Povestea româncei care i-a stat alături feldmareşalului Friedrich Paulus, „creierul“ luptelor de la Stalingrad, din cel de-Al Doilea Război Mondial

O româncă de viţă nobilă, Elena-Constance Rosetti-Solescu, a marcat viaţa şi cariera unuia dintre cele mai însemnate personaje ale celui de-Al Doilea Război Mondial, feldmareşalul Friedrich Paulus. A fost comandantul Armatei a VI-a germane care a asediat Stalingradul, apoi a capitulat în faţa armatei roşii, moment de cotitură al ultimei mari conflagraţii mondiale.

Cine era Elena - Constance Rosetti - Solescu, alintată de prieteni cu apelativul Coco

Familia Rosetti, din care se trage Elena-Constance, era cunoscută în Moldova încă de pe la 1650, aceasta venind din Constantinopol. 

În volumul ”Amintiri”, scriitorul Radu Rosetti menţiona că familia Rosetti, Ruset, se trăgea din Lascaris Rosetto, mare logofăt al patriarhului, de la Constantinopol, care semnase la 1629, alături de patriarhul Chiril, un act ce atesta legitimitatea copiilor lui Radu Mihnea. 

El era căsătorit cu Bella, fiica lui Ioan Cantacuzino, agentul lui Mihai Viteazul la Ţarigrad. Lascaris a avut doi fii: Constantin şi Antonie. Din al doilea fiu, Constantin, mare logofăt, se trag mai multe ramuri din Moldova, respectiv Solescu, Ciortescu, Bălănescu, Rosnovanu, scrie publicistul buzoian Viorel Frâncu, care a cercetat activitatea ofiţerului german, în volumul ”Consemnări publicistice”. 

Ramura munteană a familiei a descins din contele Nicolae Rosetti. George Rosetti, mare postelnic, însurat cu Caterina Sturdza, a fost capul ramurei Solescu din Muntenia, din această căsătorie născându-se Dumitru, fost deputat, Teodor Rosetti, fost deputat, senator, guvernator al BNR şi director al Băncii Agricole şi Constantin Rosetti, cel mai mare dintre fraţi.

Acesta a avut doi băieţi: George Rosetti-Solescu, diplomat, ministru plenipotenţiar la Belgrad, şi Alexandru, deputat, consul la Ismail şi Rusciuc şi consul general la Salonic şi în Gukatul prusac. Acesta din urmă este tatăl Elenei Rosetti-Solescu, căsătorit cu Ecaterina, descendenta unei familii bogate de macedoneni, Ghermani, ce făcea parte din nobilimea din Serbia. Pe lângă cei doi fraţi, Efrem şi Constantin, Elena a mai avut două surori, pe Alexandra şi Maria, căsătorită cu căpitanul german Otto Spiess.

Cine a fost Friedrich Wilhelm Paulus

A venit pe lume la Breitnau-Gershagen, districtul Melsungen, în provincia Heseen - Nassau, Germania, pe 23 septembrie 1890. Tatăl său, Ernst Alexander Paulus, era casier la o şcoală de corecţie, ajungând apoi trezorier şef al Casei Hesse-Nassau iar mama sa, Bertha, o femeie conservatoare, era fiica directorului instituţiei.

După terminarea liceului, în 1909, Paulus a făcut cerere de înrolare în marina imperială germană, dar a fost respins deoarece nu aparţinea nobilimii.

A urmat cursurile Facultăţii de Drept a universităţii din Marburg, de unde s-a retras în 1910, după ce armata germană a început să se extindă, facilitându-le tinerilor să primească statutul de cadeţi. Friedrich s-a alăturat imediat armatei, iar un an mai târziu, pe 15 august 1915, a absolvit şcoala de cadeţi, cu gradul de sublocotenent. 

Cum a început alianţa între Elena şi Friedrich

Friedrich Wilhelm Paulus a fost detaşat la Regimentul 3 Infanterie, care făcea parte din Divizia 28 Infanterie, cu garnizoana în oraşul Rastatt. În acelaşi regiment, Friedrich Paulus i-a cunoscut pe fraţii Efrem şi Constantin Rosetti - Solescu, cadeţi, cei care aveau să-i facă ulterior cunoştinţă cu sora lor, Elena - Constance.

Întâlnirea Elenei Rosetti - Solescu cu viitorul soţ a avut loc într-una din vacanţele petrecute în munţii Pădurea Neagră, din Bavaria, alături de fraţii ei şi tânărul Friedrich. În acel moment, tatăl Elenei, Constantin Rosetti era consul în Dukat iar fiii acestuia aveau o scrisoare de recomandare, la intrarea în şcoala militară prusacă, chiar de la Regina Elisabeta a României, fostă principesă de Wied, înainte de căsătoria cu Carol de Hohenzollern - Sigmaringen.

Idila închegată între cei doi tineri în periplul prin pădurea bavareă s-a încheiat prin căsătoria prinţesei românce cu tânărul locotenent german, la 4 iulie 1912. Astfel, prin alianţa cu o aristocrată, locotenentul Paulus şi-a împlinit un obiectiv de care fusese frustrat până atunci, acela de a face parte din lumea bună a Europei.

”Frumuseţea şi graţia tinerei soţii erau dublate de un caracter şi o voinţă tenace, exact ceea ce îi lipsea viitorului feldmareşal Friedrich Paulus. În schimb, tânărul soţ, reprezentant al conservatorismului prusac, se purta întotdeauna elegant, cu alese maniere, prietenii complimentându-l cu atributele de lordul cel nobil sau domnul fin şi suplu”, consemnează publicistul buzoian Viorel Frâncu, în lucrarea sa.  

Ascensiunea lui Paulus, ajutată de ”sângele albastru” al soţiei 

Căsătoria lui Paulus cu o reprezentantă a nobilimii române i-a adus acestuia încredinţarea unor misiuni militare importante. A îndeplinit o misiune diplomatico-militară în România care era în acea vreme aliat al Germaniei. Pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondal, Friedrich Paulus, care cunoştea relativ bine limba română şi era un cunoscător al cercurilor oficiale şi aristocratice de la Bucureşti, a devenit prieten cu mareşalul Ion Antonescu, iar Hitler l-a folosit de multe ori ca mesager şi negociator în relaţiile dintre România antonesciană şi Germania nazistă.

Chiar dacă Elena îi reproşa mereu soţului său că atacarea Poloniei şi invadarea ei de către armatele germane reprezintă un act imoral, de fiecare dată i se răspundea de către general că acest fapt este, pur şi simplu, o chestiune politică şi el, ca soldat, trebuia să se supună ordinelor lui. Aşa a şi făcut.

În septembrie 1940, Paulus a fost avansat la gradul de general locotenent şi numit adjunct al şefului Marelui Stat Major, fiind implicat în planul lui Hitler de invadare a Uniunii Sovietice, cunoscut ca Operaţiunea ”Barbarossa”. La 22 iunie 1941, a fost declanşată această operaţiune, Armata a V-a, parte a Grupului de Armate Sud, participând la încercuirea Kievului, unde 750.000 de militari sovietici au pierit.

În urma performanţelor pe front, Paulus, în vârstă de 51 de ani, a fost avansat în grad, la 1 ianuarie, devenind general al trupelor de panzere şi comandant al Armatei a VI-a, cea care urma să primească misiunea de cucerire a oraşului Stalingrad.

La începutul lunii septembrie, generalul Paulus a comandat primele ofensive asupra oraşului Stalingrad, începând astfel una dintre cele mai cumplite bătălii din cadrul cele de-a doua conflagraţii mondiale, fiind punctul culminant al războiului dintre Germania şi URSS.

Armata germană a întâmpinat o neaşteptată rezistenţă din partea ruşilor, care au folosit ruinele oraşului în avantajul lor, transformând clădirile distruse în fortificaţii defensive naturale.

Venirea iernii a îngreunat şi mai mult operaţiunile de cucerire a oraşului. Declanşarea operaţiunii Uranus, a armatei roşii, la 19 noiembrie 1942, a condus la încercuirea Armatei a VI-a germane şi la lichidarea ei. Sărbătorile de iarnă l-au prins pe general în tranşeele din jurul Stralingradului, cu moralul la pământ. 

Într-o scrisoare trimisă fiului său, Ernst - Alexander, generalul Paulus descria situaţia dramatică în care se afla: ”toţi am fost de acord cu spargerea încercuirii şi cu retragerea. Şi generalii din statul meu major au fost de acord cu asta. În acest sens mi-am formulat şi eu cererea către conducerea superioară a armatei. Nici nu se poate pune problema să se comande unei întregi armate să plece de pe poziţiile pe care se află, fără a se cunoaşte situaţia de ansamblu”. Decizia lui Hitler a fost aceea ca trupele lui Paulus să reziste cu orice preţ.

La 13 ianuarie 1943, cu unul dintre ultimele avioane germane din zonă, un ofiţer de ordonanţă i-a transmis Elenei - Constance jurnalul de război , verigheta şi inelul-sigiliu al generalului Paulus. ”Dragă Coca, vei primi această epistolă, dacă soarta mea este pecetluită sau dacă ea va rămâne indecisă pentru multă vreme. Ca militar, mă situez pe o poziţie în care execut ordine. Nu ştiu care va fi soarta mea. Trebuie să îmi accept soarta aşa cum mi-o dă Dumnezeu”, scria generalul în scrisoarea care însoţea coletul.

La 30 ianuarie 1943, Hitler a încercat să-l încurajeze pe comandantul armatei de pe frontul sovietic printr-un mesaj: ”Dragul meu general-colonel Paulus! Poporul german priveşte deja cu adâncă durere spre eroii din acel oraş. Aşa cum se întâmplă întotdeauna în istoria lumii, nici acest sacrificiu nu va fi unul zadarnic. (...) Mă gândesc pemanent la dumneavoastră şi la oamenii pe care îi conduceţi. Al dumneavoastră Adolf Hitler”.

În ziua următoare, pentru a fi sigur de loialitatea generalului său aflat în infernul de la Stalingrad, Hitler l-a avansat pe Friedrich Paulus, în vârstă de 52 de ani, la gradul de feldmareşal, în ideea că în istoria militară niciun feldmareşal nu s-a predat vreodată inamicului ori s-a sinucis.

Luptele pentru supravieţuirea în încercuirea de la Stalingrad au fost extrem de violente. Armata a VI-a germană, o armată română şi unităţile auxiliare ruse aliate cu germanii au fost copleşite de armata roşie, atât la capitolul efective, cât şi la capitolele armament, muniţie, stare fizică şi moral.  

Foamea, iarna grea din Rusia şi recucerirea de către sovietici a ultimului aeroport prin care se aprovizionau trupele germane au fost principalele argumente care au condus la capitularea trupelor lui Paulus, la 21 ianuarie 1943. Două zile mai târziu s-a predat şi restul armatei germane, în jur de 90.000 de oameni, dintre care doar 5.000 aveau să supravieţuiască lagărelor sovietice.

Capitularea feldmareşalului a fost criticată vehement de Fuhrer. „Ce mă doare cel mai mult este faptul că totuşi l-am avansat la gradul de feldmareşal. Am vrut să-i dau această satisfacţie finală... Un asemenea om murdăreşte în ultimul moment eroismul atâtor mulţi alţii. El ar fi putut să se elibereze de toată amărăciunea şi să treacă în eternitate şi nemurire naţională, dar a preferat să se ducă la Moscova”, le-a declarat Hitler membrilor Marelui Stat Major.

După capturarea feldmareşalului, Paulus a fost folosit de maşina de propagandă sovietică, chiar dacă la început acesta refuza colaborarea. Atentatul eşuat împotriva lui Hitler, la 20 iulie 1944 şi uciderea colonelului von Stauffenberg, autorul atentatului, l-au convins însă să accepte colaborarea.

Ulterior s-a alăturat Comitetului Naţional Germania Liberă, organizaţie înfiinţată la Moscova, de un grup din care făcea parte şi Wilhelm Pieck, viitor preşedinte al RDG, cu scopul de a-i determina pe militarii germani să întoarcă armele asupra lui Hitler.

În noua sa calitate, a realizat emisiuni de radio antinaziste şi le-a cerut soldaţilor să dezerteze, devenind o portavoce a propagandei sovietice.

Capitularea lui Paulus, resimţită şi acasă

Consecinţele capitulării şi apoi a intrării lui Paulus în mişcarea antinazistă de la Moscova  nu au întârziat să apară asupra familiei acestuia din Germania. În toamna anului 1944, la ordinul lui Adolf Hitler, Elena-Constance Rosetti-Solescu, cea care avusese permanent o repulsie faţă de nazism, a fost vizitată de agenţi Gestapo şi anunţată că va fi cruţată dacă va renunţa la numele de Paulus. 

Pentru că a refuzat şi, mai mult, i-a tratat cu dispreţ pe oaspeţii în uniformă, românca a fost arestată, împreună cu fiica sa, Olga, şi fiul, Ernst-Alexander, şi trimişi într-o închisoare din munţii Alpi, apoi în lagărul de concentrare de la Dachau. 

La 9 mai 1950, sovieticii anunţau că feldmareşalul Paulus este pus sub acuzare pentru crime de război, iar la 6 octombrie 1953 opinia publică internaţională a fost anunţată că acesta a fost condamnat de către un tribunal militar la 25 de ani de închisoare. În ciuda acestor comunicate, în toamna aceluiaşi an, pe data de 26 octombrie 1953, Paulus a fost eliberat şi s-a stabilit în Dresda, Germania de Est. 

Nu şi-a mai revăzut însă soţia, întrucât aceasta a murit pe 9 noiembrie 1949, în oraşul Baden-Baden.

Din 1955, starea de sănătate a lui Paulus s-a înrăutăţit continuu, acesta fiind diagnosticat cu atrofie musculară spinală şi scleroză laterală amiotrofică, ceea ce a condus la o paralizie a muşchilor. Friedrich Paulus a murit pe data de 1 februarie 1957, la Dresda, fiind înmormântat cu onoruri militare în cimitirul Tolkewits din localitate. (”Consemnări publicistice”, autor Viorel Frâncu, Buzău - 2012)