Idila dintre Vasile Voiculescu şi Maria Mitescu, nedorită de familia cărturarului

Idila dintre Vasile Voiculescu şi Maria Mitescu, nedorită de familia cărturarului

Vasile Voiculescu şi Maria Mitescu                                      FOTO Ziarul Lumina

Biografia unuia dintre marii scriitori români, Vasile Voiculescu, are în cuprinsul său un episod desprins parcă dintr-un roman de dragoste, cu intrigi multe şi final fericit. Iubirea dintre scriitorul născut la Pârscov, judeţul Buzău, şi viitoarea lui soţie s-a transformat într-o căsnicie, în ciuda piedicilor din partea familiilor celor doi.

Ştiri pe aceeaşi temă

 
Vasile Voiculescu a fost medic, poet, prozator şi dramaturg român, a cărei activitate literară a culminat cu ”Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu”, o serie de 90 de sonete scrise pe durata a patru ani.
 
Pe numele său real, Vasile Costache Voicu s-a născut la 27 noiembrie 1884, în comuna Pârscov, judeţul Buzău, aşa cum apare în certificatul de naştere. A învăţat la şcoala din Pleşcoi, primele două clase de liceu le-a urmat la Liceul „B.P. Hasdeu” din Buzău, după care s-a mutat la Bucureşti, la Liceul „Gheorghe Lazăr”.
 
A început studiile universitare în anul 1902, la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, pe care a abandonat-o după numai un an în favoarea Facultăţii de Medicină, absolvită în 1910. În acelaşi an, Vasile Voiculescu s-a căsătorit cu Maria Mitescu, o colegă de facultate, cu care a avut de-a lungul anilor cinci copii.
 
Pe viitoarea sa parteneră de viaţă a cunoscut-o în 1908, în luna septembrie, în împrejurări cu o conotaţie sumbră. Cei doi se întâlneau la căpătâiul unei femei bolnave de tuberculoză, până când aceasta s-a stins. De atunci, tânărul poet s-a lăsat pătruns de fiorul iubirii, materializat de-a lungul vieţii în versuri şi epistole.
 
Maria Mitescu, născută în 1887 la Ploieşti, orfană de la vârsta de trei ani, era copila lui Constantin Mitescu, un ofiţer oltean descins la un regiment din oraşul petrolului.
 
Vasile Voiculescu şi Maria şi-au unit destinele în ciuda opoziţiei familiilor 
 
Mai toate biografiile realizate până în acum prezintă ziua de 21 februarie 1910 ca dată certă a oficierii căsătoriei civile şi religioase dintre Vasile C. Voiculescu şi Marioara Florioara C. Mitescu.
 
Însoţiţi de rude si prieteni, cei doi tineri au mers cu săniile, 12 kilometri, până la Mănăstirea Ciolanu unde, după liturghie, preotul paroh i-a legat pe viată în faţa lui Dumnezeu. Se logodiseră cu un an înainte, în ziua de Crăciun, 25 decembrie 1909, aşa cum i-a spus Maria Mitescu, la 10 noiembrie 1909, unei prietene plecate în Germania pentru a studia arta fotografică: „În ziua de Crăciun vom face logodna; atât s-a hotărît”.
 
Surorile lui Vasile Voiculescu, Maria şi Florica, ar fi vrut ca relaţia să se destrame iar frătiorul cel mic să găsească o fată cu zestre, astfel că au ”sabotat” corespondenţa dintre cei doi iubiţi. Piedici în relaţia de iubire a celor doi veneau şi din familia fetei, sora colonelului Mitescu dorind s-o trimită pe Maria în Germania. 
 
Vasile şi-a dat seama de situaţie şi a început să-i scrie pe altă adresă ori să facă trimiteri recomandate, împrejurare în care destinatarul trebuia să semneze de primire, să folosească un cifru sau chiar limba franceză, să ascundă biletul între două cărti poştale. Tânărul Voiculescu trecea la expeditor nume fictive, precum Eugenia sau Valerica şi primea, la rândul său, pe căi ocolite, epistole semnate: „Nicu”. Destinatari poştali erau mătuşa Mariei Mitescu sau vărul acesteia.
 
Cumnatele Mariei Mitescu încercau să-i strice cu orice chip relaţia cu Vasile. În ianuarie 1910, Maria Ivănescu, una dintre surorile lui Vasile Voiculescu, la care acesta locuia pe perioada studenţiei, i-a propus domnişoarei Mitescu amânarea căsătoriei până după Paşti, când s-ar fi găsit mai uşor pui şi miei pentru nuntă, deoarece iarna nu se putea pregăti zestrea miresei. Era greu de opărit, uscat şi vopsit lâna pentru saltea şi plapumă şi o asigura că aceasta era şi părerea celeilalte surori, Florica. Maria Mitescu a dejucat conspiraţia cumnatelor iar cei doi şi-au unit destinele în ziua hotărâtă de ei. (”V. Voiculescu – Noi contribuţii biografice” - Gheorghe Postelnicu)
 
 
În cei 36 de ani de căsnicie, iubirea dintre Vasile şi Maria a fost la fel de intensă până la dispariţia din această lume a unuia dintre parteneri. 
 
Maria Mitescu a murit la 22 noiembrie 1946, de hemoragie cerebrală. ”După moartea mamei, […] tata şi-a schimbat felul de viaţă, s-a sihăstrit. Nu mai ieşea decât prin împrejurimile casei, pentru plimbarea zilnică, sau în Cişmigiu. Într-o zi, mi-a spus că îşi propusese mai demult ca de la o vârstă să renunţe la carne, dar spre regretul lui vede că nu are de ales, că mănâncă ce se găteşte şi ce i se găteşte. Îşi propusese să ducă o viaţă lipsită de distracţii şi plăceri şi chiar de comodităţi normale. Soba şi-a blocat-o cu cărţi şi nu s-a mai făcut foc în ea timp de 10 sau 11 ani“, a declarat fiul său, Ion Voiculescu (Adrian Nicolae Petcu – Revista Rost nr. 30 din august 2005).
 
Puţinii biografi ai lui Vasile Voiculescu afirmă şi ei că moartea fulgerătoare a soţiei, în 1946, l-a împins la un surghiun voluntar în odaia lui, la ruperea de contacte cu lumea exterioară. Respectivii biografi afirmă că Voiculescu îşi reproşa că nu şi-a îngrijit destul soţia, că a lăsat-o să se mistuie cu necazurile şi grijile vieţii până când a căzut.
 
”La bunica mea existaseră, bineînţeles, grijile vieţii. Grijile pe care le aduceau cu sine cei cinci copii şi ale traiului de zi cu zi. Pe lângă aceasta avusese un accident şi pierduse un ochi. Dar şi-a îndurat cu demnitate suferinţa. Iar Vasile Voiculescu nu cred că avea motive să-şi facă vreun reproş în privinţa căldurii şi a dragostei cu care a înconjurat-o. Bunica a fost marea lui iubire, singura iubire. Aşa încât e lesne de înţeles că moartea ei a fost o lovitură pentru poet. Dar ca această pierdere să fi fost cauza însingurării lui totale nu-mi vine să cred. Într-adevăr, în jurul lui Vasile Voiculescu se prăbuşea o lume. Că această prăbuşire a coincis cu stingerea bunicii este o simplă întâmplare”, a declarat Andrei Voiculescu, nepotul scriitorului, într-un dialog cu Vasile Mănuceanu, publicat în revista “Totuşi iubirea”.
 
Vasile Voiculescu a atins celebritatea atât ca scriitor cât şi ca medic
 
Cărturarul Vasile Voiculescu a debutat în “Convorbiri literare”, cu poezia “Dorul“, în anul 1912, iar în 1916 cu volumul “Poezii“, publicat la Editura Poporul. După publicarea mai multor volume de poezii, în 1920 a devenit membru al “Societăţii Scriitorilor Români”. 
 
Din 1922 a fost director al Fundaţiei Culturale, iar între 1927-1944 a colaborat la “Gândirea” lui Nichifor Crainic, unde numărul 7 din 1943 i-a dedicat un număr omagial. Tot în 1927, lui Voiculescu i s-a pus în scenă piesa “Măiastra fără inimă”. În 1934, Vasile Voiculescu a fost numit director de programe culturale la Radio România, până în 1946, când, după unele mărturii, se pare că a fost epurat.
 
Dovada incontestabilă a calităţii artisitice o reprezintă ”Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu”, elaborate între 1954 şi 1958. Cele 90 de sonete sunt o monografie închinată "paradisului şi infernului iubirii", conform criticului Ovid S. Crohmălniceanu. 
 
Vasile Voiculescu a cunoscut celebritatea şi ca medic. A ţinut o serie de conferinţe la radio, despre igiena populaţiei şi a publicat mai multe volume de farmacologie verde. 
 
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: