Cum se aranjau tinerele nemăritate în Bărăganul interbelic, în zilele de sărbătoare, ca să atragă pretendenţii
0
Gustul pentru frumos şi modă a prins şi la femeile din Bărăgan. În perioada interbelică, deşi trăiau încă în case încălzite cu paie şi coceni, găteau la maşini de tablă sau la pirostrii în cotloane de pământ, femeile din perioada interbelică afişau un lux exagerat. La oraş, doamnele din lumea bună parcă erau decupate din revistele de la Paris: haine şi bijuterii preţioase.
Grija pentru estetic, pentru haine scumpe venea în contradicţie cu nivelul de trai din acea vreme de la sate.
Bancherul Ioan C. Mihăilescu face câteva observaţii în lucrarea sa “Monografia economică a judeţului Ialomiţa 1933 -1938” privind aspectul vestimentar al omului de rând care trăia la ţară. Îmbrăcămintea era împărţită în trei categorii: pentru muncă la câmp, pentru zilele de sărbătoare şi pentru iarnă. De departe, cele mai cochete era femeile nemăritate.
Pentru a atrage cât mai mulţi pretendeţi, fetele tinere se găteau în zi de sărbătoare cu rochii de mătase în culori vii, ciorapi de mătase şi pantofi de piele.
“Se observă o tendinţă spre lux exagerat şi foarte nepotrivit cu mijloacele materiale ale sătenilor. Femeile poartă vara rochii de stambă, iar iarna din molton sau barchet, cumpărat de la oraşe, iar în picioare papuci. Iarna, femeile şi fetele mai înstărite poartă şoşoni”.
Ţăranul român purta haine bune
Pentru bărbaţi era mai simplu. Nu aveau nevoie de haine sofisticate. În timpul verii se îmbrăcau uşor, purtând prin sate cămăşi de bumbac, pantaloni de doc şi opinci, iar pe cap pălării de postav. Ioan C. Mihăilescu, fin observator al epocii în care a trăit, notează şi că “la muncile câmpului, sătenii poartă izmene în loc de pantaloni, însă toţi au în acest caz în faţă o pistelcă(şorţ) ţesută în casă din lână”.
În zilele de sărbătoarea, bărbaţii puneau pe ei hainele bune: din postav negru, pe cap aveau pălării, iar în picioare ghete. Iernile aspre din Bărăgan, cu crivăţul care bate neîncetat, îi obligau să poarte haine groase, călduroase şi de bună calitate.
“Ei sunt îmbrăcaţi cu haine de dimie ţesute în casă, cojoace, bocanci sau opinci şi căciuli din piele de miel”, se menţionează în monografia bancherului Mihăilescu, ce redă fidel viaţa din Bărăganul interbelic.
Spre deosebite de bărbaţi, femeile, cochete dintotdeauna, în special cele nemăritate, alegeau să poarte iarna haine gata făcute. Le cumpărau din târg. Şi aici, cele măritate aveau un anumit port faţă de cele aflate în căutarea “jumătăţii”: “Femeile tinere poartă haine din stofă de lână, cumpărate de la târg. Cele mai în etate sunt îmbrăcate cu haine scurte(taior), iar pe cap şi se spate au broboadă de lână. Fetele şi femeile mai înstărite poartă şoşoni”.
Locuinţe încălzite cu paie, mâncare la cotlon
În contrast cu luxul pe care îl afişau în acea perioadă, locuinţele sătenilor din Bărăgan erau modeste, uneori chiar sărăcăcioase. De unde se poate trage concluzia că preferau să investească în haine decât să-şi asigure un minimum de confort în gospodărie. Iată ce notează Mihăilescu în analiza sa:
” Locuinţele din sate sunt încălzite cu paie şi coceni, care sunt introduce prin tindă în sobele româneşti, construite din cărămizi. Mâncarea este gătită pe maşină de tablă sau pe sobe mici de zid, special, încălzite cu lemne de salcie sau cu vreascuri. Vara, pe câmp, mâncarea este fiartă pe pirostrii sau în cotloane de pământ şi încălzite cu tezec(un amestec de bălegar şi paie, presat şi pus la uscat cu o zi înainte de a fi folosit).”
La acea dată, lemnul de salcâm era scump şi era utilizat mai mult la construcţii, de către cei care îşi permiteau să-l cumpere.
Shopping în străinătate, pentru cei cu dare de mână
La oraş, în perioada interbelică, oamenii din “lumea bună” îşi comandau haine la croitor sau le cumpărau “de-a gata” de la magazinele de modă.
Grija pentru frumos, pentru haine scumpe, importate din marile oraşe ale lumii pusese stăpânire şi pe doamnele cu dare de mână.
Manşon de blană de vulpe argintie
Femeile, mult mai preocupate de aspectul fizic, erau la curent cu toate noutăţile apărute la Paris, iar din vestimentaţia lor nu lipseau pălăriile cu boruri mici, rochii “trei sferturi” în culori vii şi pantofi de culoare deschisă, în timp de doamnele de vârsta a treia încă preferau rochiile lungi şi bluze închise la gât.
Indiferent de vârstă, inelele, brăţările şi cerceii erau nelipsite.
Iarna se folosea manşonul din blană de vulpe (maron sau argintie), pentru ca mâinile să fie protejate de ger. În casă, fiecărei femei nu-i lipsea din şifonier capotul lung de mătase şi papucii moi. Semn al eleganţei şi prosperităţii, pălăria a devenit în timp, de la un simplu accesoriu care te apăra de soare şi intemperii, la un element nelipsit al vestimentaţiei feminine. Astfel, pe la 1900, cine nu purta pălărie era considerat indecent sau prost crescut
Smoching şi pietre preţioase
Bărbaţii purtau ghete de lac, pantaloni cu manşetă, haină la doi sau trei nasturi, pălărie; cămăşi albe, care la manşetă se încheiau cu butoni (de aur sau de argint); cravata cu picăţele era prinsă cu un ac încrustat cu pietre preţioase. Ceasul de buzunar cu lanţ de aur sau de argint şi bastonul cu cap de fildeş erau accesorii nelipsite la orice bărbat “serios”. La festivităţile deosebite, domnii se îmbrăcau în smoching.
Vă recomandăm şi:
Se încarcă comentariile...
