„Cloşca cu puii de aur“, istoria zbuciumată a unui tezaur blestemat. Ce necazuri au îndurat cei care au atins comoara descoperită în Buzău

„Cloşca cu puii de aur“, istoria zbuciumată a unui tezaur blestemat. Ce necazuri au îndurat cei care au atins comoara descoperită în Buzău

Tezaurul se află în colecţia Muzeului Naţional de Istorie

„Cloşca cu puii de aur“, cel mai valoros tezaur al României, fascinează şi astăzi, după aproape două secole de la descoperirea sa. Piesele Tezaurului de la Pietroasa au încă o aură de mister în jurul lor, despre provenienţa lor conturându-se în timp mai multe teorii. Până să ajungă în vitrinele Muzeului de Istorie al României, comoara descoperită în judeţul Buzău a avut o istorie zbuciumată.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Cloşca cu puii de aur“ este cel mai important tezaur din aur şi pietre preţioase descoperit vreodată în Europa. Până în 1922, când a fost descoperit mormântul lui Tutankamon, Tezaurul de la Pietroasa a fost cel mai mare din lume.
 
A a fost descoperită în anul 1837, de către un localnic din Pietroasele, Stan Avram, şi de ginerele acestuia, Ion Lemnaru, în timp ce scoteau blocuri de calcar dintr-o carieră din zona cunoscută ca Via Ardelenilor.
 
Se întâmpla de Ziua Bunei Vestiri, pe 25 martie. Cei doi fuseseră tocmiţi să extragă piatră de la poalele masivului Istriţa, pentru a fi folosită la ridicarea zidului Episcopiei Buzăului, de către antreprenorul albanez Anastasie Tarba, zis Verusi. Acesta fusese angajat de arhitectul Hardin din Bucureşti pentru reconstruirea podului peste Câlnău, pentru edificarea Seminarului Episcopiei Buzăului şi pentru lucrările din portul Brăilei.
 
După ce au ridicat câteva blocuri de calcar, Ion Lemnaru şi Stan Avram au descoperit piesele comorii, într-o scobitură. „Concentraţi, cei doi loveau cu vârful răngii de fier stâncile de calcar pentru a găsi piatră moale, care se ciopleşte uşor. Mişcând o lespede care <<sunase bine>> sub lovitura răngii, cei doi au scos la lumină comoara: cel mai mare, cel mai celebru şi cel mai râvnit tezaur din Europa: vestita Cloşcă cu puii de aur”, scrie istoricul Marius Constantinescu, în lucrarea ”Tezaurul de la Pietroasa – Cloşca cu puii de aur. Cercetări noi”.
 
 
La data descoperirii, Tezaurul de la Pietroasa era compus din 29 de piese, conform declaraţiei lui Ion Lemnaru, cel care a văzut primul grămada de obiecte prăfuite. Erau aşezate unele în altele şi unele peste altele, acoperite cu fibula mare, sugerându-i lui Ion Lemnaru imaginea unei cloşti care-şi apără puii. El este, de fapt, cel care ar fi dat numele ”Cloşca cu puii”, care a devenit, chiar din timpul anchetei, titulatura oficială a comorii.
 
Ion Lemnaru şi Stan Avram nu au înţeles valoarea reală a obiectelor, crezând că au găsit nişte vase de alamă. 
”Uimiţi şi speriaţi de minunăţia ce le-a căzut în mână, cei doi au învelit obiectele într-un pulover, le-au ascuns în coşul carului şi în amurg, apucând cu fereală pe uliţa dintre grădini, duc şi ascund comoara în podul casei lui Stan Avram. Aici au păstrat-o un an, fără să-i cunoască adevărata valoare; sau neîndrăznind să o recunoască. Nici nu-şi închipuiau ce vor pătimi”, scrie istoricul Marius Constantinescu.
Generaţiile de săteni din Pietroasele au adus până în zilele noastre mai multe poveşti despre soarta comorii şi a descoperitorilor ei
      
Pornind de la aceste relatări, istoricii avansează teoria că tezaurul a fost mult mai bogat şi cântăreau în jur de 40 de kilograme, însă multe piese s-au irosit. Se zice că împreună cu tezaurul se afla şi o cantitate mare de bani vechi de aur şi argint, pe care cei doi ţărani i-au pus în patru desagi şi i-au ascuns în cariera de piatră din fundul curţii lui Stan Avram.
 
Potrivit istoricului buzoian Marius Constantinescu, autorul lucrării ”Tezaurul de la Pietroasa – Cloşca cu puii de aur. Cercetări noi”, la câteva luni după descoperire, cei doi bărbaţi împreună cu soţiile s-au dus în vizită la Movila Banului, un sat aflat la vreo 8 kilometri distanţă, la un cumnat al lui Stan Avram, care era fierar. Stan i-a dat acelui cumnat nişte bucăţi de metal din cele mai groase, luate din comoară, rugându-l să-i facă nişte balamale de uşă şi câteva perechi de potcoave pentru boi. După Paşti, când s-au dus să ia lucrurile, cumnatul său i-a înapoiat bucăţile de metal spunându-i „Ia-le de-aici că nu-s bune de nimic, când le-ncălzesc se topesc, nu pot să fac nimic din ele”.
 
O altă întâmplare a fost consemnată de Alexandru Odobescu, într-o revistă publicată în 1841. Crezând că obiectele din comoară sunt din aramă, a dat o bucată din ele unui ţigan căldărar, ce poposise în sat cu meşteşugul lui, ca să-i dreagă o tingire, dar acesta, neputând să rezolve treaba, ar fi aruncat cât colo bucata de metal spunând că nu-i bună de nimic.
 
Odată descoperit de către autorităţi, tezaurul de la Pietroasa avea să atragă numai necazuri asupra celor care intraseră în contact cu el
 
După ce guvernul Domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica (1834 – 1842) a fost înştiinţat despre descoperirea tezaurului de la Pietroasa, mai întâi de părintele Filotei, economul Episcopiei Buzăului şi apoi de prefectul judeţului Saac – Săcuieni, Ministerul Trebilor din Lăuntru, ministerul de interne de atunci, a numit o comisie care să se deplaseze la Pietroasa pentru investigaţii. Principalii suspecţi au fost imediat ridicaţi pentru anchetare, vecinii şi rudele au fost luaţi la întrebări, iar copiii au fost urecheaţi să spună tot ce ştiu şi să caute tot ce ascunseseră în joacă prin curţile caselor.
 
Au fost arestaţi ţăranii care au găsit ori au ascuns comoara: Ion Lemnaru, Stan Avram, Nicolae Baciu, George Baciu şi Achim Baciu. Au mai ajuns în mâinile autorităţilor albanezul Anastasie Tarba Verusi, cumpărătorul tezaurului, arendaşul Gheorghe Frunzăverde, postelnicul Dumitrache Ghizdeanu, care a încercat să profite de neînţelegerile dintre ultimii doi, servitorul acestuia, Theodor Moldoveanu, un oarecare Constantin Probaca din Ohrida, compatriot şi asociat al lui Verusi care l-a ajutat să ascundă şi să vândă parte din tezaur, Ghiţă Solomon din Buzău, Vasile Elbachi din Oizan - Valea Teancului, Cristian Sărbul din Râmnicu Sărat, servitorul albanezului, ungureanul George Cocârlă, un român din Transilvania care lucra pe şantier, grecul Anastase Costea şi Barbu Paşol, brigadier de jandarmi din districtul Buzău.
 
 
Anchetele şi percheziţiile efectuate în cadrul şi în timpul procesului, care a durat până în 1842, potrivit lui Odobescu, în cartea ”Le Trésor de Pétrossa”, s-au soldat cu rezultate foarte slabe: ”În timpul percheziţiilor din perioada anchetei, declanşată de autorităţi în iulie 1838, o parte din aceşti bani şi nişte bare de aur, bunuri inexistente în declaraţiile oficiale ale descoperitorilor, au fost duse şi ascunse în coliba unei babe, rudă cu ai lui Baciu, care locuia la marginea satului Urgoaia, pe drumul Bădenilor. Când anchetatorii se îndreptau spre coliba ei, baba a aruncat ceea ce avea din comoară într-o crăpătură din preajma casei, astfel că acele lucruri n-au fost găsite de jandarmi”.
 
Pe parcursul cercetărilor, au fost recuperate coşuleţul dodecagonal şi colanul de la Gheorghe Frunzăverde, primite de la George Baciu, respectiv de la Verusi, iar în podul lui George Baciu, la locul ascunzişului de după horn, au fost descoperite un lănţişor cu pandeloc şi colanul cu inscripţie, rămase acolo din întâmplare.
 
Tot atunci, autorităţile însărcinate cu ancheta au încercat să afle cu precizie locul unde a fost descoperit tezaurul, dar fără niciun rezultat. În mentalul colectiv local, cu privire la acest moment, se păstrează o amintire specială. Este vorba despre un episod povestit de Grigore Baciu, atunci în vârstă de 79 de ani, care îl cunoştea de la tatăl său, Constantin Codin Baciu, străstră-stră-nepot al lui George Baciu, pietrar din generaţia trăitoare în prima jumătate şi la mijlocul secolului XX în Ochiu' Boului.
 
În timpul cercetărilor, Ion Lemnaru, sub asprimea măsurilor aplicate de anchetatori, a fost de acord să arate locul unde el şi socrul său au găsit comoara. Adus la Ochiu Boului cu gardienii la spate, era dus pe drumul de la cişmeaua lui Despan spre Poiana Crudului, dar când ajungea în preajma locului descoperirii, în dreptul unui ulm care s-a păstrat până după mijlocul secolului trecut, i se lua graiul, nu mai putea să articuleze niciun cuvânt, i se blocau simţurile, nu putea să facă niciun semn; abia după ce trecea de Poiana Crudului îşi recăpăta glasul şi putinţa de a face semne.
 
Repetându-se de mai multe ori această încercare, înainte de ulmul amintit arăta cu degetul un loc în faţa lui, dar când se mişca spre acel loc îşi pierdea din nou glasul, după ce trecea de acel loc arăta în urmă, dar când se întorcea îşi pierdea din nou glasul. (”Tezaurul de la Pietroasa – Cloşca cu puii de aur. Cercetări noi”, autor Eugen Marius Constantinescu)
 
După lungi şi numeroase peripeţii, soldate chiar cu moartea celor doi pietrari şi distrugerea ori dispariţia unui număr de piese, tezaurul a fost recuperat şi a intrat în posesia statului român.
 
În septembrie 1839, când Ghica Vodă întărea hotărârea Înaltului Divan, Ion Lemnaru şi Stan Avram erau deja morţi, victime ale crudelor tratamente de detenţie de la Agia, de sub Mitropolie, fiind "condamnaţi la bătae cu câte 30 de toiege fieşcare şi la închisoare de un an". Un complice al lui Verusi, postelnicul Dumitrache, a dispărut şi el în urma unui incendiu care i-a mistuit casa, iar Nicolae Baciu, cel care ajutase la ascunderea comorii, a murit de tuberculoză, în închisoare, în 1840.
 
„Cloşca cu puii de aur“ a ajuns la muzeu abia în 1842, când s-a încheiat domnia lui Ghica Vodă, iar ministrul de interne Mihalache a fost obligat să deschidă seiful şi să predea comoara, pentru care făcuse o adevărată pasiune.
 
Până la găsirea mormântului lui Tutankamon, „Cloşca cu pui de aur“ a fost cel mai important tezaur al lumii, exponat care a circulat prin cele mai faimoase muzee europene, la începutul secolului XX.
 
A ajuns în 1867 la Expoziţia Universală de la Paris, 1868, la Muzeul “Senth Kensingthon” din Londra, iar în 1872, la Expoziţia Internaţională de la Viena. Zilnic se formau cozi lungi, în jurul vitrinei cu tezaurul sosit din Ţara Românească, iar presa vremii relata despre frumuseţea şi poveştile din jurul comorii.
 
Ulterior, a intrat în circuitul ştiinţific şi în atenţia specialiştilor, Alexandru Odobescu dedicându-i lucrarea “Le trésor de Petrossa”, în trei volume. Primul a apărut în anul 1889, iar ultimele două, după tragica moarte a cercetătorului, în 1896 şi respectiv 1900.
 
Tezaurul avea să producă în jurul său o serie de evenimente, conturând o istorie cu toate ingredientele unei misterioase legende, despre morţi suspecte, vieţi ruinate, jafuri şi incendii
 
Ironia a făcut ca tocmai descoperitorii tezaurului, cei care habar nu aveau de valoarea descoperirii, să aibă de suferit până la moarte tot felul de torturi. Nicolae Baciu, complicele celor doi în ascunderea comorii, murise şi el, de tuberculoză, iar mai mulţi ţărani din satul Pietroasele, care au avut legături cu deţinătorii pieselor din aur, au fost duşi în lanţuri la Bucureşti pentru anchetă. Până şi podul care trebuia reparat cu banii cheltuiţi de antreprenorul Verusi s-a prăbuşit cu totul în 1841.
 
Însuşi Alexandru Odobescu a suferit de pe urma tezaurului, pentru care făcuse o pasiune. Mai întâi, imaginea sa a fost şifonată de articole scrise de invidiosul Cezar Bolliac în “Trompeta Carpaţilor”, acesta lansând zvonul că Odobescu vânduse tezaurul după expoziţia universală de la Paris, din 1867. Acuzaţiile s-au dovedit nefondate, după un pelerinaj la Kensington Museum din Londra, timp de şase luni, apoi la Viena, tezaurul s-a întors la Muzeul din Bucureşti.
 
Mai mult, scriitorul Corneliu Ştefan a lansat ipoteza, în cartea “Tezaurul de la Pietroasa – impactul cultural-istoric”, cum că Alexandru Odobescu s-ar fi sinucis în 1895 nu din dragoste, ci pentru că aurul tezaurului ar fi avut şi asupra lui o influenţă negativă.
 
 
Despre blestemele care au însoţit Cloşca cu puii de aur a scris multe rânduri profesorul Marcel Ciucă, în lucrarea "Tezaurul de la Pietroasa".
 
Acesta scrie că, după succesul fulminant de la Expoziţia Universală din 1867, de la Paris, guvernul francez a insistat pe lângă cel român să primească acceptul de a prezenta din nou Cloşca cu puii de aur, la Expoziţia Universală jubiliară, de la 1900. Românii au acceptat, iar Tezaurul de la Pietroasa a ajuns la loc de cinste, la Luvru. În cele şase luni cât a stat expusă, s-au înregistrat nu mai puţin de 30 de incendii în jurul aripii muzeului în care se afla Cloşca de aur! După plecarea tezaurului din Paris, academicianul francez Edmond Pottier, şeful secţiei de Conservare a Muzeului Luvru, răsufla uşurat: "Am scăpat, Doamne, de piaza cea rea!".
 
În noaptea de 19 spre 20 decembrie 1875, pe un viscol puternic, fiul unui preot din Titu, Grigore Pantazescu, exclus din seminar pentru că iubea mai mult gimnastica, a făcut un număr de circ şi a furat tezaurul din sala Muzeului Naţional de Antichităţi, adăpostit în clădirea Universităţii. Aruncase în zapadă colanul şi o bucată din taler pentru ca “îl jenau la mers”. A stat în puşcărie şase ani iar cu câteva zile înainte de liberare a murit în mod misterios. Oficial, a fost împuşcat în timp ce voia să evadeze.
 
Anul 1917 a fost un alt moment din istoria zbuciumată a tezaurului. Atunci, împreună cu întreg tezaurul României, Cloşca cu puii de aur a fost trimisă la Moscova. De acolo s-a întors abia în 1956, când Uniunea Sovietică a restituit României tezaurul artistic trimis în timpul Primului Război Mondial.
 
CITEŞTE ŞI

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările