Povestea ultimului localnic din Valea Şchiopului. „Satul se termină cu un olog ca mine” FOTO

Ionică Chiriţă nu mai are pe nimeni în jur   Foto Iulian Bunilă

Satele izolate sunt ţinute încă în viaţă de ultimii lor vieţuitori, bătrâni singuri, înconjuraţi de animalele din ogradă, suflete care le sunt de mare ajutor. O astfel de poveste izvorăşte dintre dealurile comunei Pardoşi, de lângă Râmnicu Sărat, şi-l are unic personaj pe Ionică Chiriţă, un bărbat trecut de 73 de ani.

Bătrânul vieţuieşte de când se ştie în vechea vatră a unui sat aproape dispărut, Valea Şchiopului, unde numai câteva animale din gospodărie îi mai ţin de urât.

De peste un deceniu, este singur în cătunul uitat de vreme şi de lume, care pe vremuri ocupa cu ale sale gospodării o suprafaţă de circa 400 de hectare. Mai toate casele şi gradjurile din jur au dispărut în ultimii peste 30 de ani.

”Născut aici, crescut aici. Pe vremuri era un sat frumuşel, cu vreo 60 de case. În 1981, când a alunecat terenul, cei mai mulţi s-au dus la Plevna, iar noi am rămas aici. Am stricat dintr-o parte, unde mai aveam o casă, iar cu materialele de acolo am construit aici nişte anexe, bucătăria şi grajdurile”, ne povesteşte singurul locuitor din Valea Şchiopului.

Ioan Ghe. Chiriţă, aşa cum se recomandă, şi rudele sale au fost printre cei care au ales să rămână în sat, chiar dacă vatra toată era ameninţată să fie înghiţită în orice clipă de pământ. Unii şi-au abandonat de atunci gospodăriile, alţii s-au dus în ceruri, iar de peste un deceniu Valea Şchiopului a rămas doar cu un singur locuitor.

”Nu mai e nicio casă locuită. Mai suntem eu, vaca, junica asta, mai am vreo zece găini şi doi câini. Sunt ca nişte copii pentru mine. Vorbesc cu animalele ca să uit de singurătate. Mă duc la vacă şi zic hai să te duc la apă, hai că te duc la viţel. Aşa vorbesc cu ele”, mărturiseşte bătrânul din Valea Şchiopului. 

În această perioadă, pe `nea Ionică îl găseşti mai tot timpul cu vaca la păscut pe movilele din jurul casei sale. I se înseninează faţa când vede chip străin şi, chiar dacă rar are astfel de ocazii, îi deschide poarta şi-i oferă un fruct sau un păhărel de ţuică, gest de bun-venit. 

Până nu demult, avea mare încredere în oameni

Recent a avut parte de oaspeţi neinvitaţi, spune bătrânul, care i-au intrat în casă în timp ce proprietarul era plecat cu animalele. 

”Acum încui uşa pentru că m-am trezit cu hoţi peste mine. Se vede în uşă urma de la drugul ăla de fier cu care au forţat. Mi-au răscolit casa, mi-au luat şi nişte bani. L-a prins pe unul care zicea că a intrat pentru că i-a fost foame. Sunt neisprăviţi destui”, ne spune bătrânul Chiriţă, cu o vădită dezamăgire în glas. 

Ionică Chiriţă s-a născut la Valea Şchiopului, în 1948, şi a lucrat toată tinereţea ca cioban. A fost însurat pe vremuri, însă căsnicia sa nu a durat. Are o fată, plecată la casa ei, care i-a dăruit doi nepoţi, aflaţi acum departe. Mai are două surori, stabilite prin alte locuri, care se interesează permanent de soarta bărbatului graţie unui telefon pe care i l-au oferit de ceva vreme.

Rareori îi calcă cineva pragul casei şi doar aparatul radio mai sparge liniştea apăsătoare dintre cei patru pereţi.”Am un aparat la care ascult şi eu vremea, ştirile, aud ce se mai întâmplă în ţara asta. Mai ascult popularele astea ale noastre, că sunt mai vesele şi îmi mai omoară plictiseala. Dumnezeu le-a dat harul ăsta unora să cânte frumos ca să asculte toată lumea de pe pământul ăsta”, ne spune `nea Ionică. 

Chiar dacă timpul şi-a pus amprenta pe trupul său iar bolile l-au şubrezit, bărbatul nu are de gând să plece din locurile în care s-a născut. Domnul Chiriţă abia mai vede cu un ochi, are probleme cu stomacul şi cu un picior şchioapătă. 

Are totuşi putere să facă haz de necaz. ”Ştiţi de unde vine numele Valea Şchiopului? Când s-a format satul ăsta, din ce auzeam şi eu de la bunici, cică a fost un şchiop, şi de-aia i-a zis Valea Şchiopului. Acum am rămas eu, deci satul se termină tot cu un olog, vai de capul meu!”, spune bătrânul.

Departe de lume, bătrânul spune că se descurcă greu. Ar avea nevoie de un frigider şi o plită cu butelie, ca să nu mai aprindă mereu focul în sobă. Îi vine peste mână să cumpere mâncare, pentru că mai toate satele vecine sunt şi ele pe ducă. 

”Cu mâncarea mă descurc foarte greu. Mă hrănesc numai cu conserve, numai cu mâncăruri din astea cumpărate, pentru că eu nu mă pricep să fac altfel de mâncare decât ouă fierte şi conserve. Acum, că a fătat vaca asta, am mai făcut oleacă de caş. Dar mânânci o dată, de două ori, după aia nu-mi mai place”, se plânge bărbatul.

A ajuns să nu-i mai fie frică de aproape nimic. Doar teama că ursul care dă târcoale casei sale îi mai produce câte un fior, din când în când. Are noroc, spune Ionică Chiriţă, cu ”Ursu”, câinele care, îl laudă stăpânul său, nu s-ar da nicio clipă la o parte din calea fiarelor care i-ar intra în curte.