Dealul Istriţa a fost populat încă din Neolitic. Au trăit apoi comunităţi de daci, romani şi chiar populaţii migratoare

Dealul Istriţa a fost populat încă din Neolitic. Au trăit apoi comunităţi de daci, romani şi chiar populaţii migratoare

Urme de civilizaţie extrem de vechi au fost descoperite pe Dealul Istriţa de arheologii buzoieni. Sub ruinele cetăţii dacice de la Gruiu Dării, a fost localizată o aşezare cu o vechime de 5.700 de ani, stabilită recent în urma datării cu Carbon radioactiv, la un laborator din străinătate. Cea mai recentă descoperire din situl de la Gruiul Dării este un vas pentru alăptat bebeluşii, fiind considerat cel mai vechi biberon din lume.

Ştiri pe aceeaşi temă

 
Directorul Muzeului judeţean Buzău, Sebastian Matei, consideră că satul neolitic descoperit în urma săpăturilor din ultimii trei ani, la Gruiu Dării, face parte din extremitatea sudică a culturii Cucuteni. Vechimea aşezării neolitice a fost confirmată de curând, de specialişti în datarea cu carbon C14, din Germania.
 
“Un laborator din Heidelberg a confirmat, în urma probelor trimise, ipotezele noastre: la o adâncime de 3 - 3,5 metri sub cetatea dacică fortificată de la Gruiu Dării se află o aşezare neolitică cu o vechime de 5.500-5.700 de ani, care a dispărut în urma unui conflict armat sau a unui incendiu”, spune directorul Muzeului judeţean Buzău, Sebastian Matei.
 
Arheologii buzoieni au scos la lumină mai multe locuinţe mari, cu pereţii din lut, vase pictate, precum şi un vas tip biberon, folosit după toate probabilităţile la alăptatul bebeluşilor. “Comunitatea nu era prea mare. Avea circa 20-30 de persoane, dar era stabilă şi foarte bine organizată, se ocupa cu agricultura şi creşterea animalelor şi din când în când cu vânătoarea”, a mai spus directorul muzeului.
 
Specialiştii au stabilit, în urma analizelor arheozoologice, că localnicii creşteau în ţarcuri animale, în special vite şi oi, şi se hrăneau cu vânat. “În alimentaţie ponderea era carnea. Au fost găsite oase de porc mistreţ, dar şi de cerb sau căprior, oase de păsări mari, dropia, precum şi de cocoş de munte. Oasele de castor şi de vulpe confirmă faptul că ei iubeau blănurile pe care le foloseau iarna sau la date festive”, a mai declarat Sebastian Matei.
 
Istoricii Muzeului Judeţean Buzău consideră că satul neolitic descoperit la Gruiu Dării face parte extremitatea sudică sudică a culturii Cucuteni. “Am cercetat doar o treime din aşezare, viitoarele campanii arheologice pot aduce noi dovezi arheologice despre una dintre cele mai avansate civilizaţii europene de acum 5-6 milenii, cultura Cucuteni”, a concluzionat arheologul buzoian.
 
Primele cercetări arheologice la Gruiu Dării s-au efectuat în perioada 1974-1989 şi au fost reluate în 2001. La săpături a participat în mai multe rânduri şi profesorul universitar Valeriu Sârbu, doctor în ştiinţe istorice. Într-un interviu acordat publicaţiei ”Lumea Misterelor”, acesta declara că platoul Gruiu Dării ascunde trei perioade diferite de locuire. 
 
A explicat că numele provine de la „grui”, care înseamnă o ridicătură de pământ, o movilă mai mare, iar Dara este un pârâu ce înconjoară acest deal. 
 
Potrivit profesorului Sârbu, situl arheologic are o importanţă deosebită din mai multe puncte de vedere, deoarece aici se găsesc vestigii din trei perioade diferite.
 
 Cele mai vechi urme, de peste 5.500 de ani, sunt din Neoliticul final. Atunci, în acest loc se găsea un sat, o comunitate stabilă de oameni. Vestigiile din acea de a doua perioadă provin din anii 2.200-1.500 î.Hr. Urmele din cea de a treia perioadă sunt din epoca geto-dacilor, secolul al IV-lea î.Hr. până la cucerirea romană, anul 101 d.Hr. 
 
”La început, prin anii 350-100 î.Hr., aici a fost un sat important. Apoi, probabil din motive militare, satul a fost transformat într-o cetate. Populaţia de aici nu a plecat, ci a rămas pe loc, doar că interesele comunităţii au fost altele. Satul a fost fortificat, s-au ridicat ziduri puternice, cu întărituri, şi probabil au fost aduşi mai mulţi oşteni. În cea de a treia etapă, aici nu a mai fost nici sat, nici cetate, ci, din motive pe care nu le cunoaştem, din lipsa dovezilor scrise, s-a transformat într-un loc sacru”, a declarat Valeriu Sârbu. 
 
Urmele de locuire de la Gruiu Dării dispar într-o perioadă care coincide cu cea a stabilirii, în apropiere, tot pe dealul Istriţa, a oştilor romane. 
 
”Există dovezi că, după distrugerea acestui loc sacru, dar şi a cetăţilor din apropiere, jos la bază, în comună, romanii şi-au construit un oraş. Peste tot pe unde au ajuns şi au distrus cetăţile dacilor sau locurile sacre ale acestora, romanii şi-au stabilit, în apropiere, fie un punct de supraveghere, fie un oraş, tocmai pentru ca dacii să nu se mai poată întoarce să-şi reconstruiască cetăţile şi pentru ca aceştia să nu-şi mai continue viaţa spirituală, să se mai poată reuni şi întări. Distrugerea cetăţii dacice, a locului sacru, de aici de la Gruiu Dării, coincide cu ridicarea castrului roman de jos, de la podul din Pietroasele. Nu putem spune cu precizie când s-a produs această distrugere, dar este foarte probabil ca ea să fi avut loc în anul 101 - 102, cu ocazia primului război dacic”, a declarat profesorul Sârbu.
 
Din locul unde au staţionat romanii, la poalele dealului Istriţa, au răpmas până în zilele noastre ruinele termelor, a căror caracteristică unică este egalată doar de cele de la Pompei şi Herculaneum. Inventarul obiectelor găsite conduc la concluzia că aici a fost reşedinţa unui demnitar important trimis de Constantin cel Mare în urma reorganizării şi a reaşezării trupelor romane pe graniţa de nord a Imperiului pentru a proteja noua capitală, Constantinopol, de invaziile barbare. Soldaţii trimişi aici aparţineau Legiunii a XI-a Claudia, care avea baza la Durostorum.
 
Dealul Istriţa din judeţul Buzău este unul extrem de încărcat de istorie. Zona Pietroasele este cunoscută ca fiind locul unde a fost descoperit cel mai important tezaur al României, „Cloşca cu puii de aur”. În anul 1837, doi meşteri locali care lucrau la o carieră de piatră din zonă au descoperit tezaurul, locul fiind marcat printr-un mic monument ridicat la ieşirea din satul Pietroasa Mică.
 
Datarea tezaurului şi atribuirea sa au pornit atât de la aspectul pieselor, cât şi de la inscripţia de pe colan, prezenţa runelor sugerând un neam germanic. Prima ipoteză atribuie tezaurul vizigoţilor conduşi de Athanaric, care s-au refugiat în Imperiul Roman odată cu apropierea hunilor, tezaurul fiind îngropat cel mai târziu în anul 381. A doua ipoteză îl atribuie ostrogoţilor, din prima jumătate a secolului al V-lea.
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: