Psihoterapeutul care-i ajută pe bolnavii de cancer: „Ar trebui să ne ferim să spunem: «O să fie bine» şi «Fii puternic»“

Psihoterapeutul care-i ajută pe bolnavii de cancer: „Ar trebui să ne ferim să spunem: «O să fie bine» şi «Fii puternic»“

Vladimir Ungureanu este psihoterapeut şi lucrează cu pacienţii oncologici FOTO Arhivă personală V.U.

Cancerul schimbă radical viaţa unei persoane şi îi provoacă emoţii copleşitoare. Psihoterapeutul Vladimir Ungureanu, care lucrează pro bono cu bolnavii de cancer, explică rolul terapiei în tratamentul oncologic, dar şi cum ar trebui să ne comportăm când cineva drag este diagnosticat

Ştiri pe aceeaşi temă

„Weekend Adevărul“: La ce se referă, mai exact, ”terapiile suport în tratamentul cancerului”? 
 
Vladimir Ungureanu: Terapiile suport sunt metode care sprijină tratamentul medical tradiţional (medicaţie, radioterapie, intervenţii chirurgicale). Rolul acestora este de a reduce efectele adverse ale tratamentului, de a creşte calitatea vieţii şi speranţa de viaţă atât în timpul tratamentului cât şi post-tratament. Cred că este important de subliniat confuzia care se face adesea între terapiile de suport (sau complementare) şi tratamentele alternative. Terapiile suport au validitate ştiinţifică, au fost cercetate şi sunt bazate pe dovezi. La celălalt pol, terapiile alternative nu sunt testate, iar cei care le livrează se folosesc în mod cinic de disperarea omului pentru a vinde produse sau servicii care promit o vindecare miraculoasă. Nu numai că multe dintre ele sunt dovedite ca fiind nefolositoare dar în multe cazuri sunt chiar dăunătoare. 
 
Cine sunt specialiştii care se ocupă cu aceste terapii suport?
 
 Vorbim aici de o întreagă echipă care colaborează pentru tratarea pacientului. Cred că e nevoie să renunţăm la ideea că există o singură relaţie, de multe ori unidirecţională, în tot acest proces: oncologul prescrie o schemă de tratament iar pacientul urmează această schemă şi atât. Dacă ne uităm în ţările dezvoltate din vest, o să vedem că în abordarea unui caz sunt implicaţi specialişti din domenii diferite: de la medic la psiholog, la nutriţionist, asistent social ş.a.m.d. Aşa cum oncologul colaborează cu chirurgul şi cu medicul radiolog, putem lărgi acest cerc şi adăuga după caz psiholog, nutriţionist, asistent social, navigator de pacienţi, fizioterapeut. E nevoie să ne îndreptăm către o abordare integrativă, multidisciplinară, să nu privim numai asupra simptomelor şi evoluţiei bolii ci asupra întregului context de viaţă al pacientului. Ştim deja efectele pozitive ale unei astfel de abordări folosită în vest încă din anii ’70. 
 
Care este rolul psihologului într-o astfel de abordare?
 
Într-un astfel de context, rolul psihologului presupune implicare în reacţiile psihologice ale pacientului (tristeţe, furie, neîncredere, anxietate, singurătate, sentimentul că pierde controlul, vină, ruşine, învinovăţirea celorlalţi) care trece prin toată această experienţă, intervenţii comportamentale şi facilitarea comunicării între pacient, aparţinători şi medic. 
 
Este necesar să se apeleze la psiholog? Poate trece pacientul printr-o astfel de experienţă şi singur?
 
Desigur că se poate şi fără psiholog, datele ne arată că atunci când există un climat familial stabil, mecanisme sănătoase de coping, mediu socio-economic favorabil şi tratament medical de calitate într-un sistem de sănătate sănătos, pacientul gestionează în mod eficient toată acestă experienţă grea. În România sunt rare cazurile în care toate aceste condiţii sunt îndeplinite. Totuşi, pentru că sunt atât de multe părţi implicate în diagnostic, lucrurile pot deveni dificil de gestionat. Apare anxietatea, apar întrebări existenţiale, lipsa sensului, şocul schimbărilor bruşte şi pe multe planuri, iar pentru pacient tot tăvălugul acesta poate fi o încărcătură care blochează şi oboseşte şi mai mult. Din păcate, abia acum începem să scăpăm de concepţii inutile(ex: “nu am nevoie de psiholog că nu sunt nebun”) şi să dezvoltăm încet încet o cultură a “mersului la psiholog”. 
 
Ce face mai exact psihologul pentru pacient? Dar pentru familie? 
 
Diagnosticul oncologic este o povară. El nu afectează doar individul ci întregul sistem din care face parte. Asemenea unei pietre aruncate în lac, unda de şoc produsă de diagnostic se propagă mai întâi asupra familiei şi asupra celor apropiaţi şi ajunge să impacteze întreaga relaţie a persoanei cu mediul socio-economic din care acesta face parte. Cu alte cuvinte, familia şi cei apropiaţi împart implicaţiile unui astfel de diagnostic. În abordarea practică, fiecare caz are particularităţile lui şi e important să privim întregul context de viaţă al pacientului. Cancerul nu iartă pe nimeni, şi nici copiii nu sunt din păcate cruţaţi. Astfel, dacă ne referim la ei, în funcţie de stadiul lor de dezvoltare, procesul terapeutic se bazează pe joc ca instrument terapeutic, tehnici experienţiale, desen, activităţi ocupaţionale, metafore sau poveşti terapeutice şi multă psihoeducaţie. La adulţi lucrurile stau uşor diferit. 
 
În funcţie de nevoile imediate, lucrez pe gestionarea emoţiilor dificile, managementul durerii, învăţarea unor tehnici de relaxare (ex: prin respiraţie, imagerie mentală dirijată sau hipnoză, vizualizare, relaxare musculară progresivă), pe stare de prezenţă (mindfulness), pe recalibrarea valorilor, găsirea sensului şi semnificaţiei, activare comportamentală (ex: să facă un plan pentru viitorul apropiat şi să îl pună în aplicare), introducerea unui comportament dezirabil (ex: să ţină un jurnal) ori modificări comportamentale (ex: renunţarea la fumat). Desigur în cazurile cu prognostic nefavorabil, se merge pe resemnificarea evenimentelor vieţii, acceptarea morţii ori creşterea calităţii vieţii pentru timpul rămas. În cazul familiei, accentul se pune pe comunicarea sinceră, deschisă şi asertivă dar şi pe exprimarea emoţiilor şi psihoeducaţie. 
 
Cum ne comportăm cu o persoană cu diagnostic oncologic? 
 
În primul rând, ar trebui să ne ferim să-i spunem: „O să fie bine“ şi „Fii puternic/ă“. Sigur că toţi ne dorim ca lucrurile să aibă o soluţionare fericită, însă, atât timp cât nu ştim detalii despre evoluţia bolii, e bine să fim rezervaţi în a face astfel de afirmaţii. Rolul meu este să creez un spaţiu emoţional de siguranţă, în care omul să-şi dea voie să-şi exploreze emoţiile dificile şi să le trăiască. Gândiţi-vă că un astfel de om este deja cu motoarele turate la capacitate maximă. Deja este puternic, nu e nici dreptul şi nici responsabilitatea noastră să cerem mai mult de la el. De multe ori, nu e nevoie să-i spunem ceva celui care suferă de cancer. E de ajuns să învăţăm să ascultăm şi să-i validăm emoţiile, să-i arătăm că avem disponibilitatea emoţională de a trece alături de el prin toate schimbările de viaţă care survin. Cancerul nu este o identitate, ci o boală. Persoana are nevoie să se simtă independentă, să-şi trăiască în continuare rolul de părinte, soţ, copil şi nu să fie privită doar prin lentila unui 
diagnostic. 
 
Ce strategie trebuie să abordeze familia pentru ca lucrurile să decurgă cât mai firesc? 
 
Literatura de specialitate ne arată cât de valoroasă este o comunicare deschisă, sinceră, empatică şi ce impact pozitiv are asupra calităţii vieţii. În primul rând, este dreptul omului de a fi informat şi de a face propriile alegeri. Din grija de a nu răni, din frică ori din dorinţa de a-l proteja pe cel drag, familia ascunde detalii referitoare la starea de sănătate a bolnavului, dar pe termen lung acest lucru poate face mult rău. Începem un joc de-a v-aţi ascunselea cu emoţiile, de negare, proces care, în timp, erodează calitatea relaţiilor şi creşte nivelul stresului. Am învăţat că tot timpul trebuie să fim cu zâmbetul pe buze, puternici, şi că e ceva în neregulă cu noi dacă manifestăm tristeţe ori furie. E cazul să renunţăm la astfel de convingeri. Este în regulă să ne dăm voie să fim vulnerabili, să vorbim despre asta şi să experimentăm întreaga paletă de emoţii. De acolo începe sănătatea emoţională, inclusiv în cazul copiilor. Putem găsi un limbaj adecvat în funcţie de fiecare vârstă şi putem comunica deschis, astfel încât copilul să înţeleagă ce i se întâmplă lui sau părintelui său. 
 
Spitalul unde se face tratamentul oferă şi terapiile? Sau pacientul trebuie să meargă în alte locuri?
 
În sistemul privat de sănătate cazurile încep uşor uşor să fie abordate multidisciplinar, aşa cum vorbeam mai devreme. Există, de multe ori pe lângă medicul oncolog, un psiholog şi un nutriţionist care se ocupă de pacient. În sistemul de stat unde există de obicei un psiholog clinician pe secţie, volumul de lucru este imens dar pacientul poate apela gratuit la serviciile psihologului. În afară de aceste două medii, pacienţii şi familiile lor pot apela la clinici de psihoterapie, cabinete individuale ori ONG-uri care oferă astfel de servicii. În România oamenii încă nu prioritizează sănătatea mentală iar diagnosticul oncologic loveşte de multe ori puternic în resursele financiare ale familiei. Există soluţii şi pentru astfel de cazuri astfel încât omul poate beneficia de servicii de psihologie oferite pro bono ori la preţ redus. 
 
Cum ajungi psiho-oncolog? 
 
Din câte ştiu eu, la noi în ţară nu există încă o ocupaţie sub denumirea asta. Sunt diverse cursuri de formare continuă şi masterate de psihologia sănătăţii care au integrate cursuri de psiho-oncologie. Cred că ablităţile şi competenţele achiziţionate în specializare (formare) sunt pentru început suficiente. Dacă sunt completate de deschidere, interes şi dorinţa de a lucra cu pacienţi cu diagnostic oncologic şi cu aparţinătorii lor atunci cred că orice psihoterapeut poate face asta. Desigur perfecţionarea continuă, practica, voluntariatul şi expunerea la un astfel de mediu sunt necesare. Pentru mine, lucrul cu pacienţii oncologici îmi aduce însemnătate şi e strâns legat de povestea mea de viaţă. 
 
 
CV
 
Lucrează pro bono cu pacienţii oncologici
Numele: Vladimir Ungureanu
 

Studiile şi cariera: 

 
A absolvit Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei din cadrul Universităţii din Bucureşti.
A obţinut un masterat în Psihologia Sănătăţii şi este specializat în Hipnoză Clinică şi Terapie Ericksoniană.
Îşi desfăşoară activitatea la Clinica Oana Nicolau din Bucureşti şi la  Asociaţia PsyHealth. 
Este voluntar al Asociaţiei MagiCAMP şi colaborează cu mai multe organizaţii implicate în lupta împotriva cancerului, alegând să lucreze pro bono în cazurile cu diagnostic oncologic. 
Locuieşte în: Cluj-Napoca
 
Vă mai recomandăm şi:
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: