Obiceiurile bizare ale dacilor: plângeau când li se năşteau copiii, râdeau în faţa morţii, iar regii îşi aruncau fiii în suliţe

Daci aruncaţi în suliţe

Geto-dacii au fost descrişi de contemporanii lor ca fiind, printre altele, o seminţie cu multe ritualuri bizare chiar şi pentru acele vremuri. Plângeau când li se năşteau copiii, râdeau înaintea morţii, femeile se aruncau în flăcările rugului pe care incinerau cadavrele soţilor, iar regii îşi sacrificau fiii, pentru a-i trimite soli la Zalmoxe.

Dacii erau altfel decât celelalte seminţii, atât prin straie, chip, cât şi prin comportament, scria istoricul Ioan Lupaş, autorul cărţii ”Romanii şi Dacii - Luptele lor şi obârşia neamului românesc”, apărută în anul 1908.

”Deşi erau un popor barbar, ei totuşi se deosebeau mult de celelalte neamuri, cari mişunau în ţinuturile învecinate, ducând un traiu neaşezat, nestatornic şi fără astâmpăr. Pe când celelalte neamuri barbare trăiau numai din jafuri sălbatice, rezemând fiinţa lor numai pe săgeată. În firea lor aveau ceva neobicinuitu: porniri svăpăiate şi un vecinic neastâmpăr. Le plăcea să cutreere cu turmele lor dealurile şi munţii, unde se simţiau în largul lor şi se fereau de locurile strimte, mai ales de fumul oraşelor, fiindcă că nu le plăcea nici decum să li se curme viaţa lor slobodă şi avântată. Iubeau mai mult viaţa zbuciumată şi gâlceava, decât traiul paşnic şi liniştit”, aflăm din cartea ”Romanii şi Dacii - Luptele lor şi obârşia neamului românesc”, autor dr. I. Lupaş. 

Potrivit istoricului ardelean, multe dintre obiceiurile strămoşilor noştri ar fi fost nefireşti în zilele noastre. De exemplu, plângeau când li se năşteau copiii şi chefuiau la înmormântări. 

”Nu puneau mare preţ pe viaţă, căci o socotiau numai ca o vale a plângerilor, ca o trecere întunecoasă şi plină de dureri către lumea cealaltă, unde sufletul va duce o viaţă de veci. Din felul acesta de a privi viaţa isvorea un obiceiu ciudat: plângeau, când li se năştea un copil, înşirând în bocetele lor toate suferinţele şi suferinţele, prin cari are să treacă ori-ce muritor, iar la înmormântări, benchetuiau şi se veseliau împreună toate neamurile celui mort. De aceea despreţuiau viaţa, iar moartea o căutau pe toate căile. Împrejurarea aceasta a sădit în piepturile lor dorul vecinic de luptă şi curajul nesăbuit, cu care întâmpinau toate primejdiile.” (”Romanii şi Dacii - Luptele lor şi obârşia neamului românesc”)

Obiceiurile de înmormântare ale daco-geţilor erau cu totul neobişnuite faţă de cele actuale. În volumul “Spiritualitatea geto-dacilor”, publicat în 1986, istoricul Ion Horaţiu Crişan citează o relatare a lui Herodot, despre înmormântările celor bogaţi.

“Expun timp de trei zile cadavrul. Apoi jertfesc tot felul de animale şi după un mare ospăţ, înainte de care îl jelesc pe mort, îl înmormântează pe cel răposat, fie arzându-l, fie îngropându-l. Ei ridică apoi o movilă şi statornicesc felurite întreceri, la care răsplăţile cele mai însemnate se dau luptelor în doi”, scria istoricul. 

Istoricul buzoian Marius Constantinescu spune că seninătatea cu care strămoşii noştri înfruntau moartea îşi avea originea în credinţa acestora în nemurire.

”Ei deja credeau pe de o parte în nemurire pentru că dispariţiile şi apariţiile succesive ale lui Zalmoxis vorbesc despre moarte şi reînviere şi mai ştim că ei aveau un obicei foarte frumos: plângeau la naştere. Părinţii şi rudele plângeau când se năştea un copil, iar când mureau dacii râdeau, luau o mână de ţărână, o puneau pe piept şi mureau râzând. Imaginaţi-vă ce ar însemna astăzi acest lucru, să auzi lumea care moare râzând. Ar fi un stimul uriaş, extraordinar”, spune Marius Constantinescu.

Un alt obicei bizar au în prim-plan femeile geto-dace. Ele voiau să fie ucise deasupra cadavrelor soţilor lor şi să fie înmormântate împreună cu acesta, potrivit cercetătorului Ion Horaţiu Crişan. Cei care voiau să le liniştească şi să le ia de soţii aduceau lângă rugul pe care urma să fie ars trupul răposatului arme şi daruri, spunând că sunt gata să se lupte cu sufletul acestuia, pentru a le permite căsătoria cu văduva lui. 

“Tracii au un dispreţ pentru viaţă dintr-un exerciţiu natural de înţelepciune. Toţi sunt gata pentru moarte de bună voie, deoarece unii dintre ei socotesc că sufletele morţilor se întorc, iar alţii că ele nu mor, ci devin mai fericite”, scrie autorul volumului “Spiritualitatea geto-dacilor”, citându-l pe istoricul antic Solnius.

Un alt obicei bizar al geto-dacilor, despre care am aflat de la istoricii antichităţii, este cel al sacrificiului uman. Potrivit lui Herodot, părintele istoriei, geţii îi trimiteau periodic câte un mesager lui Zalmoxe, care era ales dintre cei mai de seamă oameni ai comunităţii.

Din cauza ritualurilor privind sacrificiile umane, regalitatea era transmisă din unchi în nepot

Sacrificiile umane, spun istoricii, ocupau un loc important în ritualurile religioase geto-dace deoarece ele realizau comuniunea pământenilor cu divinitatea. Pentru că regii daci îşi sacrificau fiii, pentru a-i trimite zeului lor, linia de succesiune nu era cea paternă, ci de la unchi la nepot.

”Regalitatea nu se transmitea de regulă din tată în fiu dintr-un motiv ce ţine de viaţa spirituală. De exemplu, cam o dată la patru ani, fiecare trib sau uniune de triburi aveau obiceiul să trimită la Zalmoxe pe cel mai dotat dintre tineri, cu dorinţele lor. Îi cereau să li se facă nişte lucruri, îi spuneau acestui tânăr dorinţele respective, îl ridicau pe o treaptă din teren, la baza căreia erau înfipte în pământ trei suliţe iar acest tânăr era aruncat în aceste suliţe. Murea în acest fel trebuind să ducă mesajul la Zalmoxe. De regulă, cel mai bun şi cel mai dotat, cel mai potrivit pentru acest sacrificiu era fiul regelui, pentru că acesta primea cea mai bună educaţie, mânuia cel mai bine armele, avea cele mai bune informaţii. De aceea, fiind sacrificat fiul regelui, urmaşul la tron era nepotul regelui”, precizează istoricul Eugen Marius Constantinescu.

Cele mai multe informaţii despre practica sângeroasă închinată Marelui Zeu al geţilor vin de la Herodot (484 î.Chr. – 425 î.Chr.), părintele istoriei, cel care a oferit primele descrieri elaborate ale popoarelor care, în urmă cu aproape două milenii şi jumătate, ocupau ţinuturile actualei Românii.

În ”Istorii”, Herodot susţinea că solul era tras la sorţi şi urma să fie aruncaţi în suliţele ţinute cu vârful în sus de către alţi războinici geţi. Dacă solul murea, însemna că zeul era binevoitor şi dorea să asculte cerinţele acestora. Dacă solul scăpa cu viaţă era un semn de rău augur şi solul era învinuit pentru că era necinstit şi de aceea nu i se permite să intre în împărăţia zeilor.

„Tot în al cincilea an aruncă sorţii şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit cu solie la Zamolxis, încredinţându-i de fiecare dată toate nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor, dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă”, scria Herodot, în ”Istorii”.