confecţionarea a mii de costume pentru producţii cum sunt „Perfume: A story of a Murderer“, în regia lui Tom Tykwer, „The Three Musketeers“, în regia Paul W.S. Anderson, „Divergent“ – regia Neil Burger şi multe altele. În prezent, însă, magazinul DaDa, restaurantul DaDa şi brandul aferent sunt închiriate. Uneori mai lucrez la o colecţie de genţi. Acum, brandul DaDa înseamnă DaDa costumes, mai precis, creaţie şi manufactură pentru costume de film. ;

„Pentru Nicolas Cage, Wesley Snipes, Willem Dafoe, Glenn Close am creat şi semnat eu costumele“

În ce an aţi înfiinţat Castel Film şi cum se explică succesul şi faptul că atât de multe vedete colaborează cu dumneavoastră şi cu Castel Film?

Am înfiinţat Castel Film în 1992, împreună cu soţul meu, şi este o firmă de servicii complete pentru film. 

Există în România şi alte case de film puternice, unele care ar putea reprezenta o concurenţă importană pentru Castel Film?

Sigur că da, există concurenţă şi e pozitivă. Sunt foarte multe case de producţie deschise în ultimii ani. Ada Solomon, Tudor şi Oana Giurgiu, Anca Puiu, Cristian Mungiu sunt poate cei mai cunoscuti dintre cei care deţin case de producţie care produc filme româneşti sau străine. Concurenţa există şi este binevenită. Dar noi asigurăm servicii complete, asta însemnând platouri filmare, aparatură cinematografică, construcţii de decor la standarde internaţionale. În plus, pe mai multe hectare, oferim posibilitatea construirii de decoruri exterioare de mare anvergură.

Cum vă aleg actorii şi regizorii din străinătate?

Producătorii sunt cei care decid locaţia pentru filmele lor, iar calitatea serviciilor noastre este deja bine cunoscută celor din străinătate. Am lucrat atât pentru mari studiouri şi companii din străinătate, cum sunt Universal, Sony, Paramount, History Channel, Amazon, Netflix, cât şi pentru multe firme independente americane sau europene. Important este că am reuşit să lucrăm cu nume mari, iar asta ne-a onorat şi ne onorează.

Care sunt cele mai importante staruri de la Hollywood cu care aţi colaborat şi pentru ce filme?

Am lucrat cu foarte mulţi actori importanţi si ar fi păcat să-i trec pe unii cu vederea. Dar, ca să vă răspund, am lucrat în 2003 cu Nicole Kidman, Jude Law si Renée Zellweger la filmul „Cold Mountain“. Cu Wesley Snipes, în 2005, la filmul „7 secunde“. Cu Nicolas Cage am colaborat de două ori: în 2012 la „Ghost Rider: Demonul răzbunării“ şi în 2014, la „Duşmanul din umbră“. Mai recent, am lucrat cu Willem Dafoe şi cu Glenn Close în „What Happened to Monday“. Aş vrea să fac o clarificare în legătură cu munca mea. Uneori este vorba de muncă de creaţie, de costume designer la filmele unde am semnat costumele, iar alteori doar urmăresc manufacturarea în „Atelierele DaDa“ a costumelor create de alţi designeri străini de costume film. Pentru Nicolas Cage, Wesley Snipes, Willem Dafoe, Glenn Close, Noomi Rapace, Elizabeth Hurley, Keira Knightley, Christopher Lambert, Steven Seagal şi Donald Sutherland am creat şi semnat eu costumele.

Oana Păunescu împreuna cu Willem Defoe, în timpul filmărilor pentru „What happened to Monday”, în 2017

Când nu sunteţi chiar dumneavoastră creatoarea costumelor, cum se desfăşoară colaborarea cu vedetele?

Atunci când am lucrat cu Elizabeth Hurley, în 2003, pentru filmul „Method“ / „Frumoasa criminală“, o parte dintre costume au fost confecţionate sau cumpărate de la Londra. Asta a implicat şi prezenţa mea la probele de costum de la Londra şi mersul la cumpărături împreună cu Elizabeth. În 2004 am repetat experienţa, fiind personal shopper în Los Angeles pentru Jennifer Tilly, la filmul „Seeds of Chucky“ / „Fiul lui Chucky“. La „Cold Mountain“, însă, am urmărit execuţia costumelor create de Ann Roth şi am participat la probele de costum ale actorilor Nicole Kidman, Jude Law şi Renée Zellweger. Similar, cu ocazia probelor şi manufacturii costumelor, i-am cunoscut şi pe Kevin Costner, Bill Paxton, Sharon Stone şi pe Andi Garcia, care au jucat în diverse producţii la Studiourile Castel Film.

Vi s-a întâmplat să rămâneţi în relaţii foarte bune cu unii dintre marii actori cu care aţi lucrat?

Da. Am rămas în relaţii excelente cu Kevin Costner şi cu Glenn Close. Cu ea am lucrat de curând, cum am spus, la filmul „What Happened to Monday“, din 2017. Imediat  după încheierea filmărilor, Glenn Close a jucat la Londra într-un spectacol musical. Ne-a invitat la spectacol şi ne-a rugat s-o aşteptăm la ieşire, să ne vedem. Asta nu înseamnă neapărat că suntem nu ştiu ce mari prieteni. Dar ne respectăm şi ne apreciem reciproc. 

Oana alături de Glenn Close

În general sunt mulţumiţi de colaborarea cu dumneavoastră şi de lucrul în România? Îşi manifestă în vreun fel mulţumirea?

În general, toţi sunt mulţumiţi, altfel n-ar reveni. Am fost lăudată de nenumărate ori, dar parcă cel mai frumos a fost atunci când mă aflam o dată în SUA, după ce lucrasem pentru o miniserie Amazon, „Comrade Detective“ / „Tovarăşul miliţian“. Producătorii mi-au spus că a văzut Keanu Reeves filmul şi că vrea neapărat să-l felicite pe omul care a făcut costumele. Sunt lucruri din acestea mici, dar pentru mine a însemnat mult că un actor de talia lui voia să mă felicite. ;

„Să vezi actorul în momente intime face parte din job“

„Weekend Adevărul“: Cât de dificil este să lucraţi cu actori mari, de calibrul lui Nicolas Cage şi al lui Glenn Close? Au existat vreodată probleme?

Oana Păunescu: Probleme e prea mult spus. Mai degrabă, am avut parte de provocări, aşa ar fi corect spus. De exemplu, în general actriţele trimit pe e-mail, înainte de a veni în ţară, măsuri care nu corespund cu ceea ce constaţi atunci când ajung la probele din atelier. Cele mai multe se scuză şi spun că drumul e de vină, avionul... Şi că în două zile vor pierde toţi centimetrii care ies în plus la măsurători.

Cum este să lucraţi direct cu marile vedete de la Holywood? Sunt oameni dificili? Au pretenţii absurde? E mai greu decât cu alţi actori?

Indiscutabil că orice actor, oricât ar fi de mare, chiar dacă are zece asistenţi, la proba de costum rămâne singur cu mine şi lucrez direct cu el. În acel moment, faci parte din echipă, iar barierele, dacă au existat, se pierd. Tu discuţi direct cu el, îi expui concepţia, eşti cel care îi va creiona personajul, iar el devine egalul tău. Intri cumva în intimitatea lui, actorul nu poate purta o burka. Tu, designerul de costume, trebuie să-l vezi şi îmbrăcat, dar şi dezbrăcat, ipostaze mai intime, asta face parte din jobul tău. Pe urmă ai închis capitolul şi nu mai vorbeşti cu nimeni despre ce ai văzut, nu dai niciodată detalii, asta deja face parte din fişa postului.

Aţi trăit şi momente amuzante alături de marii actori?

Da, în atâţia ani au existat şi astfel de momente. O să vă dau aici exemplul colaborării mele cu Jon Voight. Jon Voight are 80 de ani, dar arată extraordinar de bine. Personajul pe care urma să-l joace era cel al unui bătrân. Iar eu, în sinea mea, mi-am spus că oricum are o vârstă, deci nu va fi o problemă să-l îmbrac. Dar la întâlnirea cu actorul, el spune că nu, nimeni nu va crede că este un bătrân dacă apare aşa cum arată în realitate. Spre surprinderea mea, a scos din rucsacul cu care venise la probă un costum special „de bătrân“, cu burtă şi cocoaşă. A fost nostim!

„Mulţi actori păstrează costumele din filme“

Apropo de costume, aţi avut şi o expoziţie specială de costume cu ocazia TIFF, chiar în cadrul festivalului. Cât timp v-a luat să vă ocupaţi?

A fost foarte complicat, pentru că, de regulă, costumele nu rămân formate pe rol aşa cum au apărut în expoziţie. Când se termină un film, fiecare obiect de vestimentaţie îşi găseşte locul într-o magazie de costum, alături de sute de rochii, pantaloni, cămăşi, fuste sau paltoane. Este foarte complicat să le reformezi pentru o expoziţie. Totodată, foarte mulţi actori păstrează costumele purtate de ei la sfârşitul proiectului. Glenn Close, de exemplu, îmi povestea că are la New York o magazie uriaşă cu toate costumele purtate de ea în filmele jucate. Pe de altă parte, au fost producţii unde am manufacturat costume care erau cumpărate de case specializate în închirierea de costume din Franţa sau Spania, înainte să înceapă filmările. Şi atunci, imediat după încheierea filmărilor, costumele pleacă spre alte ţări.

Pe lângă marii actori de la Hollywood cu care aţi lucrat, aţi colaborat şi continuaţi să o faceţi şi cu actori mai tineri, cu artişti români. Dacă e să ne referim la actorii din „noul val“, care v-au impresionat cel mai mult în ultimii ani?

În România sunt foarte mulţi actori tineri talentaţi. N-aş putea să-i numesc, sunt foarte mulţi. Este o generaţie extraordinară şi nu numai cei care vin din spate, dar filmul românesc are nişte actori absolut extraordinari. Din păcate, e foarte greu să aibă vizibilitate foarte mare afară. Sigur, mai există şi mari actori cu o carieră internaţională. De exemplu, domnul Iureş (n.r. – Marcel Iureş) şi Ana Ularu. Noi am fost mulţi ani închişi, n-am avut vizibilitate, spre deosbire de vecinii noştri care au avut un regim mai permisiv în anii comunismului şi au putut să colaboreze cu străinii altfel decât noi. Şi mai este aici un aspect: actorul român este, de regulă, actor de teatru, iar în momentul în care tu faci un film, lui îi este greu să se elibereze ca să fie disponibil mult timp peste filmări. Şi atunci, foarte puţini sunt dispuşi să accepte un compromis. Dar asta este şi formaţia actorului britanic, a celui francez sau italian. Doar americanii sunt o excepţie.

Oana Păunescu alături de Paul Schrader, pe platoul de filmare, în timpul realizării „Dyng of the Light” (2014)

„Eşti ca un sportiv în cantonament“

Se ştie că viaţa de actor, aşa tentantă cum pare din afară, nu este tocmai uşoară. Dar cum este viaţa

dumneavoastră, ca designer de costume pentru film?

Sunt multe ore de muncă şi, cumva, viaţa personală trebuie sacrificată. Eu sunt un om norocos fiindcă şi eu şi soţul meu am lucrat şi lucrăm în acelaşi domeniu. Şi atunci am împărtăşit acelaşi program. Pentru că, în momentul în care începi un film, poţi să ai 12-14 ore de lucru într-o zi. Eşti ca un sportiv în cantonament, timp de două luni, patru luni, opt luni. Este o viaţă foarte frumoasă, dar devoratoare.

Privind în urmă, dintre atâtea proiecte, de care vă simţiţi cea mai legată?

Fiecare proiect a însemnat o părticică din mine. E ca şi cum ai avea mai mulţi copii: pe fiecare îl iubeşti la fel ca pe ceilalţi. Chiar dacă poate că ai o afinitate mai mare cu unul, nu poţi să-i diferenţiezi.

Ce pregătiţi în viitorul apropiat, ce proiecte mai aveţi în derulare?

Acum lucrez cu Iosif Demian un film românesc la casa Mandragora, care se numeşte „Rondul de Noapte“. Este un proiect foarte, foarte interesant, care chiar mi-a plăcut mult. Iosif Demian este un regizor de origine română, dar care trăieşte în Australia. A avut la TIFF Lounge o lansare de carte, „Baloane de curcubeu“. Iar în toamnă sper să lucrez împreună cu soţul meu la un proiect la care el ţine foarte mult. Vlad este coscenarist, alături de Constantin Chelba. În plus, Vlad va fi şi regizorul filmului.

Oana Păunescu împreuna cu soţul ei, Vlad Păunescu, pe platoul filmului Live 2015

Şi care este subiectul acestui film?

Este o poveste reală, inspirată din viaţa unui actor cu care noi am lucrat şi care a devenit ulterior călugăr. Filmul se va numi „Scara“.

Când ar urma să apară în cinematografe?

Noi sperăm că pe 13 iunie anul viitor, 2020, când se vor împlini 30 de ani de la sosirea inopinată, dar programată a minerilor în Bucureşti.  ;

Costume designer pentru filme celebre

 Numele: Oana Păunescu

 Data şi locul naşterii: 1 decembrie 1959, Bucureşti

 Starea civilă: căsătorită cu Vlad Păunescu, împreună cu care a înfiinţat studioul Castel Film. Au un fiu. 

 Studiile şi cariera: 

 În 1982 a absolvit Institutul de Arte Plastice, secţia de Scenografie, din Bucureşti.

 Este designer vestimentar şi costume designer pentru filme celebre româneşti sau străine. 

 În 1991, a înfiinţat casa de modă şi reţeaua de magazine DaDa. 

 Printre cele mai importante pelicule pentru care a semnat designul costumelor se numără: „Mirrors“, „Seed of Chucky“, „Dying of the Light“ / „Duşmanul din umbră“, „Pulse“ şi „What Happened to Monday“, „Kira Kiralina“, „Dracula: The Dark Prince“ şi „Nunta mută“. 

 Locuieşte în: Bucureşti