Povestea completă a muzeului de artă în aer liber dintre dealurile Buzăului, unicat în România

Povestea completă a muzeului de artă în aer liber dintre dealurile Buzăului, unicat în România

Lucr[rile sunt vizibile dinspre Drumul Vinului  Foto Iulian Bunilă

În perioada 1970-1986 s-a desfăşurat în localitatea buzoiană Măgura una dintre cele mai impresionante mişcări artistice din România comunistă. 256 de sculpturi în piatră au fost amplasate în mijlocul naturii formând un decor fără echivalent pe cuprinsul ţării. Pot fi văzute şi azi.

Ştiri pe aceeaşi temă

 
Tabăra de sculptură în aer liber de la Măgura, judeţul Buzău, este considerată unul dintre cele mai preţioase obiective turistice ale României. Se întinde pe 21 de hectare şi reprezintă un spectacol natural unic, întrucât sculpturile semeţe se integrează armonios în peisaj.
 
Timp de 16 veri, fenomenul s-a repetat, pe durata lunilor august şi septembrie, iar după ultima ediţie au rămas aici adevărate capodopere ale geniului, care se prezintă într-o diversitate încântătoare a formelor, a rezolvărilor raporturilor între peisaj, relief, lumină şi operă, dar în acelaşi timp şi o unitate care face din Măgura „prima şcoală românească de sculptură“, după cum afirma sculptorul Vlad Ciobanu. 
 
În 1986, ultimul an al taberei, oficialii s-au întâlnit din nou, dar n-au mai sculptat, ci doar au îndosariat lucrările. 
 
Fiecare dintre cele 16 ediţii îşi are propriul areal şi propria pisanie, astfel încât vizitatorul acestui muzeu în aer liber să se poată orienta. Pentru turistul amator de artă, periplul printre monumentele este o călătorie în timp şi în spaţiu. 
 
Lucrările au peste doi metri înălţime Foto Iulian Bunilă
 
Ideea înfiinţării la Măgura a unei tabere cu statui lucrate în piatră i-a aparţinut sculptorului George Apostu. În 1969, după o vizită la o tabără de sculptură în aer liber din Iugoslavia, Apostu i-a propus lui Brăduţ Covaliu, preşedintele de atunci al Uniunii Artiştilor Plastici din România, ca şi România „să intre în rând cu lumea“. Astfel de spaţii neconvenţionale de creaţie existau în Europa Occidentală încă din 1950. Luaseră fiinţă şi funcţionau în ideea scoaterii artistului din atelier şi a integrării lui în comunitate.
 
Cea mai mare aglomerare de statui cioplite în piatră din România, reper al culturii naţionale, s-a materializat pe parcursul a 16 ediţii 
 
Poienile Măgurei s-au transformat în fiecare vară, între anii 1970 şi 1985 în expoziţii naturale. Decorul a devenit loc de pelerinaj pentru cei mai importanţi artişti plastici români, iar tabăra a fost percepută în epocă drept unul dintre cele mai importante fenomene culturale autohtone.
 
„Tabăra de sculptură în aer liber de la Măgura s-a dovedit un creuzet de talente şi de creaţie liberă, o şcoală de înaltă artă, recunoscută pe plan european. A fost un început de drum pentru sculptura românească, dar şi pentru alte aşezăminte culturale asemănătoare care s-au desfăşurat pe plan naţional“, a sintetizat Ionel Stănuţă, consilier la Direcţia pentru Cultură Buzău.
 
 
Locul a fost ales strategic
 
În acea perioadă, 163 de artişti au creat 256 de monumente. „Pentru ei însemna consacrarea. Să fii selecţionat la Măgura însemna să fii recunoscut de breasla artistică“, explică Valeriu Şuşnea, preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici Buzău.
 
Potrivit scriitorului Gheorghe Petcu, „Brăduţ Covaliu era la acea vreme deputat de Buzău în Marea Adunare Naţională şi a dorit să facă o bucurie alegătorilor săi, mai ales că în colegiul său electoral prim-secretar era Ion Sârbu, un om aplecat spre actul cultural, iar secretar cu problemele de cultură era Lazăr Băciucu, un ziarist cu multiple iniţiative în plan cultural“.
 
Locul ales pentru tabără a fost unul strategic, deoarece poienile se află în preajma carierei de la Ciuta, de unde se extrăgea piatră calcaroasă de bună calitate.
 
Programul taberei prevedea ca în fiecare vară să vină la Măgura câte 16 sculptori, de fiecare dată alţii, pe cât posibil. Timp de aproximativ două luni, artiştii urmau să creeze o sculptură, pe o temă la alegere, într-un bloc de piatră primit prin tragere la sorţi. Astfel se explică cele 256 de lucrări existente în tabără, sculptate pe decursul celor 16 ani. 
 
Artiştii revin periodic la Măgura să îşi reevalueze creaţiile Foto Iulian Bunilă
 
Sculptorii aveau să fie studenţi şi absolvenţi ai Academiei de Arte din Bucureşti, dar şi elevi la liceele de arte. Era specificat ca, la finalul fiecărei ediţii, sculpturile să fie donate judeţului de către creatori, într-un cadru festiv.
 
„Această piatră s-a înălţat azi, ziua 18, luna August, anul 1970, la hotarul de început al acestei aşezări, dăruită sculpturii de judeţul Buzău“, este inscripţia lăsată de artiştii înscrişi la ediţia inaugurală. Ca recompensă pentru iniţiativa sa, George Apostu a deschis prima ediţie cu sculptura numărul 1, intitulată „Tatăl şi fiul“. Apostu a participat din nou la ediţia a VI-a, din 1975, când a realizat lucrarea „Lapone“.
 
De la an la an, fenomenul Măgura a luat amploare în România comunistă ca formă de libertate artistică, ediţiile taberei fiind percepute ca alternativă la arta oficială a expoziţiilor, anualelor, bienalelor. 
 
Departe de ochii autorităţilor, artiştii experimentau, dădeau formă şi conţinut ideilor necenzurate. Simpozioanele nu aveau tematică, iar alegerea autorilor nu se făcea în baza unui proiect supus constrângerilor viziunii oficiale. 
 
Pe fiecare lucrare scrie anul realizării Foto Iulian Bunilă
 
Tabăra de la Măgura a adus nou în sculptura mondială „stilul gigant“. „În al doilea an, nu se mai considera nimeni pionier la Măgura. Totul fusese dovedit ca posibil. Sculptorii Nică Petre, Codre, Mihai Mihai, ei înşişi nişte uriaşi, au lansat «stilul gigant», competiţia cu timpul prea scurt şi volumul ieşit din comun al pietrei“, scria în publicaţia „Opinia“ Corneliu Ştefan, un comentator înfocat al fenomenului de la Măgura.
 
Liantul comunităţii de artişti de la Măgura
 
Singurul sculptor care a lucrat în toate cele 16 ediţii a fost preşedintele filialei Uniunii Artiştilor Profesionişti din Buzău, sculptorul Gheorghe Coman. Apreciatul artist plastic a fost coordonatorul artistic, el fiind cel care decidea locul fiecărei ediţii şi al fiecărei lucrări. A reuşit să asigure atmosfera degajată de care colegii săi în ale cioplitului în piatră aveau nevoie pentru realizarea capodoperelor.
„Cei care au ajutat la bunul mers al taberei pe parcursul celor 16 ani au apreciat rolul excepţional al lui Gheorghe Coman în menţinerea unui climat de normalitate şi de creaţie. Căci nu era uşor să ai în jurul tău oameni cu o personalitate puternică, complexă, precum sculptorii“, este de părere publicistul buzoian Gheorghe Petcu. 
Sculptorii aveau libertate totală de creaţie
 
La jumătatea verii, înainte de sosirea artiştilor la Măgura, cioplitorii din localităţile Ciuta şi Măgura primeau sarcina să scoată din carieră 16 blocuri de piatră, de forme şi dimensiuni diferite. Tehnica de scoatere a pietrei era cea tradiţională, cu ajutorul dălţii, a toporului, a ţiului şi a penelor din lemn. 
 
Pietrele masive erau transportate cu utilaje grele într-una dintre poienile Măgurei şi amplasate oarecum la întâmplare, dar grupate astfel încât să formeze un tot unitar.
 
Printre cioplitorii angajaţi atunci de artişti a fost şi Neculai Petrescu, în vârstă acum de 91 de ani. Meseria sa era să pregătească uneltele pentru sculptori, după care, cu schiţa artistului în faţă, ajuta efectiv la degroşatul pietrei până la finisajul propriu-zis. „Îi ajutam pe mulţi, pentru că nu toţi ştiau să cioplească bucăţi mari. Îi învăţam noi şi munca mare era pe cioplitori, dar ne şi distram până la urmă, era o plăcere“, şi-a amintit bătrânul cioplitor. 
 
Organizatorii şi artiştii revin anual în poiana cu sculpturi, pentru a depăna amintiri Foto Iulian Bunilă
 
Artiştii erau cazaţi în chiliile călugărilor din Mănăstirea Ciolanu şi numai cioplitorii angajaţi cu ziua veneau dimineaţa de la casele lor. Micuţa colonie de artişti era răsfăţată cu băutură, vin, ţuică şi mâncare din belşug, aduse de la CAP-urile fruntaşe din judeţ, pe care sculptorii le consumau în incinta mănăstirii, după o zi de efort.
 
Prima zi a taberei era decisivă pentru creaţia lor, întrucât atunci era tragerea la sorţi pentru atribuirea blocurilor de rocă, unele mai ofertante decât altele în ceea ce priveşte posibilităţile de prelucrare. 
 
Pietrele erau numerotate, iar cei 16 sculptori scoteau din căciulă un număr care corespundea blocului pe care aveau să-l lucreze în următoarele săptămâni. Extragerea era urmată de strigăte de bucurie, când blocul de piatră era generos, sau dimpotrivă, de dezamăgire, când piatra nu era mai mică. 
 
Artistul Sava Stoianov şi celebra sa lucrare, Ceas Solar   Foto Iulian Bunilă
 
Toţi artiştii, fără deosebire, erau satisfăcuţi, căci piatra de Măgura era de calitate, iar tema era lăsată la inspiraţia fiecăruia. „Motto-ul taberei, într-o perioadă de mari constrângeri artistice era tema liberă, libertate totală de creaţie“, a mărturisit sculptorul Rodica Panaitescu, profesor la Liceul de artă „Margareta Sterian“ din Buzău, participant la tabără.
 
Sculptorii dădeau ocol blocului de piatră, meditau îndelung, după care întocmeau schiţe în urma unor dialoguri cu meşterii pietrari sau cu colegii de breaslă pentru ca, la final, blocul de piatră să capete forma operei de artă dorită şi care să se armonizeze cu poiana şi pădurea din jur.
 
Participanţii la ediţia din 1970
 
Nume grele ale sculpturii româneşti au participat încă de la prima ediţie. Iată lista completă de artişti şi lucrări consemnaţi în 1970. În afară de George Apostu, au mai fost la Măgura: Liana Acsinte, cu lucrarea „Icar“, Aurelian Boldea („Nud“), Cristian Breazu („Gânditor“),  Gheorghe Coman („Piatră de izvor“), Lehel Domokoş („Taină“), Nicolae Ghiţă („Poemul vieţii“), Bata Marianov („Tors“), Laurenţiu Mihail („Omagiu lui Brâncuşi“), Nicolae Mira („Motiv matern“), Grigore Patrichi („Împreună“), Nicolae Roşu („Troiţă“), Daniel Suciu („Mirii“), Napoleon Tiron („Semn“), Adina Ţuculescu („Lacul“) şi Mihal Buculei („Soldat cu scut“).
 
 
Cum se ajunge la Măgura
 
Pajiştile presărate cu statui din piatră, unele de peste trei metri înălţime, se află la aproximativ 30 de kilometri distanţă de oraşul Buzău, între dealurile comunelor Tisău şi Măgura. 
 
Cei care îşi propun să viziteze uriaşul muzeu în aer liber de la Măgura au de urmat un itinerariu simplu: Verneşti – Nişcov – Grăjdana - Haleş - Mănăstirea Ciolanu, în apropierea căreia este imposibil să nu se observe mulţimea de figuri din piatră care ocupă pajiştile de o parte şi de cealaltă a şoselei, botezată Drumul Vinului, al cărei capăt atinge rezervaţia Vulcanii Noroioşi, şi ea celebră printre iubitorii de călătorii în natură. 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: