Părintele Ambrozie, sihastrul care s-a rugat 55 de ani într-o grotă din Buzău. Cânta îngereşte, era prieten cu vulturii şi cu urşii

Ambrozie Rizea, ultimul sihastru al Buzăului

După zece ani petrecuţi la Muntele Athos, călugărul Ambrozie Rizea a ales să trăiască în sihăstrie. A petrecut cinci ani la Schitul Cetăţuia din Buzău, după care, intrat în conflict cu mai-marii bisericii, şi-a construit o chilie într-o stâncă din apropierea localităţii buzoiene Breaza.

Bătrânii din satele de la poalele dealului Istriţa, din judeţul Buzău, îşi aduc şi acum aminte de călugărul care trăia într-o chilie săpată în stâncă, pe Culmea Şoimilor, grotă care în prezent este monument istoric. Călugărul Ambrozie a trăit în pustnicie şase decenii şi a murit în 1980. 

A fost la Muntele Athos, iar când a revenit în ţară a luat calea sihăstriei, găsindu-şi adăpost într-o grotă pe care o descoperise în timpul copilăriei.

„Cânta îngereşte“

Părintele Ambrozie Rizea s-a născut în 1889 şi se trăgea dintr-un neam vechi de moşneni din localitatea Greceanca, judeţul Buzău. S-a născut într-o familie cu mulţi copii, iar la vârsta de 15 ani a intrat ca frate în obştea Mănăstirii Ciolanu, din judeţul Buzău. 

Ajunsese să fie iubit de toţi monahii din jurul său, în mod deosebit, pentru două daruri duhovniceşti, spune părintele Mihail Stanciu, din Săhăteni, autor al unei biografii a pustnicului Ambrozie: „citea la strană foarte frumos, clar şi fără nicio greşeală şi cânta îngereşte, de mişca inimile tuturor“. După şase ani de la sosirea în Mănăstirea Ciolanu, Ambrozie Rizea a fost tuns în monahism sub numele de Teodor, iar mai târziu a plecat la Schitul Prodromul de la Muntele Athos, pentru a învăţa rânduiala schimniciei.

A revenit după zece ani la Mănăstirea Ciolanu, unde i s-a încredinţat sarcina de a creşte turmele de oi ale mănăstirii. După o scurtă vreme, a ajuns ieroschimonah, călugăr cu funcţie de preot, şi s-a retras la Schitul Cetăţuia, lăcaş administrat tot de Mănăstirea Ciolanu, unde a vieţuit sub numele de Ambrozie. 

Aici, în mica mănăstire cocoţată în vârful unei coline împădurite, a stat cinci ani, până în 1925 când, după schimbarea calendarului ortodox, a fost dat afară de episcopul locului, deoarece a preferat să rămână fidel ritului vechi ortodox. Smerit şi supus canoanelor bisericii strămoşeşti, s-a retras în apropierea satului natal.

Întrucât averea bătrânilor săi fusese împărţită, scrie preotul Mihail Stanciu în lucrarea sa, a urcat pe Culmea Şoimilor, acolo unde se juca pe vremea când era copil şi păştea oile şi caprele părinţilor şi sătenilor. Avea doar schima (n.r. – haină preoţească ) în spate şi toiagul în mână, cu câteva unelte de la rudele rămase în viaţă. Ştia că acolo, pe Culmea Şoimilor, exista o scobitură în munte, cam la zece metri înălţime, datând cam de pe vremea tătarilor. 

A cioplit mult în piatră ca să o adâncească, astfel că în scurt timp i-a dat forma unei case ţărăneşti. „Chilia sa era săracă şi avea doar cele necesare. Era prieten cu vulturii şi şoimii, cu vrăbiile, căprioarele şi urşii. Până şi lupii i se supuneau“, scrie Mihail Stanciu.

Aici a sălăşluit pustnicul Ambrozie aproape 55 de ani în post şi rugăciune. Cântările şi rugăciunile monahului se auzeau până jos în vale, astfel încât vestea despre un sfânt pustnic în viaţă ajunsese departe de graniţele comunelor de la poalele Istriţei, spune legenda.

Meşterea coşuri de răchită

În perioadele de rugăciune se ocupa cu împletirea coşurilor de răchită, cioplirea lingurilor de lemn şi a fuselor, pe care le vindea în satele din apropiere. În zilele de post nu cobora din chilia sa decât după asfinţitul soarelui, pentru a se aproviziona cu hrană, care consta din buruieni, rădăcini şi apă.

În restul anului, cobora după rugile de dimineaţă, pentru a-şi vinde creaţiile, iar din banii obţinuţi îşi cumpăra hrana pentru o scurtă perioadă de timp. Ca să aibă din ce supravieţui, deseori ajuta lumea la muncile agricole. Localnicii din Breaza îşi aduc şi acum aminte că pustnicul îi ajuta la tăiatul viei, curăţatul pomilor sau aratul ogorului. „Muncea cot la cot cu oamenii satului şi primea ba de mâncare, ba nişte bănuţi, şi în timp ce muncea ne povestea viaţa sa şi ne învăţa cum să fim buni creştini. Când îl ascultam, eram toţi foarte atenţi. Unii dintre oamenii de atunci îl considerau ca fiind un om cu harul lui Dumnezeu“, ne-a spus Irina Zidărescu, o bătrână din Breaza.

Vara umbla îmbrăcat ca un cerşetor şi desculţ, iar pe timp de iarnă purta ciubote căpătate de la diferiţi oameni din sat, o manta groasă de militar şi o căciulă din postav. Pentru că era cunoscător al limbilor turcă şi greacă, mergea frecvent la slujbele marilor sărbători din satele învecinate, unde cânta la strană, ca mare protopsalt.

Nedespărţit de mătăniile de lână, pe care şi le confecţiona singur, şi le schimba o dată la cinci ani şi nici de paramanul său (n.r. – bucată de postav pe care este brodată o frază cu conţinut religios, purtată de călugări pe spate, sub rasă) cu care dormea şi noaptea, se spovedea înaintea oamenilor şi înaintea copiilor pe care îi iubea foarte mult. Când vedea vreun copil desculţ, spun sătenii, îi oferea încălţările sale sau rupea din mantaua lui şi le învelea picioarele arse de soare sau îngheţate. 

Chilia părintelui, transformată în monument istoric

Chilia lui Ambrozie este monument istoric şi este unul dintre punctele de vizitare de pe Drumul Vinului din Judeţul Buzău. Printre turiştii care vin să viziteze grota pustnicului Ambrozie sunt oameni care au fost atraşi de povestea auzită în cine ştie ce împrejurare sau descoperită pe vreun blog. Pentru preotul buzoian Laurenţiu Stoicescu, vizitarea chiliei de pe Culmea Şoimilor a fost o experienţă atât de înălţătoare, încât a ţinut să o împărtăşească pe blogul personal.  

„O trăire aparte mă încearcă ori de câte ori ajung în acea chilie. Fiecare pas făcut pe poteca anevoioasă şi pe alocuri puţin periculoasă, ce urcă spre baza stâncii unde este săpată chilia, face să crească gradual o trăire deosebită şi o bucurie duhovnicească aparte. Stânca se numeşte Culmea Şoimilor şi e uşor vizibilă datorită aspectului său impunător. Ajuns la baza stâncii, am de urcat aproximativ 7-8 metri pe o scară foarte abruptă. O urc cu aceeaşi dorinţă în suflet pe care o are şi un arheolog ce urmează să facă o descoperire importantă. Ajuns sus, pe o mică verandă a chiliei, regăsesc acel loc atât de sacru şi de care îmi era atât de dor să îl revăd“, scrie preotul Laurenţiu Stoicescu, în articolul „Ambrozie – călugarul din stâncă cu chipul senin“.

Pentru Adrian Stoica, un localnic din Breaza, sihastrul din grota de la poalele Istriţei a fost un personaj important al copilăriei. „Eram la şcoala generală când l-am prins pe părintele Ambrozie. Era un om normal, vorbea cu noi, cu lumea. Cobora mereu în Breaza, pentru că venea cu cruciuliţe. Cumpăra cositor şi turna cruciuliţe, la el în chilie. De asemenea, mai câştiga ceva bănuţi şi din vânzarea coşuleţelor din scoarţă de copac. Intra în pădure şi curăţa teii de coajă, pentru a face nişte coşuleţe mici, pe care apoi le vindea şi pe comandă, sătenilor, dar şi la biserică“, povesteşte Adrian. 

Bărbatul de 54 de ani îşi aminteşte că bătrânelul sărac, dar foarte deştept era extrem de îndrăgit de copiii din Breaza. „Când urcam, vara, îl vedeam cum se pregătea cu lemne şi crengi de foc. Făcea la baza stâncii grămăjoare de lemne şi le urca, pe rând, cu scripetele. Noi, copiii, îl ajutam, ca să nu coboare mereu, fiindcă era foarte bătrân. Ne accepta ajutorul bucuros şi ne dădea mereu câte ceva din ce făcea. Ţin minte că mânca mai mult legume, vegetale, pâine, prea puţin carne, sau deloc. Când erau sărbători, oamenii îi aduceau pomană, cum se făcea, pilaf cu carne sau sărmăluţe. Accepta să fie vizitat şi mai primea astfel de mâncăruri. Când se mai făcea grătar prin zonă, mulţi îi ofereau fripturi, însă pe acestea le refuza“, îşi aminteşte Adrian Stoica. 

Părintele Ambrozie a trăit în sihăstrie cu smerenie şi rugăciune până la 13 septembrie 1980, când a murit, la vârsta de 91 de ani. Ultimele zile le-a petrecut într-un azil al Bisericii Ortodoxe pe Stil Vechi din judeţul Ilfov, mai apoi adăugându-se în ceata cuvioşilor părinţi, fiind înmormântat în curtea bisericii din Breaza, judeţul Buzău.