Practicile barbare ale migratorilor care ne-au traversat teritoriile. Hunii colecţionau craniile inamicilor, pe care le transformau în cupe de băut
0
Armate de barbari înspăimântători, luptători sălbatici pe care în zilele noastre îi vedem doar în filmele de groază, au existat şi în realitate, cu peste un mileniu şi jumătate în urmă. Ba chiar au trecut şi chiar au staţionat câteva decenii pe teritoriul României de astăzi. Este vorba despre huni, populaţie de neam mongolic, călăreţi iscusiţi care, în secolele IV-V, au ajuns până în Apusul Europei, aducând cu ei teroarea.
Hunii sunt o populaţie nomadă care, potrivit izvoarelor chineze, în secolul I î.Hr. s-a separat în două mari ramuri: hunii de sud, rămaşi în regiunea din nordul Chinei, şi hunii de nord, care migrează spre vest, mai întâi în Asia Centrală.
După distrugerea Regatului Ostrogot dintre Don şi Nistru (370-375), şi-au făcut apariţia în Europa. Pătrunderea violentă în stepele din nordul Mării Negre este considerată data tradiţională a începutului marii migraţii a popoarelor.
Potrivit istoricilor, incursiunile hunilor înspre Europa au început dintr-o întâmplare al cărei protagonist a fost un simplu vânător.
”La nivelul ultimului sfert al secolului 4, avem de-a face cu migraţia hunilor care ajung să treacă întâmplător în spaţiul de dincoace de Nistru. Doi autori antici relatează întâmplarea. Un vânător hun urmărea, într-o variantă, un cerb, în cealaltă, un bivol, care cunoscând locurile a trecut peste lacul Meotic, Marea de Azov de astăzi, până pe malul drept al întinderii de apă. Ajungând pe partea aceasta, vânătorul a rămas uimit de bogăţia pământurilor, de frumuseţea ţinuturilor. Vânătorii, se ştie, au şi o bună memorie. S-a întors pe aceeaşi cale pe care l-a adus animalul şi le-a spus celorlalţi tovarăşi ce minunăţii a descoperit dincolo. Un grup de ostaşi şi vânători, dintre huni, au trecut pe aceeaşi cale pe partea asta iar când au văzut pământul de aici au zis: într-adevăr, aici trebuie să ne mutăm”, declară istoricul Marius Constantinescu.
Au pornit spre vest un grup de aproximativ 5.000 de războinici, toţi călare, şi alţi aproximativ 20.000 de copii, femei şi bătrâni. Pe parcursul invaziei, i-au întâlnit pe ostrogoţi, luând în subordinea lor pe cei mai buni războinici din rândul lor. La fel au procedat şi cu sarmaţii găsiţi la nordul Dunării, şi ei buni luptători, apoi cu goţii lui Athanaric, pe care l-au pus pe fugă. Istoricii spun că, după sosirea în această zonă, nu sunt indicii că hunii ar mai fi purtat lupte şi cu localnicii daco-romani, aceştia dezvoltând raporturi economice cu băştinaşii.
”Hunii au avut pentru perioada 376 - 432 d. Hr. centrul puterii în zona Buzăului. Avem o sumedenie de descoperiri, le spunem piese de epocă hunică, potrivit unor descoperiri, inclusiv mormântul de la Chiojdu. Abia la 432 Ruga muta capitala regatului hunic în câmpia Panonică, pentru că era mai aproape de imperiul roman de apus. Pe huni, care erau animişti, crezând în alte zeităţi, nu prea i-au deranjat credinţa celor pe care i-au găsit în aceste zone. Creştinii de aici erau paşnici, sedentari de multă vreme, agricultori şi buni meseriaşi, pentru care erau apreciaţi. Ştiau să imite piesele pe care le primeau la schimb de la sud de Dunăre, din imperiul roman. Sunt multe tipare din piatră pentru cruciuliţe, fibule, bumbi, dar şi arme”, a declarat istoricul buzoian.
Cupe din craniile adversarilor, printre obiceiurile aduse de sălbaticii huni pe aceste meleaguri
Este greu de explicat, spun istoricii, toleranţa localnicilor pentru o categorie de nomazi extrem de diferiţi de ceea ce văzuseră până atunci, atât în ceea ce priveşte comportamentul, cât şi fizionomia. Potrivit lui Iordanes, în Istoria goţilor, hunii aveau un chip „cumplit de negru”: „nu era o faţă de om, ci, dacă putem spune astfel, o masă informă, cu nişte puncte luminoase în loc de ochi”.
Despre locuitorii sosiţi în Europa de la marginea lumii au scris mai mulţi cronicari contemporani ai migraţiei acestora. Istoricul Ammianus Marcellinus (secolul al IV-lea) îi descria pe huni ca fiind „un neam de sălbatici”, „de o cruzime dincolo de orice închipuire”, într-un pasaj devenit celebru al istoriei romane:
„Îndată după naştere, hunii crestează adânc obrajii băieţilor, ca să nu le crească nici un pic de barbă. Aceştia cresc aşadar şi îmbătrânesc spâni, având chipul slut şi zbârcit ca al eunucilor. Trupul îl au însă îndesat, cu braţe şi picioare vânjoase şi capul mare: au umerii peste măsură de laţi, ceea ce le dă o înfăţişare oarecum nefirească, aproape de fiare cu două picioare şi nu de fiinţe omeneşti ori asemenea acelor chipuri ciudate pe care toanele artei le aşază pe stâlpii podurilor. Obiceiuri aproape animalice însoţesc înfăţişarea respingătoare. Hunii nu fierb, nici nu gătesc în alt fel ceea ce mănâncă, mulţumindu-se cu rădăcini sălbatice ori cu carnea primului animal întâlnit în cale, pe care o frăgezesc o vreme ţinând-o pe cal, între picioare. […] Parcă sunt ţintuiţi pe cai, aceştia fiind urâţi, dar puternici şi potriviţi. Hunii îşi folosesc caii la toate treburile, încălecând uneori ca femeile. Sunt călare zi şi noapte, chiar când vând ori cumpără”. (”Între înger şi fiară. Mitul omului diferit din antichitate până în zilele noastre”, autor Lucian Boia)
Uşurinţa cu care au pătruns în Europa este pusă de istorici şi pe seama efectului de descurajare pe care sălbaticii luptători îl inspirau adversarilor. Erau călăreţi iscusiţi, pentru că de la 7 ani erau luaţi din familie pentru a începe instrucţii, iar la 13 ani erau băgaţi deja în luptă. La 17, 18 ani ajungeau războinici de vază.
”Printre cei mai buni dintre ei exista o regulă. Fiind foarte cruzi prin luptele pe care le dădeau fiecare îşi crea o anumită lovitură cu care îşi dobora duşmanii pe care îi întâlneau. După ce treceau în viteză prin rândurile grupării militare adverse sau prin populaţia civilă şi fiecare îşi lovea duşmanii pe care îi întâlnea se întorceau pe traseul respectiv şi fiecare, după lovitura lui, îşi alegea victima. Victimele erau decapitate apoi decalotau cutia craniană. Calotele erau fierte în cazanele specifice, cazanele hunice, se descărnau, rămânea numai partea osoasă. Această calotă era îmbrăcată în piele şi ornată cu diferite elemente din aur în principal şi din curele care să-i permită să fie atârnată şi transformau această calotă într-o cupă. Cine avea mai multe cupe era socotit un războinic foarte important. Se ştie, din informaţiile pe care le avem, că la un moment dat unul dintre războinici avea 24 de cupe iar regele lor avea doar opt. Chestiunea asta a fost un mare motiv de mândrie pentru cei care aveau cele mai multe cupe”, spune istoricul Marius Constantinescu.
Cei tineri, până când ajungeau să primească o cupă, nu aveau cu ce să bea la banchetul care se organiza după o incursiune reuşită şi erau luaţi în râs de ceilalţi. Uneori, unul dintre războinicii care erau deja consacraţi împrumutau una dintre cupele lui unuia dintre tinerii pe care îl observase şi îl considera un viitor bun războinic.
Un alt obiceiu straniu, adus de huni pe aceste teritorii, era acela al alungirii artificiale a craniilor în cazul fetelor din familii nobile
Descoperirile arheologice şi relatările izvoarelor vremii susţin faptul că, în rândul populaţiei hunice, deformarea artificială a craniului la femei era considerat un semn de frumuseţe şi distincţie, fiind practicat mai ales în cadrul familiilor de rang înalt. Practic, capul copilului era strâns legat cu o faşă, care era lăţită treptat, apoi capul era căptuşit pentru a-l proteja de impactul eventualelor accidente.
”La forma alungită a craniului se ajungea după un proces care începea din copilărie şi care consta din aplicarea constantă a unor bandaje strâns legate, obiceiul acesta fiind cunoscut mai întâi la populaţiile sarmatice şi preluat ulterior de către huni”, susţine muzeograful buzoian Gabriel Stăicuţ.
În 432 d.Hr, hunii s-au stabilit în Câmpia Panonică, unde şi-au organizat centrul puterii. Sub conducerea lui Atilla, care înseamnă ”biciul lui Dumnezeu”, cel mai de seamă şef al lor, hunii au făcut devastatoare incursiuni în Imperiul Roman. În 451 au invadat Galia, unde au fost înfrânţi de generalul roman Aëtius, pe Câmpiile Catalaunice. După moartea lui Atilla, în 453, şi în urma înfrângerii hunilor pe râul Nedao de către o coaliţie a seminţiilor germanice condusă de gepizi, vastul lor imperiu s-a destrămat.
CITEŞTE ŞI
Secretele oamenilor cu capete alungite care au trăit printre strămoşii noştri
Se încarcă comentariile...
