Traseul lui Ion Iliescu: copilul neiubit din mahalaua lăutarilor din Olteniţa, comunistul fericit de la Moscova şi păpuşarul jocurilor politice de după '89

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ion Iliescu, în 2010, la Congresul PSD Foto Shutterstock
Ion Iliescu, în 2010, la Congresul PSD Foto Shutterstock

Născut pe strada „lăutarilor” din mahalaua Olteniţei, cel mai cunoscut personaj al României post-decembriste îşi sărbătoreşte ziua de naştere pe 3 martie. Ion Iliescu a avut o copilărie grea în oraşelul de la malul Dunării, marcată de lipsuri şi de afecţiunea mamei naturale, care l-a abandonat la vârsta de un an, însă acest lucru nu l-a împiedicat să ajungă unul dintre cei mai importanţi şi controversaţi oameni politici ai României.

Chiar fostul preşedinte al României a recunoscut la începutul anilor 90, într-o scrisoare adresată jurnalistului Cornel Nistorescu despre faptul că primii ani din viaţă au fost dificili şi a convieţuit cu ţiganii în Olteniţa.

“Adevărul este că împrejurările vieţii au făcut ca, la vârsta de un an, să fiu abandonat de propria-mi mamă, care nu s-a interesat niciodată de soarta mea. Nu i-am reproşat niciodată nimic, dar nici nu am băgat-o vreodată în seamă. Am convieţuit cu ţiganii, de care nu mă deosebeam deloc, în Olteniţa.  Şi erau ţiganii muncitori, care o duceau cel mai greu, şi erau lăutarii, care erau aristocraţia ţigănească. Petreceam mult timp prin casele lor, mai ales că arătam cam la fel ca puradeii lor.

N-am apucat să-mi cunosc toate neamurile, ştiu însă că bunelul, Vasili Ivanovici, era bolşevic, fost puşcăriaş, evreu fugit din Rusia deoarece era urmărit şi persecutat de poliţia ţaristă, sinistra Ohrana. Progresist de felul său, bunicul s-a stabilit la Olteniţa în jurul anului 1895, unde a intrat argat şi băiat de prăvălie la un grec, zis Ţăndărică, care avea locanta pe strada Ion Heliade Rădulescu nr. 1 (fosta Ţigănie, nr. 4). Probabil după 1900, pentru a se integra şi a se deosebi de mulţimea de muscali care se pripăşiseră prin zonă, Vasili Ivanovici şi-a schimbat numele în Iliescu”, povestea Iliescu.

Cum ducea o existenţă nu tocmai liniştită, copilul Iliescu a încercat să răzbească în viaţă cu propriile puteri.  În aceeaşi scrisoare din anii 1990 mărturisea: “Eu am fost un autodidact, iar copilăria mi-am petrecut-o în casa bunicului – Vasile Iliescu (Ivanovici) – la Olteniţa, cum am zis, tata fiind la închisoare. Până să intre la închisoare pentru vederile sale progresiste, tatăl meu a fost singurul care a urmat cele patru clase elementare şi cursurile Şcolii de Arte şi Meserii din Olteniţa”.

Tătăl, condamnat, a murit în închisoare

Alexandru, tatăl lui Ion Iliescu, s-a născut în Olteniţa, a fost comunist ilegalist şi a participat în 1931 în U.R.S.S., unde ajunsese clandestin, la congresul Partidului Comunist de la Gorikovo (lângă Moscova). A mai rămas în Uniunea Sovietică încă patru ani. La întoarcerea în ţară, conform biografiei lui Ion Iliescu, a fost condamnat la închisoare, unde a şi murit.

La vârsta de 9 ani, Ion Iliescu a fost înfiat de mătuşa lui, Aristiţa. Aceasta avea să ajunga servitoare şi bucatareasă a Anei Pauker, aceasta fiind cea care l-a ajutat pe Iliescu să fie trimis la Moscova pentru a studia la Institutul Energetic, după ce absolvise liceul Spiru Haret din Bucureşti în 1949 şi studiase mecanica fluidelor la Institutul Politehnic Bucureşti. În timpul şederii sale la Moscova a fost secretar al „Asociaţiei studenţilor români”.

Fericirea de a studia la Moscova

La finalul primului an de studiu la Moscova, Ion Iliescu a publicat în „Scînteia“ articolul intitulat „Fericirea de a studia în Uniunea Sovietică“. Într-un limbaj specific vremurilor, Ion Iliescu spunea:

„Pentru orice student român este o cinste şi o fericire să studieze în Uniunea Sovietică. […] Avem de învăţat nespus de mult din felul de a trăi şi a gândi al omului sovietic, al acestui om de o mare înălţime morală, cult, modest, gata oricând să-ţi spună deschis ce gândeşte şi să te ajute”.


În cartea autobiografică, „Fragmente de viaţă şi istorie trăită“, publicată în 2011, Iliescu spune că, de fapt, chiar în acei ani ai studenţiei la Moscova a început să-şi dea seama că e ceva putred în Uniunea Sovietică

“De-abia acolo, în contact cu realităţile sovietice, pierzând, inevitabil, şi o anumită doză de naivitate adolescentină, am început să am unele îndoieli, nu cu privire la sistem, în general, ci strict legate de felul în care acesta era aplicat în URSS.”, afirmă Iliescu în cartea sa.

Ion Iliescu a fost coleg, la Institutul din Moscova, cu Mihail Gorvaciov, ultimul Secretar General al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, şi cu Li Peng, premierul Chinei timp de 10 ani, între 1988 şi 1998.

În preajma fostului dictator

Despre tinereţea sa în preajma dictatorului Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu a povestit într-un interviu acordat Televiziunii Române.

„Ceauşeascu, în tinereţea lui, l-a cunoscut pe tatăl meu. Era în relaţii mai apropiate cu fratele mai tânăr al tatălui meu. El m-a tratat cu simpatie, m-a încurajat, m-a sprijinit, el m-a propulsat, în 1971, ca secretar general al Comitetului central. Am fost ministru pentru problemele tineretului”, a spus Ion Iliescu.

După turneul asiatic din 1971, în Vietnam, Coreea de Nord, China şi Mongolia, Ion Iliescu spune că a fost acuzat de Nicolae Ceauşescu de intelectualism şi a căzut în dizgraţie. „N-am avut niciun fel de relaţii pentru vreo misiune pregătitoare sau pentru vreo misiune oarecare. Eu eram director la Editura Tehnica. Trei echipaje mă urmăreau zi şi noapte. Erau trei Dacii, două după mine până la Casa Scânteii, a treia în faţa casei să supravegheze casa, cine vine, cine pleacă, şi pe soţie”, a mai spus Iliescu la TVR.

Activ în viaţa politică şi socială

Tânărul Ion Iliescu s-a implicat activ în viaţa politică şi social. În ţară, după revenirea din URSS, în 1956 a fondat Uniunea Asociaţiilor Studenţilor din România (UASR), organizată iniţial după modelul uniunilor naţionale ale studenţilor din ţările europene, ca organizaţii profesionale ale studenţilor. A participat la mişcarea studenţească internaţională în diverse foruri şi organisme ale acesteia, ca reprezentant al studenţimii române.  În anii 1967 – 1971, a fost ministru pentru problemele tineretului, după care, timp de şase luni, a fost secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. 

Exclus din forumul central de partid, fiind acuzat de “deviere intelectualistă”, a continuat să adopte o atitudine critică faţă de dogmele “revoluţiei culturale” şi atunci când a îndeplinit funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Timiş, în anii 1971-1974, şi pe cea de preşedinte al Consiliului judeţean Iaşi, în anii 1974-1979. Ca urmare, treptat, a fost îndepărtat din viaţa politică. În perioada 1979-1984 a lucrat la Consiliul Naţional al Apelor, iar în perioada 1984 – 1989 a fost directorul Editurii Tehnice. S-a aflat în permanenţă sub urmărirea şi supravegherea organelor de securitate, care au încercat să-l izoleze, să-l scoată din viaţa publică, să-i controleze şi să-i limiteze posibilitatea de comunicare.

Revoluţia din 1989

În timpul evenimentelor din decembrie 1989, alături de alţi disidenţi, fondează Consiliul Frontului Salvării Naţionale, organism al puterii provizorii de stat şi, în acelaşi timp, un comandament ad-hoc având misiunea protejării şi consolidării victoriei Revoluţiei.

De aici începe expansiunea politică a lui Ion Iliescu, cel ce va deveni la 20 mai 1990, data alegerilor libere, primul preşedinte al României. În ianuarie 1990, FSN, iniţial, la nivel declarativ, organizat ca organism provizoriu al exercitării puterii, a hotărât să se transforme în partid politic. Întrucât acesta era format în principal din al doilea eşalon al fostului PCR, au izbucnit proteste anti-FSN, aprobate de partidele politice de opoziţie Partidul Naţional Liberal (PNL) şi Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (PNŢCD). În replică, Iliescu a lansat o chemare către „clasele muncitoare” să sprijine FSN împotriva „forţelor fasciste, care încearcă să destabilizeze ţara”. Acest îndemn a dus la declanşarea Primei Mineriade, atunci când minerii din Valea Jiului, conduşi de Miron Cozma, au sosit în Bucureşti şi au reprimat demonstraţiile opoziţiei democratice.

În februarie 2015, după 25 de ani, dosarul mineriadei din iunie 1990 revine pe masa procurorilor. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat statul român să găsească vinovaţii. Evenimentele violente din vara lui 1990 au lăsat în urmă o mie de victime. Unul dintre cei care ar putea fi chemaţi în faţa anchetatorilor este fostul preşedinte Ion Iliescu.

Aderarea României la NATO, proiect strategic

Ion Iliescu a fost preşedinte ales al României între anii 1992-1996 şi 2000-2004. Între 1996-2000 şi 2004-2008 a fost senator din partea PSD. Din 2006 este preşedinte de onoare al PSD. În timpul celui de-al doilea mandat al său, pe 29 martie 2004, România a aderat la NATO şi a încheiat negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană. Iată ce declara pentru Mediafax în aprilie 2014, fostul preşedinte Ion Iliescu despre acest pas important:

” Aderarea României la NATO este rezultatul unui lung proces de reforme politice, economice şi militare şi a făcut parte din proiectul strategic al României post-revoluţionare. Acest proiect, de integrare euro-atlantică, a întrunit în cel mai înalt grad consensul politic şi social, susţinerea cetăţenilor români, care - trebuie să o spunem şi să le mulţumim pentru asta - au acceptat costurile economice şi sociale ale reformelor cerute pentru aderare.  

Vă recomandăm:

Ion Iliescu: „Vin la Congresul PSD. Se va judeca dacă Ponta rămâne la conducerea partidului“

Dosarul Mineriadei din iunie 1990, redeschis de procurori. CEDO a obligat România anul trecut să continue ancheta. Iliescu: Oricine este liber să analizeze

Călăraşi



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite