Povestea şiretlicului prin care Zamolxe i-a convins pe daci că este nemuritor, spusă la 1908 de un istoric ardelean

Povestea şiretlicului prin care Zamolxe i-a convins pe daci că este nemuritor, spusă la 1908 de un istoric ardelean

Basorelief de pe Columna lui Traian

Chiar dacă vieţuia într-un spaţiu aflat atunci sub dominaţie austro-ungară, istoricul Ioan Lupaş nu a avut reţineri în a scrie despre strămoşii românilor, despre obiceiurile şi credinţele lor. În cartea ”Romanii şi Dacii - Luptele lor şi obârşia neamului românesc”, apărută în anul 1908, autorul a dedicat un capitol zeului suprem al dacilor, Zamolxe.

Ştiri pe aceeaşi temă

 
Până la ivirea lui Zamolxe printre daci, ”înainte de naşterea mântuitorului Cristos cu vreo 500 de ani”, scria Ioan Lupaş, aceştia venerau mai multe zeităţi şi credeau în duhuri. Trăgeau cu arcul în nori, crezând că astfel alungă spiritele rele.
 
”Înainte de a primi învăţăturile lui Zamolxe, printre Traci şi Daci erau diferite obiceiuri nepotrivite şi credinţe deşarte. Ei se închinau mai mult la D-zeul răsboaelor, despre care credeau că s'a născut chiar în ţara lor. Mai credeau apoi, că sub diferite înfăţişeri ale firii sunt ascunse duhuri bune ori rele şi ei luptau cu'ndărătnicie împotriva acestora din urmă. Asa de pildă când auziau trăsnete şi când vedeau cerul cuprins de nori, se umpleau de mânie şi trăgeau cu săgeţile către cer, în chip de ameninţare, ca să alunge duhul cel rău, pe care îl credeau ascuns în nori. Iar când norii se risipiau şi soarele apărea iarăş, înveselind lumea cu strălucirea razelor sale, atunci se bucurau crezând, că duhul cel bun, care sălăşlueşte în soare şi este isvorul vieţii, a învins pe cel rău, căci ei socoteau mai presus decât ceilalţi zei pe Gebeleizis, care era Dumnezeul luminii”, spunea Ioan Lupaş în cartea sa, ”Romanii şi Dacii - Luptele lor şi obârşia neamului românesc”.
 
Sursa forpedia.ro 
 
Potrivit istoricului şi teologului clujean, în perioada politeismului, dacii aveau multe obiceiuri inclusiv acela de a lua apă în gură, înainte să plece la război, gestul simbolizând uniunea cu natura, cult prin care invocau putere şi curaj. 
 
”Credeau şi în puterea râurilor; deaceea, când plecau în războie, luau apă în gură dintr'un râu mare din apropiere, de obicei din Dunăre, şi făceau jurământ, că nu se vor întoarce la vetrele lor, decât după ce vor fi nimicit pe toţi duşmanii şi potrivnicii. Jurământul acesta, pe valurile Dunării, era foarte greu. În graiul poporului nostru pare a se fi păstrat oarecare amintire în blestemul: Bată-te Dunărea”, scria Ioan Lupaş.

 
A durat mult până când înţeleptul Zamolxe a reuşit să-şi facă adepţi printre geto-daci şi să le îndrepte credinţa către o singură zeitate. 
”Zamolxe, care călătorise mult prin alte ţări şi avusese prilej să cunoască şi obiceiurile altor popoare, i-a pus în uimire cu înţelepciunea sa, fiind-că el arăta că ştie să cetească pe stele şi cercetând starea cerului poate vesti înainte tot ce se va întâmpla în viitor. În chipul acesta, el îşi câştigă vază mare; apoi adunând fruntaşii poporului în jurul său, şi-a dat totă silinţa să-i obicinuiască la un traiu cumpătat în mâncare şi băutură, şi făcu să se înrădăcine în inima lor pe îndelete credinţa că sufletul omului este nemuritor, că după nimicirea trupului, sufletul trece într'o altă lume unde e fericire deplină şi fără sfârşit”, povestea Lupaş în cartea dedicată strămoşilor noştri. 
Sursa Lupul Dacic - WordPress.com
 
Pentru că nu erau toţi aplecaţi să creadă ceea ce propovăduia Zamolxe, înţeleptul a recurs la ”un şiretlic”, aşa cum scrie Ioan Lupaş în cartea sa, pentru a-şi duce menirea la bun sfârşit.
 
”S'a socotit ce s'a socotit şi a cercat printr'un isteţ şiretlic să înlăture toată îndoiala acelora cari nu credeau în vorbele lui şi cari nu voiau să-l preţuiască ca pe un adevărat trimis al lui D-zeu. Şi iată ce a iscodit: după ce îşi pregătise în ascuns o locuinţă sub pământ, s'a încuiat acolo, de n'a mai ştiut nimeni de el. Toţi au crezut atunci că a murit  şi au început atunci să plângă după el ca după un mort şi trei ani întregi l'au jelit, Când colo în al patrulea an iată Zamolxe se iveşte iarăşi între ei (ieşise din ascunzişul lui de sub pământ!) ca şi cum ar fi înviat din morţi. Poporul s'a minunat foarte de această întâmplare, necunoscând şiretlicul şi nimeni nu se mai îndoia şi toţi au primit învăţăturile lui şi au început mai târziu să-l cinstească ca pe un profet, iar regele l'a luat lângă sine ca tovarăş în domnie, fiindcă nădăjduia că îi va putea da bun ajutor în cârmuire, ca unul care cunoaşte gândul şi toate dorinţele zeilor”, scria Ioan Lupaş.
 
Mai târziu, ”după moartea lui cea adevărată, a fost socotit şi el printre zei şi lăsând la o parte pe Gebeleizis, zeul lor de căpetenie, Dacii începură cu timpul a se închina lui Zamolxe ca unui D-zeu mai mare şi mai puternic decât toţi ceilalţi”

 
Cartea ”Romanii şi Dacii - Luptele lor şi obârşia neamului românesc” a apărut în anul 1908. 
Ioan Lupaş a fost un istoric şi om politic român, fondator al Institutului de Istorie Naţională din Cluj. S-a născut pe 9 august 1880, la Sălişte, comitatul Sibiu, Austro-Ungaria, şi a murit pe 3 iulie 1967, la vârsta de 87 de ani, în Bucureşti.
 
A fost profesor de istorie bisericească la Institutul Teologic-Pedagogic Andreian din Sibiu, protopop la Sălişte, între 1909 şi 1919, a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, fiind membru în „Marele Sfat”, iar apoi secretar general al Resortului Culte şi Instrucţiune Publică din Consiliul. A scris zeci de lucrări istorice, inclusiv manuale.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările