De ce erau geto-dacii luptători atât de temuţi: „Înmormântările sunt prilej de sărbătoare şi le cinstesc prin cânt şi joc“

De ce erau geto-dacii luptători atât de temuţi: „Înmormântările sunt prilej de sărbătoare şi le cinstesc prin cânt şi joc“

Arhivă

Ceea ce i-a făcut pe geto-daci să fie neînfricaţi, vitejia lor fiind celebră în antichitate, au fost credinţa lor în nemurire şi dispreţul faţă de moarte, pe care o percepeau doar ca pe o schimbare de ţară. Geto-dacii nu credeau însă într-o nemurire a sufletului, aşa cum au considerat-o creştinii, ci în mutarea eu-lui celui decedat într-un alt trup şi existenţa ulterioară în acelaşi plan fizic pe care l-a părăsit prin moarte.

Ştiri pe aceeaşi temă

Informaţii despre convingerile religioase ale dacilor au fost presărate în scrierile lor de marii cronicari ai antichităţii. Au fost culese şi interpretate, uneori sub aspectul unor dezbateri aprinse, de umanişti români ai ultimelor secole. 
 
Dacii credeau în nemurirea sufletului şi considerau moartea ca o simplă schimbare de ţară
 
În ale sale ”Istorii”, Herodot (n. 484 î.Hr. - d. 425 î.H), istoricul grec care i-a descris pe strămoşii noştri în relatările despre campaniile militare conduse de regele persan Darius, cu două milenii şi jumătate în urmă, scria că geţii cred că nu mor şi că cel care dispare din lumea nostră se duce la Zeul Zamolxis. Unii din ei îi mai spun şi Gebeleizis”.
 
Pomponius Mella, un alt autor antic, a făcut şi el referiri la credinţa în imortalitate a tracilor, marele neam din care se desprind geto-dacii, în lucrarea ”Descrierea Pământului”: „Unii cred că sufletele celor care mor se vor întoarce pe pământ, iar alţii socotesc că, deşi nu se vor mai întoarce, ele totuşi nu se sting, ci merg în locuri mai fericite. De aceea, la unii sunt deplânse naşterile şi jeliţi nou-născuţii, dar, dimpotrivă, înmormântările sunt prilej de sărbătoare şi le cinstesc ca pe nişte lucruri sfinte, prin cânt şi joc”. 
 
În ”Legile morale şi politice”, Pitagora scria că geţii aveau o înţelepciune specială, înţelepciune care a născut şi credinţa lor în nemurirea sufletului. 
 
Nemurirea la geţi, altfel decât învierea la creştini
 
Geţii credeau în nemurirea sufletului pentru că unul din zeii lor, Zamolxis, „i-a învăţat că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora nu vor muri în veci, ci se vor muta într-un loc, unde trăind de-a pururi, vor avea parte de tot felul de bunătăţi”, scria Herodot, în „Istorii“. Această credinţă îi făcea pe geţi să nu aibă teamă de moarte şi îi transformă în războinici redutabili.
 
Tema nemuririi a fost intens dezbătută de istoricii ultimelor două secole, formulând propriile teorii asupra originii acestor credinţe, pe baza informaţiilor culese de la cronicarii Antichităţii. Lucian Blaga a fost unul dintre umaniştii români care au căutat explicaţii pentru modul în care geţii priveau nemurirea. 
 
”De o credinţă în nemurire ca un mod firesc şi cu totul superior al sufletului, nu poate fi vorba, la geţi, ci de altceva: getul nu se fereşte să cadă în luptă deoarece pe calea aceasta el speră să obţină o nemurire a dubletului său corporal. Nemurirea îl preocupă nu atât ca un lucru de la sine înţeles, ci mai curând ca un ce de dobândit pe o cale oarecare, unde totdeauna magia intervine într-un fel”, arăta Lucian Blaga, în articolul „Getica”, publicat în revista de filozofie Saeculum, în 1943.

 
Nu numai Lucian Blaga considera această convingere în nemurire ca fiind principala sursă a vitejiei în lupte a geto-dacilor, pentru care au fost menţionaţi în textele antice. 
„Dispreţul morţii în luptă era caracteristic tuturor tracilor, ale căror virtuţi războinice erau celebre în antichitate, mai ales în epoca elenistică şi romană; curajul şi temeritatea cu care geto-dacii înfruntau moartea îşi au izvorul nu numai în forţa unei vitalităţi primare şi într-o firească bravură elementară, dar foarte probabil şi în concepţia despre perpetuarea vieţii, nemurirea, ”acele învăţături pe care le au de la Zamolxe”, a scris Ioan Iosif Russu, în cartea ”Religia geto-dacilor”.
Potrivit istoricului I. I. Russu, „în faza primitivă a credinţelor getice despre nemurire nu se vorbeşte de suflete, ci de continuarea efectivă în forme materiale a vieţii terestre în condiţii optime, cum rezultă de exemplu din cuvintele lui Herodot”. 
 
”Numai textele de mai târziu vorbesc de existenţa unui suflet oarecum autonom, detaşat de trupul pieritor şi ducând o viaţă proprie după dezorganizarea suportului material pământesc. S-au format la traci cicluri întregi de credinţe, cu diferite elemente, grupate în jurul a trei formule principale, cu diferite elemente, grupate în jurul a trei formule principale: prima este identică metempsihozei (palingeneza), a doua unui fel de platonism popular, a treia unui pesimism popular, după definiţia lui Pârvan”. (I.I. Russu, ”Religia geto-dacilor”)
 
 
Uşurinţa cu care geţii recurgeau la sacrificiile umane era, de asemenea, rodul credinţei în imortalitate. Potrivit istoricilor, aceştia aveau obiceiul de a sacrifica soţia la moartea soţului, descrieri în detaliu ale acestui obicei venind de la Eusthatius şi Pomponius Mella.
 
Femeile erau înjunghiate în mormântul soţului, fiind o dovadă de mare cinste pentru acestea. „Pentru a dobândi o astfel de cinste, femeile dădeau o mare lupta în faţa celor care trebuiau să hotărască lucrul acesta, iar cea care era aleasă era în culmea bucuriei. Aceasta urma să fie înjunghiată în mormântul soţului de ruda cea mai apropiată”, menţiona Pomponius Mella.
 
Nemurirea, însuşire divină dobândită prin iniţiere?
 
Despre credinţa geţilor în nemurire, menţionată de Herodot, Mircea Eliade, autorul tratatului de istorie a religiilor, a lansat o teorie importantă pornind de la studiile lui Linforth, anume că áthanatizein nu înseamnă „a se crede nemuritor”, ci „a se face nemuritor”. Astfel, Eliade inducea ideea că imortalitatea „se dobândea prin intermediul unei iniţieri, ceea ce apropie cultul instaurat de Zalmoxis de Misterele greceşti şi eleniste”.
 
Potrivit lui Ioan Iosif Russu, ”nemurirea nu venea de-a-gata, ca o pomană acordată cu generozitate din partea lui Zamolxe”, ci prin farmece şi descântece, practicate de medici vrăjitori.
 
”Bazată pe descântece, farmece şi ierburi de leac, medicina populară trebuie să fi ocupat un loc de frunte în viaţa religios-spirituală a geţilor, la care e firesc să fi existat, cum s-a afirmat, şi o preparare pentru dobândirea nemuririi prin ritualuri frenetice şi orgiastice, cu exaltări fanatice, şi un ciclu de mistere cu iniţieri, ca în religia lui Dionysos şi Sabazius. Terizii şi crobyzii aduceau mereu jertfe şi petreceau pentru revenirea mortului”, a scris Ioan Iosif Russu în ”Religia geto-dacilor”.
 
”Dacă nemurirea ar fi un atribut al spiritului, o însuşire firească, genuină a acestuia, n-ar mai fi nevoie de nici o magie farmacologică. Se pare, de altfel, că preoţii geţi, ca şi druizii la celţi, erau impresionanţi meşteri ai magiei”, a specificat Lucian Blaga în articolul „Getica”.
 
CITEŞTE ŞI:
 
Dacii iubeau viaţa zbuciumată şi gâlceava, aveau slăbiciunea beţiei şi dispreţuiau viaţa. Plângeau când li se năşteau copiii şi chefuiau la înmormântări. Femeile lor erau frumoase, harnice şi neînfricate, precum soţii lor.
 
Armate de barbari înspăimântători, luptători sălbatici pe care în zilele noastre îi vedem doar în filmele de groază, au existat şi în realitate, cu peste un mileniu şi jumătate în urmă. Ba chiar au trecut şi chiar au staţionat câteva decenii pe teritoriul României de astăzi. Este vorba despre huni, populaţie de neam mongolic, călăreţi iscusiţi care, în secolele IV-V, au ajuns până în Apusul Europei, aducând cu ei teroarea.
 
Obiceiul deformării craniului ca semn al distincţiei în comunitate a fost adus în spaţiul carpato-danubian, în perioada migraţiilor, de către triburile pornite din Asia. Dovada o reprezintă craniul de femeie descoperit în judeţul Buzău, cu cinci decenii în urmă, peste care era aşezată o diademă specifică hunilor.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările