Cât de violente erau confruntările dintre daci şi romani. „Munţi“ de trupuri sfârtecate, rămaşi pe câmpurile de luptă
0
Încă din şcoală aflăm istoria confruntărilor armate ale dacilor şi romanilor, mai ales detalii despre cele două războaie de la 101-102 şi 105-106, care au la bază texte ale unor cronicari ai vremii, scenele de pe columna lui Traian, dar şi descoperirile arheologice. Cu ajutorul acestor repere, istoricii au strâns informaţii legate de modul în care se produceau ciocnirile între cele două armate.
Istoricul confruntărilor dintre daci şi romani începe în iarna dintre anii 85 şi 86 e.n., când dacii regelui Duras organizează incursiuni la sud de Dunăre pentru a-i ataca pe legionarii împăratului Domiţian.
Deoarece la Roma s-a produs mare agitaţie, pentru că cetăţenii capitalei se temeau că duşmanul va pătrunde în imperiu şi va devasta totul, Domitian a fost nevoit să treacă, cu întreaga sa armată în Iliria şi Moesia, ultima împărţită acum în Superior şi Inferior, poruncind unui comandant al său, Cornelius Fuscus, să treacă peste Dunăre, la nord.
Dacii au răspuns atacurilor şi, încă de la prima ciocnire, au reuşit să obţină împotriva romanilor o importantă victorie, cucerind tabăra acestora printr-o ambuscadă. În aceste condiţii, în anul 87 e.n., Duras i-a cedat puterea lui Decebal, care se remarcase deja în luptele cu romanii.
Au urmat cele două războaie daco-romane
Atras de aurul dacic şi de alte bogaţii ale acestei zone dar şi de poziţia strategică a Daciei, noul împărat, Traian, el însuşi un soldat şi tactician experimentat, a început pregătirile pentru un război decisiv împotriva Daciei. La 25 martie 101, împăratul Traian a părăsit Roma şi s-a îndreptat cu forţele romane spre Moesia Superior.
Armata lui Traian era alcătuită din patru legiuni panonice: I, II Adiutrix, XIII şi XIV Germina, două legiuni moesice din Moesia Superior: IV Flavia şi VII Claudia, trei legiuni moesice din Moesia Inferior: I Italica, V Macedonica, XI Claudia, şi altele aduse de la Rin, în total fiind 13-14 legiuni. În total, numărul celor care participau la forţa de invazie era de 150.000 de oameni. Comanda trupelor a fost încredinţată unor generali şi ofiţeri veterani, ca Iulius Sabinus, Terentius Scaurinus, Iulius Quadratus Bassus, care vor fi guvernatorii Daciei.
Foto Muzeul Judeţean Buzău
Potrivit unor istorici, armata dacilor era alcătuită 50.000 de soldaţi, din călăreţi ce luptau cu arcuri şi pedestraşi înarmaţi cu paloşe curbe - siccae, săbii drepte sau curbe - falces, şi aveau ca stindard balaurul-draco.
După o scurtă perioadă de pace, războaiele daco-romane au fost reluate în 105 – 106, episod presărat cu multe încleştări şi încheiat cu sinuciderea lui Decebal.
Potrivit istoricilor, luptele dintre cele două armate erau extreme de violente şi totodată asimetrice. ”Este greu de precizat numărul exact al combatanţilor, sursele oferind mai multe indicii în acest sens, asta ca să nu amintim subiectivitatea surselor istorice din acea perioadă. Cert este că în Războaiele Dacice romanii au folosit în jur de 100.000 soldaţi, legiuni, trupe auxiliare etc. Numărul dacilor şi al aliaţilor lor nu poate fi estimat, însă forţa acestora nu se putea compara cu cea a romanilor, dacă avem în vedere aici echipament, pregătire tactic”, spune istoricul Daniel Costache, directorul adjunct al Muzeului Judeţean Buzău.
Grafică Radu Oltean
Din masa mare de soldaţi, nu toate trupele participau în acelaşi timp la luptă ci în funcţie de situaţie. Asediile cetăţilor presupuneau o tactică şi un echipament militar specific, confruntările directe altele, iar ambuscadele erau altfel gândite.
Ca şi în războaiele moderne, şi atunci existau iscoade care strângeau informaţii utile pentru generalii sau căpeteniile care desenau strategiile de luptă. ”Cum dacii au intrat în contact cu romanii cu mult înainte de conflictele din timpul împăratului Traian, este evident că aveau cunoştinţe despre relieful, căile de acces şi aşezările acestora. În ceea ce priveşte existenţa iscoadelor romane în teritoriul dacilor este clar că acestea au existat, fiind vorba de personal militar special instruit în acest sens, dar nu numai”, spune Daniel Costache.
Potrivit istoricului buzoian, din punct de vedere tactic, de atunci lucrurile esenţiale nu s-au schimbat prea mult în ceea ce priveşte abordarea unui conflict. Recunoaşterea terenului, cunoaşterea capacităţilor de luptă ale adversarului, cunoaşterea armelor adversarului erau practicate şi în acea perioadă. În ceea ce priveşte strategia de luptă, ea era stabilită, ca şi astăzi, la nivelul factorilor de decizie ai armatei, în frunte cu împăratul.
Scenă de luptă între daci şi romani. Autor: Radu Oltean
Confruntarea dintre beligeranţi nu apărea spontan, ci sigur era rezultatul unei strategii de atragere în zone cu vulnerabilităţi, din punct de vedere al reliefului.
”Gândiţi-vă la faptul că armatele, cea care urmărea să cucerească şi cea care îşi apăra teritoriul, aveau cunoştinţă în permanenţă, mai mult sau mai puţin, de poziţia adversarului. De multe ori ce este spontan pentru unii poate fi o tactică elaborată pentru ceilalţi. Erau importante căile de acces, rutele urmate de armata invadatoare, deoarece favorizau sau nu ambuscadele. Era de asemenea important modul de abordare al traseului, cu trupe în avangardă. De asemenea erau importante centrele fortificate, care o dată scoase din luptă permiteau acces relativ facil către următoarele”, spune istoricul Daniel Costache.
Romanii abordau diferit luptele în câmp deschis faţă de asediile cetăţilor, mai spune cercetărorul buzoian, fiind folosite arme specifice asaltului: ”Evident că au existat tactici de atragere a adversarului în zone în care să ai parte de un avantaj strategic, iar exemplele din istoria noastră sunt numeroase în acest sens”.
Scenă de pe Columna lui Traian Sursa alba24.ro
Luptele dintre daci şi romani din timpul împăratului Traian nu s-au finalizat niciodată prin nimicirea completă a uneia dintre taberele combatante. Nu era în interesul nimănui şi nici nu oferea vreun avantaj, chiar dacă aparent aşa stau lucrurile. ”În general luptele se încheiau cu retrageri în zone ce ofereau protecţie. Gândiţi-vă că şi în momentul în care îţi alergi adversarul aflat aproape de nimicire ai pierderi de trupe. În cazul asaltului cetăţilor, chiar şi acolo existau retrageri în cazul în care asediatorul reuşea să pună presiunea necesară. Evident existau şi cazuri când cetăţile asediate au refuzat predarea şi au luptat până la ultimul soldat, însă nu ne sunt cunoscute astfel de situaţii în conflictele daco-romane”, spune Daniel Costache.
Cât priveşte durata unei confruntări între daci şi romani, aceasta depindea de mulţi factori: dacă era vorba de o ambuscadă, despre un asediu de cetate ori dacă despre o luptă în câmp deschis.
”În cazul luptelor în câmp deschis, dacă ambele tabere aveau forţe relativ egale, putea dura de ordinul orelor, asediile zile ori chiar săptămâni. Oastea dacilor era compusă din pedestraşi, care proveneau din rândul aşa-numiţilor comati şi călăreţi, cei mai mulţi dintre ei din categoria nobililor – tarabostes, sau pileati. Dacii foloseau ca arme de atac ale cavaleriei spadele lungi drepte sau scurte şi drepte, lănci şi suliţe şi arcuri. Pentru apărare foloseau scutul care în general avea formă ovală, unii dintre ei acoperiţi, cu coifuri şi armuri. Pedestraşii utilizau suliţe, lănci, scuturi şi sabii curbe cunoscute sub denumirea de falx, falces sau drepte scurte, cuţite şi pumnale de luptă, celebrele sica; cel mai probabil unii dintre ei aveau şi topoare sau seceri folosite în luptă. Pentru luptele de la distanţă, dacii utilizau arcul de tip “scitic” şi lăncile şi/sau suliţele”, precizează Daniel Costache.
În urma studiilor efectuate de istorici, s-a ajuns la concluzia că armele dacilor erau foarte eficiente în încleştările cu romanii, care atunci erau cei mai avansaţi din punct de vedere al dotării. ”După primul război dacic al lui Traian, romanii au luat decizia de a ranforsa căştile pedestrimii, la partea superioară, deoarece flaxul dacic permitea luptătorului dac să atace în zona capului, scutul roman fiind proiectat în principal pentru apărarea corpului şi picioarelor. Practic capul soldatului roman rămânea descoperit în faţa unei astfel de arme”, explică istoricul.
Sursa romanialibera.ro
În urma bătăliilor care se duceau pe parcursul a câteva ore, rămânea în urmă un teren însângerat şi cadavre mutilate. ”Evident că în urma unei astfel de încleştări, în care determinarea ambelor tabere este maximă, lucrurile erau destul de delicate. Evident că se murea ca urmare a loviturilor, împunsăturilor, rănilor produse în luptă. Nu era un peisaj prea plăcut un câmp de luptă după încheierea confruntării”, spune Daniel Costache.
Se încarcă comentariile...
