FOTO Gara Buzău, locul unde I.L. Caragiale şi-a încercat aptitudinile de „comersant”
0
Gara Buzău este mai mult decât o clădire veche de 140 de ani, prin care s-au perindat generaţii întregi de călători. Este locul de care se leagă istoria oraşului Buzău, construită din personaje celebre, precum I.L. Caragiale, şi poveşti incredibile, ca cea a unui vultur adoptat de comunitate.
Gara CFR Buzău se află în zona sudică a Buzăului, pe una dintre laturile unei piaţete aflată la intersecţia bulevardului 1 Decembrie 1918 cu bulevardul Gării şi cu strada Republicii. În imediata vecinătate a Gării se află două clădiri istorice: hotelul Bucegi şi restaurantul pe care l-a condus, timp de un an, cel mai mare dramaturg român, Ion Luca Caragiale.
Este principalul nod al reţelei de transport public din Buzău, nouă dintre cele zece linii de autobuz din oraş având staţie în această zonă.
Clădirea Gării CFR Buzău a fost construită în anul 1873, la numai un an după inaugurarea liniei de cale ferată care avea să străbată Buzăul. În documentele istorice, se arată că în 1872 a fost construită prima cale ferată care lega Buzăul de Bucureşti şi Ploieşti, spre vest şi sud-vest, respectiv Brăila şi Galaţi spre est şi nord-est. La început, Buzăul a fost o staţie pe această linie. Gara Buzău a devenit nod feroviar în 1881, când a fost construită linia de cale ferată Buzău - Mărăşeşti.
Gara din Buzău a născut pasiuni printre buzoieni, un inginer feroviar realizând chiar un blog dedicat porţii de intrare în urbea Buzăului: andy-casavezi.blogspot.ro.
Autorul blogului, AndreiD, s-a încăpăţânat să documenteze şi apoi să scrie în mediu online istoricul gării buzoiene. Potrivit acestuia, prima gară a Buzăului este construită între anii 1869 şi 1870, având o arhitectură apropiată celor germane, concesionarul care a preluat construirea liniei Varciorova – Bucureşti – Buzău – Galaţi - Roman fiind de origine germană, Strousberg. Primul tren oficial trece în 1870, în acel tren aflându-se pentru verificare şi Ragele Carol I. La 1881, odată cu deschiderea liniei Buzău - Mărăşeşti, gara suferă mici modificări prin repoziţionarea liniilor 1 si 2 (primul peron).
Tot cu aceeaşi ocazie, parcă preluând din istoria oraşului, renumit ca nod de întretăiere a drumurilor comerciale, Gara Buzău devine nod de cale ferată. Primele lucrări de modernizare - reconstrucţie se efectuează în anii 1914 – 1915, sub forma şi structura apropiată celei de azi, noua gară înglobând clădirea veche. În timpul Primului Război Mondial, gara suferă în urma unui incendiu, iscat probabil în urma luptelor cu trupele germane. Creşterea în decursul timpului a traficului de mărfuri şi călători face ca administraţia CFR să reconstruiască gara, ca în 1920 clădirea să fie finalizată sub forma actuală.
Ultima modernizare, în 2009
Între anii 2005 şi 2009, Gara Buzău, împreună cu alte 15 staţii de cale ferată, a fost reabilitată cu finanţare Credit Suisse First Boston International, în valoare de 60 milioane de dolari.
În cadrul lucrărilor de reabilitare s-au realizat: consolidarea structurii de rezistenţă a clădirii de călători, înlocuirea integrală a tâmplăriei exterioare şi interioare şi a instalaţiilor aferente clădirii, refacerea integrală a finisajelor interioare şi exterioare, repararea acoperişului cu înlocuirea integrală a învelitorii acestuia, racordarea clădirii la reţelele de utilităţi ale municipiului - apă, canalizare şi gaze, dotarea clădirii cu centrală termică proprie, alimentată cu gaze naturale.
Lucrările de reabilitare au conservat arhitectura exterioară a clădirii de călători şi au introdus elemente noi de arhitectură. S-au efectuat lucrări la recompartimentarea parterului clădirii, prin care s-a redus suprafaţa birourilor administrative şi s-a extins suprafaţa destinată spaţiilor comerciale şi a acceselor pentru deservirea publicului călător. A fost construit un nou grup sanitar pentru publicul călător dotat conform normelor actuale şi a fost refăcut peronul de la linia 1, care a impus înlocuirea integrală a copertinei acestuia.
I.L. Caragiale a locuit un an lângă Gara Buzău
Gara din Buzău a fost timp de un an zona în care a vieţuit şi a muncit cel mai mare dramaturg al României, Ion Luca Caragiale. Episodul „Buzău” din viaţa acestuia a fost desluşit după o muncă îndelungată de documentare, realizată în epoci diferite, mai întâi de preotul Gabriel Cocora, apoi de bibliotecarul Emil Niculescu şi publicistul Nicolae Peneş.
În cartea sa, „Caragiale, comersant la Buzău”, Nicolae Peneş pune cap la cap extrase din lucrări ale unor scriitori sau din articole de presă, pentru a creiona cât mai fidel perioada de şedere la Buzău a lui Caragiale. Astfel, aflăm că marele dramaturg a concesionat restaurantul din faţa Gării, în 1894, împreună cu cumnatul său, Teodor Duţescu-Duţă.
Se ştie cu certitudine că, în noiembrie 1894, Caragiale era la Buzău. Evenimentul era astfel comentat în presa locală: „Amintim cu deosebită plăcere că domnul I.L. Caragiale, distinsul nostru autor dramatic, a luat în întreprindere restaurantul din gara Buzău cu începere de la 15 noiembrie anul acesta. Ne place să credem că toţi cei care vor vizita acest restaurant vor rămâne mulţumiţi, nu numai de exceentele mâncări pe care oricând le pot găsi acolo, dar şi de fericita ocaziune de a fi în contact cu neîntrecutul autor al pieselor <O scrisoare pierdută>, <O noapte furtunoasă>, <Năpasta>, <D-ale carnavalului>”.
În toamna lui 1894, când s-a instalat la Buzău, Caragiale avea trei copii în viaţă, Matei, Luca Ion (Luky) şi Ecaterina (Tuşchi). Avea 34 de ani şi dăruise deja literaturii române comediile „O scrisoare pierdută”, „O noapte furtunoasă” şi „D-ale carnavalului”.
În periplul său buzoian, Caragiale a mai fost însoţit de mama soţiei şi de o nepoată a acesteia, care ţinea casieria restaurantului. Casa din spatele gării, unde dramaturgul s-a instalat cu familia, a fost şi a rămas o clădire anostă, cu parter şi un singur nivel, fiind, de-a lungul anilor, poate şi în amintirea „comersantului”, folosită drept bodegă, un fel de crâşmă restaurant „la botul calului”. Aici avea nenea Iancu trei odăi şi o bucătărie.
Celelalte camere erau ocupate de proprietar, al cărui fiu, Paul Heinrich, un adolescent de cincisprezece ani, îşi amintea de autorul „Scrisorii Pierdute” că ”la restaurantul din gară se ducea mai rar, mai mult pentru a se întâlni cu prieteni sau cunoscuţi. Era bun la suflet, vesel şi foarte apropiat de copiii din cartierul gării, fiind văzut deseori înconjurat de ei, povestindu-le sau făcându-le jucării”.
Şederea lui Caragiale în Buzău a durat un an, „comersantul” retrăgându-se din afacerea păguboasă în noiembrie 1895. Fostul concesionar al localului a fost nevoit să îşi achite din datorii „plătind cu un pian, o bibliotecă şi un şifonier scoase la licitaţie în grădina publică, pe creditorul I. Goldfeld” („Tot despre Caragiale”, de Emil Niculescu).
Cella Delavrancea, în „Dintr-un secol de viaţă”, scria că ”se bea mult la berăria lui Caragiale, dar se plătea puţin, şi numeroşi erau cei care spuneau la revedere, nene Iancule, fără să achite consumaţia”.
Povestea Vulturului Ilie, parte din istoria Gării Buzău
Nu există bătrân din zona Gării sau din cartierele apropiate, Poştă şi Mihai Viteazul, care să nu-l fi cunoscut, cu peste şapte decenii în urmă, pe Ilie. Este numele unui vultur crescut de un localnic ce locuia în zonă şi care vizita gara frecvent, atras de mâncarea pe care călătorii din trenuri i-o aruncau pe geam. ”Aproape că nu era tren cu vagon restaurant pe care Vulturul Ilie să-l rateze. Se apropia de geamuri iar călătorii se minunau când îl vedeau şi îi aruncau bucăţi de carne”, spune Valeriu Nicolescu, istoric.
Vulturul Ilie a putut fi admirat aproape două decenii, pe străzile din apropierea gării, începând din 1924. A fost prins la Gura Teghii de către un pădurar, apoi vândut unui negustor care l-a ţinut în coteţ, alături de curcani, până când şi-a recăpătat libertatea prin lovirea zăvorului cu ciocul. A sălăşluit apoi pe moara Zangopol, al cărei patron l-a adoptat, de unde vedea aproape tot oraşul.
Pasărea devenise o prezenţă obişnuită mai ales printre copii, cărora, nu de puţine ori, le fura băşica, chiar în timpul partidelor de fotbal încinse pe maidanele din apropierea Gării. Se spune că, într-o iarnă geroasă, a reuşit să stingă o casă incendiată cu apa dusă în cioc de la o fântână din apropiere.
Vulturul Ilie a sfârşit ucis de nişte soldaţi nazişti, în 1943, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. ”Un soldat german l-a ochit şi l-a împuşcat atunci când vulturul cobora spre el, în picaj”, spune istoricul Valeriu Nicolescu.
Asemenea unui om, el a fost dus pe ultimul drum de către copiii din Buzău, fiind înmormântat la cimitirul Dumbrava. Scriitorul buzoian Bucur Chiriac i-a dedicat cartea „Ultimul Zăgan”, în care a relatat, prin intermediul versurilor, povestea Vulturului Ilie, cu care a copilărit. Numele cărţii i-a fost sugerat de bunul său prieten, Marin Sorescu.
În memoria acestei păsări, Fabrica de bere de la Buzău a pus numele ”Vulturul” unui sortiment de bere.
Se încarcă comentariile...
