FOTO VIDEO Valea Slănicului, din Buzău, salbă de monumente ale naturii: Focul Viu de la Terca sau Lacul Meledic, cu apă dulce pe un versant de sare
0
„Dacă ar fi să fac un top, Buzăul ar avea mari şanse de câştig: e un judeţ cu de toate”. Acestea sunt cuvintele cu care un mare amator de drumeţii, autorul unui blog de turism, a simţit nevoia să îşi încheie jurnalul de călătorie pe Valea Slănicului, din judeţul Buzău. Ruta, măsurată din municipiul Buzău, are mai puţin de 150 de kilometri, parcurşi atât pe drum asfaltat, cât şi pe cărări acesibile doar la picior.
Trebuie să fii un mare iubitor de natură sălbatică, de peisaje de vis, ca să alegi această destinaţie turistică, unde aşteaptă să fie admirate câteva monumente naturale rare, dacă nu chiar unice pe continent, cum ar fi Focul Viu de la Terca şi Lacul Meledic, un ochi de apă dulce pe un masiv de sare. Nu este un traseu recomandat turistilor comozi, deoarece infrastructura, atât rutieră, cât mai ales cea turistică, nu este deloc generoasă.
Înainte să pleci la drum, ia-ţi cu tine în maşină o pereche de bocanci, o hartă a judeţului, întrucât nu există indicatoare turistice dar şi gustări reci, deoarece nu ai la dispoziţie prea multe restaurante sau pensiuni. Din municipiul Buzău trebuie să te încadrezi pe DJ 203 K, traversând podul de la Mărăcineni. La Vintilă Vodă, aproape 45 de kilometri parcurşi pe drumul judeţean, dai de o bifurcaţie cu direcţii spre Lopătari, la stânga, şi Bisoca, la dreapta. Ambele destinaţii fac parte din circuitul de pe Valea Slănicului însă e de preferat să alegi mai întâi Lopătari, fiind zona care îţi va da cea mai mare bătaie de cap.
Focurile vii de la Terca, limbi de foc ţâşnesc din pământ
Aici, pe un versant din satul Terca, se află Focul Viu, un fenomen natural de pe cursul superior al râului Slănic, generat de gazele care ţâşnesc prin crăpăturile scoarţei terestre şi apoi se aprind spontan, formând flăcări de 50, până la 100 de centimetri înălţime. Pentru a ajunge la terenul cu limbile de foc, trebuie să treci prin câteva proprietăţi particulare, însă este indicat să îţi iei călăuză din rândul localnicilor. De la Terca până la Focul Viu, drumul care se parcurge pe jos durează aproximativ 30 de minute, însă efortul este pe măsura frumuseţii fenomenului.
De la localnici afli că focurile vii se sting din când în când, dar întotdeauna există persoane care să le aprindă. Flăcările au înălţimi mult mai mari noaptea, atingând şi 1,5 metri.
Din păcate, aici nu există pusă la punct o infrastructură turistică, nici rutieră, cele mai apropiate pensiuni fiind la peste 20 de kilometri distanţă, la Mânzăleşti, în apropierea lacului Meledic, la Bisoca sau pe malul lacului Mocearu. La Lopătari, o comună cu oameni ospitalieri, ai şanse foarte mari să găseşti găzduire într-una dintre gospodării. E deajuns să te vadă cu rucsacul în spate ca să te invite în casă apoi să te răsfeţe cu bucate tradiţionale şi o ţuică de prună, gălbuie, ţinută în butoaie de dud.
Lacul Mocearu, locul perfect pentru o cură de linişte şi aer curat
Următorul popas este pe malul unui lac superb, aflat la aproximativ şase kilometri distanţă de centrul comunei Lopătari. Este vorba despre Lacul Mocearu, un ochi de apă cu fauna şi flora specifice zonei de câmpie, care are o vechime de aproximativ 150 de ani. Dacă vii dinspre Lopatari, trebuie să ştii că nu există drum amenajat până la acest lac însă, ca reper, este bine de reţinut că traseul parcurge localităţile Luncile şi Plaiul Nucului.
Se află în mijlocul unei vaste păduri de pe dealurile Buzăului, astfel că un sejur în zona lacului Mocearu este visul oricărui iubitor de natură, dornic de linişte şi aer curat. Turiştii aleg să vină aici pentru a se relaxa departe de agitaţia oraşelor, dar şi pentru că pot pescui în voie. Atenţie, lacul, cu o întindere de 300 de metri pătraţi, are o serie de ochiuri subacvatice, astfel că trebuie să fii extrem de precaut, mai ales dacă ai copii pe lângă tine. Cazarea în zonă se poate face la o pensiune de pe malul apei, inaugurată recent.
Incursiune în tărâmul de sare, de la Meledic
Următorul punct din traseul nostru este Platoul salin Meledic, o rezervaţie naturală aflată la o altitudine de aproximativ 600 de metri. Pe tot drumul până la destinaţia propusă eşti însoţit de o privelişte cum rar mai vezi, pe care o compun satele de munte aruncate la întâmplare, văile şi vârfurile munţilor din depărtare.
Pentru a profita de toată splendoarea oferită de circuitul de pe Valea Slănicului, în drumul spre Meledic, fă un popas la Mânzăleşti, în punctul numit ”Grunj”. Este imposibil să nu observi pintenul alb aflat în imediata vecinătate a drumului judeţean DJ 203 K, ce străjuieşte intrarea pe teritoriul rezervaţiei Meledic. În ciuda culorii sale, acest element geologic nu este format din sare, ci din tuf vulcanic şi marnă. Grunjul are o înălţime de 18 metri şi are o cruce amplasată în vârf.
La o distanţă de numai doi kilometri de centrul comunei Mânzăleşti se află satul Meledic, un cătun cu numai câteva familii, dar bogat în minunăţii ale naturii. Lacul din mijlocul platoului carstic este principala ciudăţenie a locului. Lacul Meledic, cunoscut şi ca „Lacul Mare” sau „Lacul fără Fund”, este un luciu de apă dulce pe un masiv de sare, fenomen unic în România dar şi în Europa.
În timpul verii, aici se face plajă şi se pescuieşte. Băile nu sunt indicate, spun oamenii locului, deoarece apa este extrem de rece la circa un metru distanţă de mal. Teoretic, adâncimea lui este de 20 de metri însă localnicii spun că nu au dat niciodată de fund.
În afara frumoaselor peisaje care pot fi admirate de pe platoul Meledic, aici mai sunt amplasate şi o serie de 25 statui din lemn, aparţinând unei tabere de sculptură iniţiată în anul 2001.
E bine să reţii, înainte să alegi să înoptezi aici, că posibilităţile de cazare în zonă sunt limitate. Pe o parte a lacului se află Pensiunea „Meledic”, ascunsă după o perdea de arbori, iar de cealaltă parte este un camping, unde poţi rămâne cu cortul sau te poţi caza în câteva căsuţe din lemn. Instalarea cortului costă 15 lei pe zi, închirierea unei căsuţe, 30 de lei pe zi iar ca să ai acces cu autovehiculul, plăteşti 10 lei pe zi.
În apropiere se mai găseşte şi Lacul Castelului, cu dimensiuni mai mici, unde se ajunge după numai cinci minute de mers de la lacul principal. Este ascuns în grădinile oamenilor însă locuitorii te îndrumă cu amabilitate, dacă le soliciţi acest lucru.
În zonă dai la tot pasul de poveşti. Bătrânii spun că Regina Maria ar fi ales platoul Meledic pentru construirea Castelului Peleş. Moartea arhitectului, însă, a determinat-o pe regină să decidă schimbarea amplasamentului. Interesant este că în locul indicat de povestitori chiar sunt încă vizibile ruinele fundaţiei ce ar fi trebuit să susţină palatul regal.
Platoul Meledic te va impresiona mai ales prin versanţii pe suprafaţa cărora Dumnezeau le-a imprimat o patină albă. Explicaţia este simplă: Valea Slănicului, cât şi restul Subcarpaţilor Vrancei, adăpostesc cele mai bogate zăcăminte de sare din România.
Cea mai lungă peşteră în sare, din Europa, este la un kilometru de Lacul Meledic
Canioanele de sare care brăzdează relieful din jurul Meledicului ascund mai multe peşteri săpate în sare, una dintre acestea având dimensiuni impresionante. Accesul în această peşteră este însă blocat, din cauza unei alunecări de teren. Este situată foarte aproape de lacul principal, la un kilometru distanţă, într-o pădure de tei, la baza unui versant abrupt. Este unică în Europa prin modul de formare dar şi prin dimensiunile cavernei. Se spune că unele săli au înălţimi de aproape 200 de metri. Intrarea în grotă a fost blocată cu câţiva ani în urmă de o alunecare de teren, care a format în munte un crater cu pereţi albi, adânc de peste o sută de metri.
Peştera a obţinut în anul 1980 recordul mondial de cea mai lungă peşteră în sare, 1.257 metri, fiind apoi detronată, în 1983, de Peştera Malham din Israel, aflată în apropierea Mării Moarte şi care are o lungime totală de 3.100 metri.
În urmă cu mulţi ani, speologii au studiat salba de peşteri de aici, în total vreo 35. Cavităţile prezintă o diversitate de forme şi nuanţe cromatice, de la alb imaculat, galben, roz, roşu, până la maro şi cenusiu. Stalactitele ajung până la 1,5 metri lungime, cu grosimi de 30 de centimetri la bază, iar stalagmitele sunt reduse, având câţiva centimetri înălţime.
Comuna Bisoca, paradisul din nordul judeţului Buzău
Capătul circuitului turistic de pe Valea Slănicului este comuna Bisoca, împreună cu împrejurimile ei. Zona aparţine de fapt Văii Râmnicului dar are legături rutiere mai facile dinspre localităţile aflate pe cursul Slănicului, cum ar fi Mânzăleşti şi Vintilă Vodă. Comuna Bisoca este asezatã la altitudinea de peste 700 de metri şi închide spre munte şirul aşezãrilor din partea de nord a judeţului Buzãu.
La Bisoca ajungi după mai puţin de trei sferturi de oră de mers cu maşina, din Meledic. Trebuie să te întorci până la Vintilă Vodă, apoi virezi uşor la stânga, chiar la răspântia dinaintea podului peste Slănic. Odată ajuns pe aceste meleaguri, poţi pleca în drumeţii la Mănăstirea Poiana Mărului, pe un drum pietruit şi la Rezervatia Naturală Lacurile, unde este un loc de campare şi de vizitare a pădurii de pin silvestru. Aici poţi găsi loc de înnoptat atât în pensiunile din jurul lacului, în casele gospodarilor sau în campusul de copii al Fundaţiei Sfântul Sava, format dintr-o bisericuţă în stil maramureşean şi două pavilioane cu etaj, unde pot fi cazate o sută de persoane.
Localnicii devin ghid turistic după un simplu “vă rog frumos” şi te îndrumă unde doreşti. Dacă ai noroc de un ghid cu chef de povestit, ai ocazia să afli legende nemaiauzite ale locului, cum ar fi cea a baciului Bucur, întemeietorul Bucureştilor. Se spune că ciobanul, viitorul întemeietor de cetate, a coborât de pe muntele Cordun, de la Bisoca, unde şi acum rezistă stânca sub care acesta se adăpostea. Toţi bisocenii ştiu o singură variantă a istoriei lui Bucur şi anume că „a fost copil orfan de la noi din sat, s-a săturat să îşi ducă mioarele pe aici şi a coborât pe Valea Râmnicului, până a ajuns în locul care s-a transformat mai târziu în Bucureşti”.
Multe alte legende circulă pe buzele bisocenilor. De exemplu, că terenul din jurul vârfului Momâii a fost cândva sub patronatul muntelui Athos iar când Cuza Vodă a trecut prin Bisoca, nemulţumit de ce făcea preotul de aici, a dat terenul moşnenilor.
Dacă te afli în Bisoca, este musai să mergi la Zidul Uriaşilor, despre care unii spun că ar fi natural, iar alţii că ar fi fost construit de om. Este, în aparenţă, un martor de eroziune diferenţială, un rest calcaros dintr-o masă dispărută. Localnicii şi câţiva istorici întăresc mitul unei construcţii umane, spunând că zidul ar fi fost construit acum 400 de ani de fiul cel mic al Babei Vrâncioaia, pe pământurile primite de la Ştefan cel Mare. Legende şi mai vechi, de domeniul fantasticului, spun că zidul ar fi fost construit de uriaşi, fiinţe mitice care vieţuiau în aceste zone cu milenii în urmă.
Mănăstirile Poiana Mărului şi Găvanu sunt obiective pentru care merită orice efort pentru a le vizita. La Poiana Mărului poposea şi Alexandru Vlahuţă care iată cum descria frumuseţea acestor locuri: „aici la capătul Bisocii e Schitul Poiana Mărului, ascuns în mijlocul pădurii ce îmbracă până jos malul drept al Râmnicului”. A fost ctitorită în 1730 - 1733, însă biserica de lemn a ars în 1771 şi a fost refăcută între 1781 şi 1784.
Mănăstirea Găvanu este, după părerea multora, poate cel mai pitoresc lăcaş de cult de pe raza judeţului Buzău, prin prisma drumului de acces şi a localizării sale, în mijlocul pădurii. Începuturile aşezării monahale duc undeva la anul 1708, când în punctul „La Lăstuni“, în Fundul Găvanului, între două izvoare, se construia un lăcaş modest. Ctitorul, un moşnean pe nume Moise Ignat Beşliu, a ridicat mănăstirea din Găvanu cu binecuvântarea episcopului Damaschin al Buzăului. În 1821, turcii, care îi urmăreau pe boierii credincioşi adăpostiţi aici, au ars mănăstirea. Din 1986, schitul s-a redeschis iar în prezent vieţuiesc aici câteva măicuţe care îngrijesc monumentul.
Comunităţile de pe plaiurile bisocene sunt extrem de conservatoare şi cu greu pătrund înnoirile aici. Bisoca nu impresionează doar prin peisaje, frumuseţea portului popular, a chipurilor sau a îndeletnicirilor locuitorilor, ci şi prin graiul curat românesc, doinele, baladele, basmele, legendele, obiceiuri care s-au păstrat de la o generaţie la alta. Este o regiune în care oamenii încă mai umblă îmbrăcaţi în costume populare, încă se mai confecţionează şi se cântă la bucium.
Despre Bisoca, paradisul pământean uitat de timp şi civilizaţie, unde odinioară baciul Bucur îşi păştea oile, unde pictorul Nicolae Grigorescu se inspira pentru „Carul cu Boi” şi portretul ţărăncuţei, Alexandru Odobescu a simţit nevoia să scrie pasaje largi în Pseudo-Kinegetikos. „Plecai călare ca să merg la Bisoca, sat în două chipuri interesant: mai întâi fiindcă de sub dealul pe care el şade, izvorăşte Peceneaga, un pârâu cu nume preţios pentru etnografii tãrii; al doilea, pentru că într-însul trăiesc şi se prăşesc, din neam în neam, cei mai frumoşi bărbaţi din tot plaiul împrejmuitor”, scria Odobescu, cu peste un secol în urmă, în paginile falsului tratat de vânătoare.
Dacă ai fost în locuri inedite de lângă o destinaţie similară din România şi vrei să ne povesteşti din amintirile tale, sau vrei să ne sfătuieşti ce să mai vedem în acest loc al României, ne poţi scrie pe bucuresti@adevarul.ro, în secţiunea de comentarii sau pe pagina noastră de Facebook, 125 de locuri pentru care iubim România. Jurnal de vacanţă.
Mai citiţi şi:
FOTO VIDEO Turism de poveste, în Ţara Luanei sau ţinutul aşezărilor rupestre din Munţii Buzăului
Se încarcă comentariile...
