„Moartea neagră“ a făcut prăpăd şi în Bărăgan. În Primul Război Mondial colcăiau păduchii peste tot, iar oamenii mâncau lobodă de pe terenurile virane
0
Una dintre cele mai cumplite pandemii din istoria omenirii, “Moartea neagră” sau ciuma, care a lovit lumea în secolul al XIV-lea, provocând milioane de decese, a făcut prăpăd şi Bărăgan în timpul ocupaţiei străine. În perioada 27 noiembrie 1916-20 octombrie 1918, locuitorii oraşului au trecut atunci prin cele mai grele momente.
Medicul Pompei Samarian, primul istoric al urbei de pe malul Borcei, povesteşte în lucrarea sa, “Oraşul Călăraşi în timpul ocupaţiei streine”, clipele dramatice prin care au trecut locuitorii. În fiecare zi, câte 50-60 de persoane ajungeau la spital cu simptome de boli contagioase. Parcă nu ar fi fost suficientă boala care ataca din toate părţile, ucigând oamenii pe capete, foametea s-a instalat la tot pasul din cauza secetei. Timp de mai multe multe luni, oamenii au mâncat doar mei decorticat şi adunau lobodă de pe terenurile virane.
Singurul spital, luat în stăpânire de nemţi
Singurul spital din oraş în care profesa chiar dr. Samarian a fost luat în stăpânire de nemţi, după ce mii de turci trecuseră pe aici pentru a fi trataţi.”…
Şi erau mulţi turci în localitate. Numai din regimentul 15 erau 4.758, din aceştia au rămas în localitate peste 2.000, îngropaţi în 3 cimitire, morţi de tifos exantematic.
Turcii au stat în Călăraşi până la 20 aprilie 1918 cand au fost porniţi spre Odesa. După izolarea turcilor, am rămas în spital cu nemţii”, scrie Pompei Samarian.
Bolile contagioase s-au întins
În spital, nimeni nu mai avea acces, de la 25 aprilie 1917, când nemţii rămân stăpâni pe toată clădirea. De altfel, toate spitalele din judeţ au fost militarizate şi numai pentru nemţi.
FOTO: Dr. Pompei Gh.Samarian, primul istoric al Călăraşiului Foto:e-calarasi.ro
“Ca medici era numai dr. Papinian la Urziceni şi dr. Lupescu la Lehliu(…) În rest, tot serviciul era făcut, dacă se făcea, de 19 moaşe şi 9 agenţi sanitari care se mai găseau prin diferite comune. În asemenea condiţiuni, nu-i de mirare că bolile contagioase s-au întins, că tifosul şi variola au secerat satele”, scria Samarian.
Ciorbă cu mei şi cu lobodă
Ca să nu-i lase pradă bolii, medicii călărăşeni au improvizat în oraş un punct sanitar pentru civili. “Totul s-a improvizat.
S-au făcut paturi de scânduri, câteva saltele din saci rupţi, iar ce n-a ajuns, s-au mulţumit oamenii şi cu paie puse pe pat, fără saltele. Rufărie nu exista. Erau primiţi oamenii cu haine de acasă şi cum nu era nici baie, nici rufe de schimb, păduchii colcăiau prin toate părţile.
La aceste lipsuri se adăuga şi lipsa de alimente. Nu exista nimic şi nu se putea procura nimic, nici măcar zarzavat. Au fost zile când am fost siliţi să culegem lobodă de prin locurile virane şi să facem ciorbă cu mei”, spune dr. Samarian.
Înhumări în gropi comune
Profesorul Nicolae Ţiripan, autorul mai multor lucrări cu caracter istoric, spune că la Călăraşi nu s-a păstrat niciun document din care să reiasă numărul victimelor acestei epidemii.
Călăraşiul vechi, vedere de ansamblu Foto:calarasiul de altadata “Era dificil în vremea războiului să faci o statistică a deceselor de ciumă. M-am documentat, însă nu am găsit însemnări de acest gen. Era greu în primul război mondial, pentru că morţii se înhumau în gropi comune, nu în cimitire, iau autorităţile nu aveau o evidenţă clară a celor bolnavi. Majoritatea nu mai ajungeau la spital să li se acorde asistenţă medicală, mureau acasă”, a spus prof. Ţiripan.
Remedii băbeşti: oţet şi cărbune
Într-una din lucrările sale, „Ciuma, din epidemiologia trecutului românesc“, dr. Samarian spune că, de-a lungul vremurilor, românii au luptat mai mult cu mâinile goale împotriva bolii care secera mii de vieţi.
.
De exemplu, abia în jurul anului 1684 încep să se ia cu adevărat măsuri de combatere a molimei. “Se închid graniţele, locuitorii sunt îndemnaţi să părăsească oraşele, străinii sunt supravegheaţi atent, notează Pompei Gh. Samarian în lucrarea„Ciuma, din epidemiologia trecutului românesc“.
Dacă în Occident ultima epidemie de ciumă este cea de la Marsilia, în 1720, în est molima se va manifesta încă un secol, până spre 1850. Românii folosesc remedii „băbeşti“ pentru vindecare: cataplasme din făină cu miere, ce se aplicau pe umflături, oţet, cărbune. În cazurile purulente se apelau la metode dureroase: „Când apăreau pustulele, erau tăiate cu foarfecele şi după ce se ştergea murdăria se practicau sacrificaţii superficiale, apoi se pansau micile ulcere cu unguent, până la perfecta schimbare în bine, după care se întrebuinţau cicatrizantele“, după cum scrie Pompei Gh. Samarian.
Vă recomandăm şi:
Epidemie de rujeolă în Statele Unite. Americanii relansează dezbaterea despre vaccinarea copiilor
Se încarcă comentariile...
