Biserica de la Smeeni care aminteşte episoadele de misticism. O legendă spune că apa de aici a vindecat un tânăr orb

0
Publicat:
Ultima actualizare:

La mai puţin de 20 de km distanţă de oraşul Buzău, pe marginea drumului care duce la Smeeni se află o biserică despre care puţini ştiu că indică locul care până nu demult aduna mii de pelerini în căutarea miracolului vindecării. Cunoscut ca izvorul tămăduitor de la Smeeni, fenomenul mistic a fost ponderat de autorităţile din perioada interbelică, apoi de comunişti. A fost redescoperit imediat după Revoluţia din ‘89, însă nu pentru mult timp.

În fiecare an, în prima vineri după Paşte, când Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Izvorul Tămăduirii, sute de creştini din zona Bărăganului buzoian se strâng în jurul bisericii de lângă Fântâna Tămăduirii din Smeeni, pentru a lua parte la slujba de sfinţire a apei, cunoscută şi sub numele de Aghiasma mică.

Oamenii, în mare parte vârstnici, vin dotaţi cu sticle si bidoane din plastic pentru a duce acasă apa sfinţită de la izvorul despre care ştiu că vindecă boli. ”Ne rugăm pentru sănătate şi pentru binele casei. În fiecare an venim şi mereu ne-am simţit bine. Aici este izvorul sfânt care aduce sănătate. Au fost oameni chiori care se vindecau. Şi eu sunt bolnav şi de aceea vin. Dacă e credinţă te vindeci”, declara anul trecut un bătrân din zonă.

Acesta este unul dintre cei care veneau la izvorul vindecător şi în urmă cu peste două decenii, când mii de oameni se îmbrânceau ca să prindă o picătură din apa miraculoasă. În anii ‘90, vestea că apa din acest izvor poate vindeca orice boală s-a răspândit în întreaga ţară, iar locul a fost asaltat de mii de pelerini. Ulterior, cu banii strânşi din donaţiile credincioşilor, aici s-a ridicat biserica şi s-a amenajat un loc de popas. 

Bătrânii satului spun că în urmă cu zeci de ani, aici a existat doar un loc împrejmuit în jurul unui tub de fântână, iar apa de aici vindeca numeroase boli grave. Despre izvor, presa naţională scria în 1926 că poate vindeca orice boală.

Imagine indisponibilă

Totul ar fi pornit de la o legendă conform căreia un tânăr orb, ce se îndrepta cu tatăl sau către oraş, a căpătat vederea atunci când s-a oprit în acest loc şi s-a spălat pe faţă cu această apă. I-a spus tatălui său că poate vedea lumina zilei,  iar din acel moment s-a răspândit vestea că izvorul de la Smeeni este unul care face minuni.

Ştirea despre izvorul miraculos de la Smeeni, cum titrau ziarele din 1926, a ajuns în toate colţurile ţării, iar la scurt timp localitatea s-a transformat în loc de pelerinaj pentru oameni bolnavi sau pentru rudele unor oameni răpuşi de suferinţe şi care sperau în rolul divin al apei.

Fenomenul creştea rapid în intensitate, ajungând ca mulţi dintre pelerini să creadă că până şi noroiul din balta formată lângă izvor are proprietăţi miraculoase. Se ungeau cu mâl sau chiar dormeau pe jos, în mocirlă, în speranţa că se pot vindeca mai repede de afecţiunile care îi chinuiau. Unii localnici au dezvoltat rapid mici afaceri cu “licoarea miraculoasă”, vândută de multe ori mai scump chiar decât o sticlă de vin celebră atunci.

Mărturii ale unor oameni convinşi de puterea miraculoasă a apei de la Smeeni au fost culese şi publicate de Marcela Ghiulbenghian, preşedintele Fundatiei Tezaurul Sacru al Religiilor, pe propriul blog:

“Fratele meu Petrică Hornet s-a spălat cu apa de la fântână şi vreo lună şi ceva n-a mai pus ochelarii la ochi. Şi de atunci foarte puţin, când citeşte ziarul sau are alte treburi mai migăloase, unde e nevoie să vezi bine”, povestea Manolache Hornet.   Tot Moş Manolache îşi aminteşte de marile pelegrinaje de dinainte de război, ca şi slujbele care se făceau la fântână. ”Era prin '36. Mergeam cu Damian al lui Pocris să ducem caii la cireadă. Când am ajuns la fântână, un sobor de vreo şapte preoţi făceau slujbă mare. Toată suflarea se adunase. Era o rugă de ploaie pentru că seceta pârjolise totul. N-am ajuns bine acasă şi a început să toarne cu galeata”.
Imagine indisponibilă

Confruntate cu un risc enorm de izbucnire a unor epidemii, autorităţile vremii s-au văzut nevoite să închidă zona, după numai câteva luni de la debutul fenomenului. Presa a ajutat şi ea, vorbind despre fântâna tămăduirii ca despre “o pepinieră a bolilor contagioase”.

„Fântâna de la Smeeni este un caz izolat din domeniul patologiei sociale şi evidenţiază satisfăcător misticismul arhaic, ce nici cultura nu a putut să-l extirpeze (…) Efectele de autosugestie au fost câteva şi au fost de ajuns ca cei mai ironici specialişti să cedeze în faţa enigmei. Fântâna de la Smeeni ameninţă să aducă o revoluţiune în domeniul moral, o redeşteptare spre datorie a clerului atras cam mult spre cele lumeşti. Iată însă că un control mai serios a dus la o surprinzătoare contestare a efectelor miraculoase de la Smeeni.”, scriau la 21 octombrie 1927 ziariştii gazetei „Vocea Buzăului”.

Imagine indisponibilă

Pentru comunişti, fântâna cu apă tămăduitoare nu a existat însă nimic nu a putut şterge din memoria colectivă, preţ de aproape jumătate de secol, imaginea sutelor de pelerini atraşi din toată ţara de izvorul tămăduitor. După Revoluţie, localnicii au ridicat în acel loc o biserică iar în imediata vecinătate a fost amenajată o cişmea unde curge apa considerată de unii şi acum ca fiind binefăcătoare.

“În această zonă, se spune că ar fi o tradiţie veche încă de la 1860, despre care localnicii încă mai povestesc. Acele vindecări au fost consemnate şi în presa vremii, dar autorităţile au încercat să le închidă gura oamenilor, pentru a combate misticismul. Izvorul a fost astupat şi uitat până după Revoluţie, când localnicii şi-au dezgropat moştenirea, căutând să ducă mai departe preţuirea acestui loc”, explica în urmă cu mai mulţi ani, pentru ziarul Adevărul, preşedintele Fundaţiei “Izvorul Tămăduirii din Smeeni”, protopop Ioan Dumitran.

Imagine indisponibilă

La începutul anilor ’90, vestea s-a răspândit din nou iar în scurt timp locul s-a umplut de pelerini. Mulţi oameni cu probleme de vedere se ungeau cu apa binefăcătoare în speranţa că se vindecă însă efectul era invers, în anumite cazuri. După ce se dădeau cu nămol pe ochi, pe răni sau operaţii, ajungeau la spital din cauza plăgilor infectate.

Oamenii ajungeau să îşi vândă agoniseala ca să cumpere apă şi pungi cu nămol. În toamna anului 1990, autorităţile locale au decis din nou să izoleze sursa de apă de la Smeeni. “În urma analizelor, nu s-au descoperit substanţe deosebite în apă, dar cert este că era curată şi mai rece decât cea obişnuită, pentru că provenea dintr-un izvor subteran al râului Călmăţui. Nu este exclus însă ca unele vindecări ale unor boli mai puţin grave să fi fost rodul autosugestiei”, a declarat medicul Mariana Barna, fost director zonal al Spitalului din Smeeni, pentru o publicaţie locală din Buzău.

Pentru a ţine sub control calitatea apei, în 1991, lângă lăcaşul ridicat din banii strânşi în şase luni din donaţiile credincioşilor au fost amenajate o cişmea modernă şi o fântână. De atunci, însă, pofta credincioşilor pentru apa de izvor, de-acum la discreţie, s-a diminuat aproape instantaneu. Biserica mai atrage grupuri mari de oameni numai la sărbătoarea creştinească de Izvorul Tămăduirii.

Buzău



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite