O jumătate de secol de la răscoala ţăranilor din Săgeata împotriva colectivizării

Colectivizarea pe care comuniştii au derulat-o între anii 1949–1962 a însemnat trecerea tuturor proprietăţilor agricole în administrarea statului, grupate în ferme agricole. Mulţi ţărani s-au opus colectivizării, atrăgând asupra lor pedepse precum deportări, încarcerări, chiar ucideri. Şi Buzăul a traversat astfel de episoade, comuna Săgeata fiind locul unei importante revolte a tăranilor, în 1962.

Chiar dacă propaganda comunistă invoca egalitatea între clase şi anunţa mari realizări ale noii orânduiri sociale, în realitate statul îi exploata crunt pe ţărani. În multe comunităţi rurale din ţară, au existat răscoale ale ţăranilor care se opuneau colectivizării însă acţiunile lor s-au terminat dramatic.

Monografia comunei Săgeata, localitate din partea de nord a câmpiei Bărăganului, aflată la mai puţin de 20 de kilometri de municipiul Buzău,  surprinde în detaliu momentul răscoalei din 1962 şi poveştile eroilor acesteia. 

Potrivit documentelor strânse de autorul monografiei, inginerul Mircea Iordache, la Săgeata, procesul de colectivizare s-a încheiat în anul 1962. În satul Dâmbroca, a luat fiinţă atunci CAP „ Libertatea”, cu 1.394 de ”braţe de muncă” şi care îngloba 1.481 de hectare de teren agricol. În sectorul zootehnic, efectivul de animale era format din 326 de bovine, 246 de porci şi 9.256 de păsări. Parcul tehnic era compus din trei autocamioane, un autoturism, cinci motopompe şi o moară cu ciocănele.

„Din cantitatea de porumb, CAP-ul trebuia să plătească, în produse, muncile Staţiunii de Maşini şi Tractoare. În ziua de 25 octombrie 1962, „la plan”, preşedintele CAP-ului a cerut brigadierilor să dea câte doi oameni din fiecare echipă, pentru a încărca porumbul datorat Staţiunii de Maşini şi Tractoare. Brigadierii au aflat că vor sosi autocamioane pentru a încărca mult mai mult porumb şi au răspândit ştirea printre săteni. Le spuneau la oameni: – Ieşiţi şi împiedecaţi-i să încarce! Noi nu o putem face, suntem membri de partid şi ne vor sancţiona. Opriţi-i voi! Este porumbul nostru. Să-i obligăm să se ţină de cuvânt, să ne dea 8 Kg de porumb la ziua de muncă!”, relatează autorul monografiei. 

Pe 26 octombrie, în zi de sărbătoare, la planul dat de brigadieri, o parte dintre săteni au mers pe câmp pentru a tăia ciocanii şi a elibera terenul în vederea arăturilor de toamnă. Dimineaţa, la hambarele CAP–ului au sosit camioanele, de la Buzău, cu soldaţi şi miliţieni şi au început să încarce porumbul. La Dâmbroca, alături de miliţieni şi soldaţi, participau la încărcare şi paznici câmpeni, puşi de activiştii de partid.

”Când a început încărcatul porumbului, cei din sat au dat alarma. Enache Ion a tras clopotul de la biserică, pentru a chema sătenii la apărarea porumbului. Chemaţi de clopot, au venit sătenii de la câmp, au intrat în curtea CAP–ului la pătule şi au izgonit pe activişti şi miliţieni, cu maşini cu tot, folosind ţambre, beţe şi pietre. Activistul Dima a fost alergat de oameni spre Borduşani. Un altul a apucat să se suie pe motocicletă şi a fugit la Buzău. De la Dâmbroca, revolta s-a extins şi la Borduşani şi Săgeata, dar de amploare mai mică”, scrie Mircea Iordache  în monografie.

La Dâmbroca au apărut şi primele celule ale rezistenţei din comuna Săgeata. La îndemnul unuia dintre săteni, a fost blocat drumul de intrare în sat, cu trunchiurile unor nuci aflaţi în curtea CAP–ului. Ulterior, au sosit la sediul CAP patru camioane încărcate cu miliţieni şi activişti. Între săteni şi miliţieni s-a dat o adevărată luptă. Sătenii s-au folosit de ţambre de gard şi şipci din curtea colectivului, iar miliţienii aveau puşti cu baionetă, încărcate cu muniţie şi bastoane de cauciuc.

În ultima parte a zilei, autorităţile au trecut la represiune. Cele trei sate au fost împânzite de securişti, miliţie, armată şi activişti. S-a cerut ca toată lumea să intre în curţi iar circulaţia prin sat era interzisă. Unii săteni au fost arestaţi de pe drum. Dăniţă Nicolae a spus că, la cercetare, pe lângă bătaie, a fost supus şi la „maşina de întins” care îi frângeau oasele. A fost cel mai rău bătut şi chinuit, pentru că el era cel care-l bătuse pe un miliţian.

Dedu Enache, participant la încăierare, şi-a amintit că miliţienii au făcut uz de arme. Au fost trase multe focuri de armă, în sus şi spre oameni. Nu toate focurile au fost cu gloanţe de război, fiindcă au fost şi cartuşe oarbe, pentru a speria mulţimea. S-au înregistrat şi doi răniţi prin împuşcare, Catrinoiu Gheorghe şi Gheorghe Preda fiind loviţi în picioare.

Fotografia #S018, Fototeca online a comunismului românesc, (ANIC, fond ISISP, Comunism dupa 1945)

A urmat perioada de cercetare, de câte două ori pe zi, care a durat până la 45 zile. A fost cea mai grea perioadă. Erau scoşi din celulă, la cercetare şi aduşi înapoi, cu ochelari negri la ochi, să nu vadă drumul pe unde se deplasează. 

Capii răscoalei din Săgeata au primit doi ani de detenţie, pentru reeducare, în închisori şi lagăre de concentrare comuniste. Au fost duşi la penitenciarul din Galaţi, pentru câteva zile şi, de acolo, în lagărul de muncă şi reeducare de la Periprava, alături de puşcăriaşi, duşmani ai regimului comunist, aduşi din cele mai dure închisori: Gherla, Aiud, Piteşti şi Râmnicu Sărat.

Aici erau peste 320 de puşcăriaşi, foşti ţărănişti, liberali, legionari, socialişti şi chiar comuniştii care au intrat în dizgraţia regimului politic al lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Erau şi ţărani din Vrancea şi Prahova, care se răsculaseră împotriva regimului comunist. Mai erau, de asemenea, preoţi, învăţători, profesori, doctori, ofiţeri, judecători şi muncitori. Pentru că erau tineri, răsculaţii din Săgeata au fost folosiţi la munci diverse, precum praşila porumbului, la făcut cărămidă, la spălătorie, la tăiat stuf şi la irigat.

În perioada detenţiei, familiile celor arestaţi au fost persecutate de către activiştii de partid şi ameninţate că cei arestaţi nu se vor mai întoarce. După revenirea în sat, foştii deţinuţi au fost marginalizaţi şi urmăriţi să nu mai aibă abateri de la conduita comunistă. Repercursiuni au avut şi copiii foştilor deţinuţi, neavând acces la unele şcoli.

”Soţul era plecat pe la Braşov, după lucru şi a venit miliţia şi ne-a blocat în casă. Stăteau miliţienii şi comunicau cu noi pe geam. Când a revenit acasă, l-au şi săltat miliţienii, l-au dus la Săgeata şi l-au ţinut trei zile nedormit şi nemâncat, tot în anchetă şi bătăi. Ne-au cerut să mergem cu grâul la treierat şi ne-am opus şi iar l-au luat pe Costică, de data aia la Buzău şi iar cu bătăi. Din alea i s-a tras moartea. Nu au avut încotro, căci au văzut cât de mulţi copii avem şi au zis că trebuie să ne lase în pace. Au venit şi ne-au luat boii din curte, acţiune la care au participat chiar rude ale noastre foarte apropiate. Pe 13 mai 1963, a veni aşa ca un ghemotoc de paie aprinse şi ne-a ars tot. Numai casa a fost salvată. Nu mai aveam nutreţ deloc şi a trebuit să vindem vaca, să luăm ceva pe ea”, a povestit Maria Alexe, una dintre victimele colectivizării.

După 1989, cei arestaţi după revolta din 1962, au fost incluşi în categoria „ foşti deţinuţi politici”, au devenit membri ai Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi li s-a stabilit o pensie simbolică, pentru anii petrecuţi în detenţie.