Werner Sommerauer, sasul torturat de comunişti şi care a învins Securitatea lui Ceauşescu: „Pentru ce m-am sacrificat? Ca să fie bine în România, nu ca să plec”

Werner Somerauer a fost unul dintre liderii incontestabili ai Mişcării 15 Noiembrie. Şi-a riscat viaţa, şi-a sacrificat familia, pentru realizarea unui ideal: eliberarea Romaniei de comunism! A plecat dintre noi cu speranţa ca românii să îşi amintească trecutul, ca să nu fie condamnaţi să-l repete.

Florentina Sommerauer Ciordia, fiica lui nenea Werner, trăieşte în Statele Unite ale Americii. La un an de la dispariţia luptătorului anticomunist (Werner Somerauer a murit în 7 aprilie 2014 - n.r.), Florentina le-a scris novembriştilor, la au simpozion organizat de un alt luptător anticomunist, deportat şi el, Mircea Sevaciuc:

„Tot măgândesc ce să scriu despre tata. Am pierdut nu numai un tată, am pierdut un exemplu de deminitate morală, un pătimaş pentru dreptate şi un patriot al României. A avut posibilitatea să plece din ţară înainte şi după Revoluţie, dar a refuzat vehement: «Dar eu pentru ce m-am luptat şi sacrificat? Eu m-am luptat ca să fie bine aici, nu ca să plec în altă parte». A fost un om remarcabil şi adesea comportamentul său neînţeles de alţii i-au atras critica, catalogându-l drept nebun. Cu un simţ al umorului dezvoltat, răspundea cu cinicitate: «Las’ să fie eu nebun, măcar nu sunt prost! Ce, ai văzut tu nebun prost?»... Acesta a fost tata!“.

Era convins că sistemul comunist va pica

Dupa cum este cunoscut, Werner Someraurer a intrat în conflict cu sistemul comunist încă din 1969. A fost interesat de toate acţiunile „Mişcării Paul Goma”. Este menţionat în Amnesty International. În data de 3 decembrie 1987, a fost condamnat şi deportat la Tulcea. A fost singurul dintre aproximativ 100 de deportaţi care a reuşit să trimită, printr-un şofer de TIR internaţional, o scrisoare care a fost citită la postul de radio Europa Liberă.

Pe zi ce trece, în cei mai grei ani de sub comuniştii lui Ceauşescu, Werner Sommerauer era convins că sistemul va cădea. „Nu ştiam însă unde va răzbate în România? Putea fi Constanţa, unde auzisem de nişte mişcări, la Braşov, Iaşi sau Timişoara”. Celor care îl iau peste picior, că de ce nu face nimic, le-a raspuns: “Aşteapt prilejul”.

În ziua de 15 noiembrie 1987 muncitorii de la Steagu’ Roşu - Întreprinderea de Autocamioane Braşov - au pornit in mars spre Judeţeana PCR. Werner s-a alăturat coloanei, în zona Spitalului Judeţean. A mers până la capăt, alături de manifestanţi. Au dat jos şi au incendiat tabloului lui Ceauşescu. Securitatea i-a acuzat de ultraj contra bunelor moravuri. A fost condamnat la trei ani de închisoare la locul de munca si deportat la Tulcea! Iata si o copie a Mandatului de Executare a Pedepsei

Problemele au apărut pe vremea „ruşilor eliberatori“

„Pentru că sunt sas, ruşii nu m-au lăsat nici să-mi termin şcoala. În 1949 sau în 1950, eu a trebuit să spun «adio!» şcolii, aşa că toată viaţa mea  am fost un autodidact”, povestea Werner

Continuă să înveţe pe cont propriu, astfel că la 28 de ani, în 1964, are autorizaţie de fotograf şi de radioamator. Munceşte în servicii diverse, dar mai ales ca instalator sanitar şi pentru încălzirea centrală. Despre anii de după moartea lui Gherghiu-Dej spune că au fost mai buni, pentru că se gândea să se aşeze la casa lui. Se căsătoreşte cu o româncă.

Dar crusta de normalitate începe să crape, pentru că din 1968, Werner Sommerauer devine recalcitrant în şedinţele de sindicat. Lucra  la I.L.L. Braşov. Într-una dintre şedinţe se ridică şi vorbeşte scurt despre două lucruri: „Le-am spus că, unu, nu-mi place că pierdem timpul cu prea multe şedinţe, şi, doi, nu-mi place că şefii sunt premiaţi din burtă!”. Zvâcnirea lui de demnitate este tratată cu precauţie: invitaţii în biroul secretarului, discuţii de la om la şef... Timp de trei ani, Werner Sommerauer nu plăteşte cotizaţia sindicala. „Oricum, pentru mine nu avea nicio importanţă, pentru că nu am fost nici pionier, nici utecist şi, mai târziu, n-am fost nici măcar în F.D.U.S.!”  În  1972, este reîncadrat fără acordul lui în sindicat.

Înregistra emisiunile de la „Europa Liberă“ şi „Deutsche Welle pe magnetofon

Dar Werner Sommerauer nu se opreşte doar la a refuza înregimentarea în orice organizaţie din sistemul comunist. Începe un proiect personal, nu foarte închegat, dar pe care îl urmăreşte cu tenacitate: o enciclopedie a aberaţiilor sistemului. Nu o numeşte aşa, nu o numeşte nicicum, dar strânge materiale fiindcă e încredinţat că „istoricii se pot folosi de munca mea”.

Citeşte mult, pornind de la ideea că „Drepturile Omului erau baza la mine”. Înregistrează pe benzi de magnetofon (care vor scăpa miraculos tuturor percheziţiilor!) emisiunile de la „Europa Liberă” şi „Deutsche Welle”. Începe un inventar al prostiilor şi crimelor sistemului comunist din România referitoare la naşteri (avorturile, lipsa medicamentelor, a căldurii şi curentului în maternităţi), de felul în care sunt trataţi saşii (taxele pentru emigrare), de felul în care este oprit consumul public al curentului electric (orele, cartierele - pe zile, luni, ani) etc. Werner Sommerauer nu era un simplu aparat de înregistrare. „Prelucram informaţia, fiindcă vroiam să ştiu dinainte cât mai durează desfiinţarea nivelului de trai”.

Întrebat dacă nu îi era frică, măcar pentru familie, a spus: „Nu. La copilăria şi tinereţea pe care am avut-o, am învăţat să nu-mi fie frică. Iar soţia şi fata mea au fost totdeauna cu mine. Prietenii, de asemenea. Ştiam să-i aleg.”

Se apăra cu Decretul 212 semnat de Ceauşescu

În banca de date, Werner Sommerauer are (până la percheziţia de după 15 Noiembrie) şi rarităţi. În 1975, Ceauşescu semnase  Declaraţia de la Helsinki, privind Drepturile Omului, şi este publicat aşa-numitul Decret 212, cuprinzând documentele respective. Tirajul este minuscul, dar „eu ştiam că trebuie să apară, am aşteptat la chioşc şi l-am luat”. Mai târziu, îi va folosi în confruntările cu autorităţile, deşi acestea nu recunoşteau existenta decretului.

Werner Sommerauer a învăţat să rabde, să supravieţuiască, să nu se plece, şi, pe vremea când ceilalţi învăţam acestea, a încercat să treacă la acţiune. A fost ca o viespe pentru toţi oamenii regimului cu care s-a întâlnit. Acul lui fiind zeflemeaua. Dar pe lângă acestea, nenea Werner a mai  ştiut si că nu poate continua de unul singur. Cu alte cuvinte, şi-a dat seama că unul din punctele slabe ale sistemului comunist este solidaritatea între cei care i se opun. Şi-a dat seama de asta cam în acelaşi timp cu primele mişcări din Europa, cele care vor anunţa Sindicatul „Solidaritatea” de la Gdansk.

În august 1977, minerii din Valea Jiului fac grevă şi îl ţin pe Ilie Verdeţ în subteran până când Ceauşescu îşi întrerupe concediul din staţiunea Neptun şi vine la fata locului şi le vorbeşte. „Europa Liberă” anunţă toată România despre îndrăzneala minerilor. Werner Sommerauer declară că din clipa aceea ştia că va cădea comunismul. Apoi aude despre Paul Goma. Îi este ciudă că Goma este lăsat singur, sau aproape singur. Se gândeşte cum poate să se implice.

„Am vrut să ies din clandestinitate” 

Şansa îi este oferită la mai puţin de doi ani de după greva minerilor. La „Europa Liberă” începuse o campanie de înscrieri la anumite sindicate, organizate de oameni din afara sistemului. Şi Werner decide să se înscrie. Cum? Prin poştă, „normal”, fiindcă „eu îmi cunoşteam drepturile din Constituţie, plus cele de la Helsinki...”.

În 5 februarie 1979, trimite o scrisoare de adeziune la sindicatul doctorului Ionel Cană, de care auzise că are deja 3 500 de aderenţi. Mai auzise şi de sindicatul clandestin al lui Virgil Kender, de la Sighişoara. Scrie şi acolo. Aşteaptă răspunsul la scrisoare o săptămână,  până în ziua de 10 martie 1979. Este într-o duminică, şi răspunsul este arestarea.

„Ce puteau să-mi facă?"

Într-adevăr, prima anchetă prin care trece nenea Werner nu este violentă. Duminică, la bătaia în uşă a securiştilor, nu deschide, fiindcă avusese o petrecere şi ar fi fost luaţi la întrebări şi prietenii săi. Însă luni dimineaţă este luat de la serviciu - de la Liceul Sanitar, de unde va pleca si în deportare în 1987.

Este dus la sediul Securităţii şi anchetat opt ore. Ancheta se extinde la locul sau de muncă. Werner Sommerauer asculta „Europa Liber” şi aici. Radioul din ghereta portarului este al lui, dar „oamenii nu m-au trădat, iar directorul, doctorul Tiber a pus o vorbă bună pentru mine; lui i-a plăcut felul meu de curaj”.  Nenea Werner este eliberat, după sfaturile cu „să-ţi bagi minţile-n cap!”. De atunci, scrisorile pe care le va primi, absolut toate, vor fi desfăcute şi cu ştampila: „Deteriorat la transport”.

Arestat a doua oară pentru că infraţiunea de „colportare de ştiri“

În mai, acelaşi post de radio anunţase că un anume medic Stăncescu l-a criticat pe Ceauşescu. Werner Sommerauer îi scrie doctorului, drept pentru care în 6 iunie 1979 este a doua oară arestat. „Este o infracţiune să colportezi ştiri.”  Eliberat din nou, de data aceasta nenea Werner intră de-a binelea în colimatorul Securităţii. La serviciu, cu un nou director, încep să i se facă şicane: „chestii mărunte, pentru nervi !”.

Până la revoltă, Werner Sommerauer trăieşte într-o hărţuială continuă. Dar el nu cedează, într-un fel e mândru de ceea ce face: nu doar că îşi continuă munca de arhivar clandestin, dar continuă să „colporteze ştiri” printre cunoscuţi. Când aceştia îi spun să se mai potolească, le răspunde: „Bine vă face Ceauşescu fiindcă vă este frică!”

Trei momente de confruntare cu regimul rămân importante dintr-un lung şir, între 1980 şi 1987. Primul este în concediul din 1980, pe care familia Sommerauer îl petrece la Nehoiu. Doi  locotenenţi-majori, Mathe Iulius şi Nicolae Paraschiv, după cum va afla mai târziu că îi cheamă, îl caută la hotel. „Nu mai puteau de doru' meu!” . La întoarcerea din concediu, se petrece al doilea moment semnificativ: încercarea Securităţii de a-l racola ca informator pe Werner Sommerauer. Al treilea moment se întâmplă la alegerile  din 1985.

Tentativa eşuată de a fi racolat

Mathe Iulius vine la serviciul lui nea Werner. Îi spune că are de înlocuit o conductă acasă şi că are nevoie de un instalator. I se răspunde: „nu vin fiindcă nu am încredere în dumneavoastră, nu ştiu ce capcană mi-aţi pus”. Totuşi, după ce directorul îi dă voie, nea Werner îşi ia sculele şi se duce. Termină de lucru în cinci minute, apoi îi spune ofiţerului că ştie de ce l-a atras, „dar pe mine nu mă faceţi turnător” şi pleacă.

Totuşi, securistul este insistent. Vine a doua zi din nou la Liceul Sanitar, unde, „vezi, Doamne, eu eram singurul instalator din Braşov! Ba i-am zis că minte, fiindcă dacă ar fi avut probleme ar fi chemat instalatorul de la Inspectorat, i-am spus şi numele acestuia!” Werner Sommerauer este totuşi încolţit.

Se duce la Mathe Iulius acasă. Problema: chiuveta înfundată. Vede în cada de baie multe sticle de băutură puse la răcit: bere, vin, tărie. Ofiţerul îl sechestrează, vrea să-i dea de băut. Îl îndeamnă să stea de vorbă. Werner Sommerauer refuză din nou să devină informator. Refuză să bea, în schimb îi fumează ofiţerului de securitate un pachet întreg de „More”. Orele trec între discuţii acerbe, ameninţări, zeflemele, tăceri. În final, nea Werner semnează un angajament „să respect legile şi să colaborez cu Securitatea statului”, pentru că altfel vede că nu poate să plece.

Mathe Iulius îi cere şi o listă cu prieteni, ca o dovadă a bunei-credinţe. Bine! Şi Werner Sommerauer scrie o listă cu cinci-şase nume de oameni care nu există şi care locuiesc fiecare la adresa unui cimitir săsesc din Braşov! La ieşirea pe uşă, nea Werner spune: „Domnu' ofiţer, nici c-o să mă mai prinzi pe-aici!”

În zilele următoare, Werner Sommerauer anunţă pe toată lumea cunoscută, la servici şi printre vecini că este informatorul Securităţii şi că este bine ca lumea să se ferească de el!

Mathe Iulius îi mai face o singură vizită, tot la serviciu, după ce-a verificat lista. Nea Werner îi strigă, de cum îl vede venind spre el: „De ce mai veniţi, domnu' ofiţer, că şi copiii ştiu că sunteţi securist?” A fost şi ultima dată când Mathe l-a mai căutat.

Mesajele din urnă: „Daţi-ne mai multă carne!”

La alegerile din 1985, Werner Sommerauer sustrage buletine de vot pe care le păstrează ca documente istorice. Bagă în urnă bilete cu „Daţi-ne mai multă carne!” şi altele asemenea.  Nu este nici măcar întrebat dacă are vreun amestec. „Eu cred că am fost mai mulţi care am făcut acelaşi lucru.”

Pe zi ce trece, în cei mai grei ani de sub comuniştii lui Ceauşescu, Werner Sommerauer este convins că sistemul va cădea. „Nu ştiam însă unde va răzbate în România? Putea fi Constanţa, unde auzisem de nişte mişcări, la Braşov, Iaşi sau Timişoara”. Celor care îl iau peste picior, că de ce nu face nimic, le spune că aşteaptă prilejul. „Eram pregătit să ies.”

În afara întreprinderii „Steagul Roşu", la Liceul Sanitar, directoarea îi spune lui Werner Sommerauer să pavoazeze clădirea cu drapelele roşii. Acesta spune în timp ce urcă pe scară: „Ăsta e un steag de ocupaţie! Ăsta trebuie mâine să ardă!" Unul dintre colegi îl îndeamnă să iasă în stradă, dacă e aşa de pornit.

„Da', ce-s prost!? Aştept să iasă gloata. Singur mă opresc ăştia imediat." Colegii îl iau în râs, ca de obicei. Werner Sommerauer le răspunde: „Bine vă face Ceauşescu, că vă e frică! Bine vă face!". Dar el este pregătit.

15 Noiembrie. Ziua Demnităţii

Werner Sommerauer locuia pe strada Uranus, la câteva minute de mers pe jos de Calea Bucureşti. Este înştiinţat de către fiica sa, Florentina, că „pe Calea Bucureşti este o coloană de oameni care strigă. Nu ştiu exact ce strigă, dar parcă se aude ceva ca «Hoţii! Hoţii!»”.  Fata crede că ar putea fi spectatorii de la meciul de fotbal: se mai întâmplase ca, după meci, mulţimea de pe stadion să „defileze” pe stradă, strigând, apoi să se piardă pe la berării şi restaurante.

Dar tatăl ei îi răspunde: „Nu cred. La ora asta?!” Iese pe balcon şi ascultă. Coloana se aude din ce în ce mai tare - trecea prin apropiere. Sommerauer intră în casă, se schimbă în hainele de oraş şi îi spune fiicei: „Cred că astăzi răsturnăm regimul”. Iese din casă cu gândul să-şi întâlnească soţia - care lucra la Autocamioane - şi să participe împreună la ce se va întâmpla.

Ajunge coloana lângă Spitalul Judeţean şi i se alătură. Se intră pe Bulevardul Lenin. În depărtare, lângă Hidromecanica, se vede un alt grup de oameni, iar în jurul lui un gol. Oamenii aceia se poartă diferit faţă de ceilalţi de pe stradă: nu aplaudă, nu plâng, nu strigă, dar nici nu pleacă uitându-se peste umăr. Coloana se apropie. Grupul de oameni se dovedeşte a fi un grup de miliţieni, securişti sau ce-or fi, îmbrăcaţi civil. Corespund standardelor regimului: părul scurt, bărbia pătrată, ceafa groasă. Este şi o femeie - slabă, osoasă, cu ochelari.

O îmbrânceşte pe Ana Pauker a Braşovului

Câţiva oameni din coloană o recunosc pe Maria Cebuc. Secretară cu propaganda, „cea mai spurcată gură a ceauşismului din Braşov“, cunoscută ca o comunistă habotnică şi întrutotul devotată imaginii şi politicii lui Ceauşescu. O Ana Pauker a anilor '80, dacă ar fi avut puterea discreţionară a anilor '50.

Ceea ce vede e prea mult pentru ea: „clasa muncitoare” ridicându-se împotriva „conducătorului iubit” şi a căţeilor lui? Dar e prea mult şi pentru inteligenţa ei - încearcă să oprească mulţimea, dar încercarea este cea mai proastă din cele posibile: „Ce faceţi, sunteţi nebuni?! Nu puteţi să vă vedeţi de treabă?!” Apoi înjură ca un birjar. Cei din primul rând o împing.Maria Cebuc cade în braţele lui Werner Sommerauer; acesta o sprijină şi-i zice: „Ţie ce-ţi pasă, că ai gospodăria de partid!” O îmbrânceşte şi propagandista se împiedică de trotuar şi cade.

Comunismul cade pentru trei ore

Werner Sommerauer estimează mulţimea la 18-20 000 de oameni. „Vedeam tot timpul ceva nou. Nu vroiam să-mi scape nimic“. Întocmai gândeşte şi Werner Sommerauer, dar nu rămâne într-o aşteptare pasivă. „Trebuia să fie zgomotos ca să nu păţim ca ăia (minerii din Valea Jiului, în '77), că după două luni de zile după ce au făcut greva, Occidentul încă nu cunoştea ce se întâmplase“. Dar a fi zgomotos nu înseamnă să distrugi fără rost. Werner Sommerauer vede nişte ţigani cu saci, care umblă să-i umple. „Asta-i hoţie! Nu „stegarii“ fac asta.” cum se va încerca să se arate la proces.

Sommerauer are ideea lui: trage covorul roşu din casa scărilor până afară. „Să poată intra oamenii, să se simtă bine!" Apoi vede trei tineri care vor să monteze un hidrant. Îi întreabă pentru ce. Vor să dea jos tablourile lui Nicolae şi Elena: sunt puse prea sus, nu ajung la ele. Îi ajută şi se bucură când jetul de apă îşi atinge ţintele. Cad şi candelabrele. Băieţii râd şi Werner Sommerauer râde cu ei de parcă i-ar cunoaşte de-o viaţă.

La un moment dat îl vede pe Gheorghe Banciu care încearcă să-l convingă pe un ofiţer de pompieri să nu-şi coboare soldaţii din maşini. Nenea Werner se pregăteşte de plecare, bagă la piept hârtiile luate din sediile de partid - îi vor fi găsite la percheziţie, după dulap. Se retrage spre strada Colonel Buzoianu, privind din când în când în urmă, vede cum şi alţii se rup din mulţime, plecând acasă. Revolta s-a terminat, ce se mai întâmplă acum, arestările, bătăile, câte un obiect aruncat încă de la vreo fereastră, îl convinge că trebuie să plece.

Werner Sommerauer ajunge acasă pe la orele 14. Îi povesteşte fiicei sale totul. Este entuziasmat că, iată, românii au ieşit în stradă. Ceauşescu nu mai poate rezista mult. Şi dacă pică şeful, comuniştii sunt terminaţi şi ei. Totuşi, îi spune fetei că se aşteaptă să fie arestat. Dar au mai trecut prin asta, să fie tare şi să aibă grijă de mama.

La ora 17.00, Rodica Sommerauer intră în casă şi îi relatează soţului că nu a putut ieşi din secţie, porţile au fost sudate. Se pare că o altă parte din întreprindere a ieşit la o demonstraţie. Nenea Werner râde când îi spune: „Ştiu. Eu am fost acolo“. Nu termină bine de vorbit şi se aude soneria. Doi bărbaţi întreabă de Sommerauer Werner. „Au venit după mine",  oftează nea Werner.

Ce înţeleg comuniştii prin anchetă

Werner Sommeauer este condus la etajul II la Miliţie. În birou, lângă două femei care par secretare, mai este un locotenent cu mustaţă. Acesta se răsteşte la nea Werner că „Trebuie să dai o declaraţie!", „Da, dau o declaraţie!", zice anchetatul, cu calm. „Vezi ce scrii, că noi ştim tot! Am fotografiat şi am filmat tot!" „Da? Atunci nu mai dau declaraţie!"

Şi după un şir de contraziceri, locotenentul iese din birou promiţându-i lui Sommerauer că va regreta. Peste câteva clipe, anchetatul este condus la parter, la camera 14. Pe coridor se aude cum miliţienii şi securiştii bat. În camera în care este introdus, Werner Sommerauer dă peste doi ofiţeri, dar în civil. Aceştia îl întreabă ce a făcut şi el le răspunde pe îndelete. Nu îi e ruşine de nimic. Cel tânăr dintre ofiţeri scrie declaraţia, în timp ce celălalt continuă cu întrebările.

Werner bănuieşte că nu sunt din oraş, ba, mai mult, că sunt într-un fel de acord cu ce s-a întâmplat!? Când cel tânăr îi dă la semnat declaraţia, lăsându-l să citească, nea Werner îşi dă seama că, într-un fel, oamenilor acestora le este milă de el. Pe la miezul nopţii, ofiţerul în vârstă se plictiseşte. Îi zice lui Werner Sommerauer că va lua cel mult şase luni cu suspendare, mâine va veni  procurorul. Încuie uşa şi zice: „Vom dormi fiecare cu capul pe un birou".

După care stinge lumina, şi anchetat şi anchetatori încearcă să adoarmă. A doua zi, dimineaţă, după ce refuză micul dejun oferit de cei doi ofiţeri, Werner Sommerauer este confruntat cu un copil, bătut şi speriat, apoi cu Maria Cebuc. „Era normal să mă recunoască!", zice nea Werner, amintindu-şi de secvenţa de lângă Hidromecanica. Dar acest lucru este în defavoarea sa, fiindcă felul de a se comporta al anchetatorilor se schimbă, este preluat de alţii, veniţi de la Bucureşti. Până a doua zi, când este trimis în capitală, împreună cu prima serie din viitorii deportaţi.

Generalul Mihalea: „O să-ţi iasă hidranţii ăia pe nas!"

Nea Werner are parte de tratament special la Bucureşti. După ce i se scot lanţurile i se face percheziţie corporală, apoi este dus la parterul clădirii, nu la beci, precum ceilalţi. I se dau un prosop şi un săpun, i se spune că aici se vorbeşte numai în şoaptă. Celula are numărul 7.

Înăuntru, deşi sunt şase paturi suprapuse, se află un singur individ, în trening, cu o figură de profesor, iar pe masă avea zahăr, portocale, alte alimente de negăsit, pe pat avea reviste şi cărţi. Nu intră deloc în vorbă cu Sommerauer, nu întreabă, nu răspunde decât monosilabic. Celula are într-un colţ un duş care nu merge. Oricum, nea Werner nu are când să-l folosească. De-abia ajuns este luat la interogatoriu. 24 de ore din 24, interogatoriul lui Werner Sommerauer nu are sfârşit.

Este adus la celulă doar pentru mese. Nu este bătut, dar nu pune geană pe geană. Într-a patra seară, crede că este 21 sau 22 noiembrie, primeşte toate hainele din celulă, în biroul anchetatorului, apoi este coborât la beci, de-a lungul unui labirint, şi ajunge la camera 23. Aici dă peste Voinea Stan, care va fi şi el unul dintre deportaţi, şi peste doi deţinuţi de drept comun, dar oameni deosebiţi altfel - un inginer cu 20 de medalii, care spune că este aici fiindcă i s-a înscenat ceva; celălalt, avocat.

Bătut de Ristea Priboi până i-au crăpat tălpile de la pantofi

La Bucureşti l-a întâlnit prima oară pe Ristea Priboi, într-un sediu al Miliţiei, unde ofiţerul de Securitate l-a bătut când îi lua declaraţiile. Într-una din zile, „căpitanul care mă ancheta mi-a pus pistolul la gât în faţa lui Priboi”, îşi amintea braşoveanul.

 Zilele care urmează, nea Werner este bătut. După un timp, nu mai simte durerea şi nici nu mai ştie ce declară după cinci zile de nesomn. Apoi, în pofida tuturor studiilor de psihologie ale securiştilor, care îl cred la un pas de sinucidere, le zice odată, fără nici-o legătură cu contextul: „Vă fuge pământul de sub picioare!”

Sommeraurer mai spune: „Nici Priboi nu s-a lăsat mai prejos, m-a lovit peste palme, m-a întins pe masă şi m-a lovit peste tălpi atât de tare, încât îmi crăpaseră tălpile de la pantofi”, amintind anterior că Priboi a rupt un picior de scaun şi l-a lovit repetat peste degete.

Într-una din ultimele zile are o onoare deosebită: un personaj important întrerupe bătaia şi îl întreabă pe Werner Sommerauer: „De ce, aţi ieşit, mă, pe 15 noiembrie? Altă zi nu v-aţi găsit?” „Am ieşit ca să nu-l mai legitimăm pe Ceauşescu ca conducător!” Pentru acest răspuns, nea Werner este lovit de personajul în care, în zilele Revoluţiei, îl va recunoaşte la televizor pe generalul Iulian Vlad.

Deportat la Tulcea 

Noaptea de 4 spre 5 decembrie o doarme şi nu prea. În 5, la primele ore, un locotenent, Dumitru, vine şi îl duce la Miliţie. Aici, în sala mare, se citeşte o listă cu locurile unde vor fi trimişi fiecare. Werner Sommerauer „prinde" Tulcea. Nu se prea omora după peşte nici înainte, dar acum...

Sommerauer este condus într-o zonă a Tulcei cu multe cămine de nefamilişti. Impresia pe care i-o fac acestea este deplorabilă. De fapt, nimic din ce vede nu îi place. Locul unde este lăsat să intre este o garsonieră dintr-un astfel de cămin de nefamilişti. Administratorul i-a deschis una ocupată, fiindcă nu avea nimic pregătit. Totul este de o mizerie cruntă. Dar nenea Werner reuşeşte să adoarmă îmbrăcat pe un pat. Doarme până după-amiază, când chiriaşii camerei se întorc de la lucru. I se par mai brutali decât muncitorii din Braşov - şi asta este numai din cauza alcoolului. („Sunt cu 50 de ani în urma Ardealului, din cauza băuturii”, îşi va aminti el.)

Primele luni ale deportării

Werner Sommerauer îi este prezentat directorului de la Întreprinderea de Construcţii Navale şi Utilaj Tehnologic Tulcea, Ion Duţă. Acesta se poartă urât, de parcă trebuie să recupereze faptul că nu este şi secretar de partid şi securist. Îi spune lui Sommerauer că va lucra la secţia Instalaţii. Nea Werner nu se pierde cu firea şi îi cere directorului un avans fiindcă nu are bani să-şi ia de mâncare şi n-a mai mâncat nimic de aproape două zile. Parcă nici nu a auzit potopul de ameninţări şi cuvinte la un pas de insultă de mai înainte.

Problema este rezolvată şi, la amiază, Werner Sommerauer face cunoştinţă cu cantina ICNUT-ului. Nu îi place, aşa cum nu-i place nimic din ceea ce vede. După-amiaza este dus să aleagă o locuinţă; i se arată mai multe apartamente, dar la sugestia căpitanului Bozanghevici să se gândească să-şi aducă familia în Tulcea, Werner Sommerauer se răzgândeşte: „Nu vreau apartament în Tulcea fiindcă nu îmi voi aduce familia aici!" După mai multe zile, în care dimineaţa mergea la lucru, în şantierul naval, la orele 16 se prezenta la miliţie, seara vizitează blocurile de locuinţe („Era o mizerie cumplită peste tot!"), Sommerauer alege o garsonieră între serviciu şi sediul miliţiei. Se mută şi începe să-şi încropească strictul necesar pentru gospodărie. Primeşte de la magazia Inspectoratului de Miliţie ce îi lipseşte. Asta îl face să glumească, spunând că este un deţinut în libertate sau un om liber în detenţie.

Dar nu face numai atât. „De-aia, că n-aveam voie să vorbesc, le-am spus la toţi ce e cu mine!" Nenea Werner face ce a făcut dintotdeauna: urmăreşte să submineze regimul comunist, acţionând exact pe dos de cum se aşteaptă din partea lui. Vorbeşte împotriva lui Ceauşescu, spune când ceva e prost la cantină sau la locul de muncă, este insolent cu şefii. Directorul Duţă este la un pas de turbare, fiindcă nu-l poate da afară pe acest sas cu limba ascuţită care strigă că şedinţele de partid şi sindicat sunt „şedinţe de îndobitocire", care strigă că mâncarea de la cantină este proastă, care ascultă „Deutsche Welle" în pauza de lucru şi apoi colportează ştirile colegilor de muncă...

Werner Sommerauer are nevoie de câteva luni ca să fie cunoscut de toată Tulcea. Oamenii, la început circumspecţi, încep să-l preţuiască, îi arată simpatie. Însă toată această energie desfăşurată de nenea Werner, îl va costa. Va avea probleme cu sănătatea, din ce în ce mai mari.

Epistolă către „Europa Liberă“

Werner Sommerauer, în martie 1988, trimite o scrisoare la „Europa Liberă”. Fiind obişnuit de mai mult de 15 ani cu acţiunile de filaj şi de urmărire ale Securităţii, ştie că trebuie să acţioneze la prima ocazie. Scrie scrisoarea în care spune cine este, în ce situaţie este, unde se află şi cu cine, cum s-au desfăşurat lucrurile la 15 noiembrie, la anchetă, la proces ; întreabă de ce sunt doar 61 de deportaţi, ce s-a întâmplat cu restul de încă 400 şi ceva de anchetaţi.

Poartă scrisoarea tot timpul la el, aşteptând prilejul. Aceasta este şoferul unui TIR cu număr de Germania, oprit lângă şantierul de nave să repare ceva la motor. Nenea Werner, observă maşina de pe nava unde lucrează, coboară şi se grăbeşte, aproape alergând, spre camionul străin. Ajunge, îi spune şoferului în zece secunde despre ce-i vorba, acesta acceptă, apoi Sommerauer îi lasă scrisoarea sub o cârpă. Se întoarce cu inima bătându-i nebuneşte. Peste nici o săptămână îşi aude scrisoarea la radio. „Ha-ha-ha, de-acum nu mai aveau ce să-mi facă!”

Werner Sommerauer albeşte şi are un preinfarct la Tulcea. Nu poate fi tratat şi nu i se dă voie să iasă din oraş. Îl duce pe picioare. Singurul lucru bun care i se întâmplă este că îi învaţă pe doi tineri de la el din echipă noţiuni de radioamatorism şi de fotografie artistică. Tinerii sunt de încredere, nenea Werner îşi ţine documentele la ei - nici în deportare nu a renunţat să strângă dovezile aberaţiei comuniste.

Nenea Werner şi generalul Mihalea

În iunie 1989, spaima Ministerului de Interne, generalul Mihalea, face o inspecţie la Tulcea. Natural, vrea să-l vadă şi pe Sommerauer, doar sunt cunoştinţe vechi. Căpitanul Bozaghevici vine pe şantier după Werner Sommerauer. Nu îl găseşte fiindcă a sosit în pauza de masă, iar Nenea Werner este în fiecare pauză de masă acasă, pentru a asculta „Deutsche Welle”. După vreo 20 de minute, exact înainte ca miliţianul să-şi piardă răbdarea, nenea Werner apare. „Unde ai fost?” „Pe vasul acela.”, răspunde nenea Werner, aşa cum convenise cu maistrul înainte. „Mergem la secţie, îmbracă-te frumos.”, îi spune Bozanghevici. Trec pe la garsonieră. Apoi la Miliţie, după aproape o oră, în biroul colonelului Poteică: generalul cere să fie lăsat singur cu „cetăţeanul”, acesta refuză să dea mâna cu el - „Cu dumneata nu dau mâna, nu suntem prieteni. De ce m-ai scos din producţie?” - „Ai limba cam ascuţită... Am auzit că nu te potoleşti nici aici.” .  Discuţia în contradictoriu durează vreo 15 minute. La plecare, după ameninţarea lui Mihalea că „Ai să putrezeşti în Tulcea”, Sommerauer îi spune „ Ne vedem la Braşov! Nu vă mai atingeţi de mine fiindcă vă fuge pământul de sub picioare!” După ce nenea Werner iese în antecameră, îşi dă seama că Bozanghevici a auzit tot prin uşa întredeschisă. Căpitanul îi şopteşte: „De unde ai atâta curaj, omule?!”

Flăcările Revoluţiei l-au adus acasă

Revoluţia l-a găsit la Tulcea pe Werner Sommerauer alături de fiica lui, Florentina din nou în oraş: „Hai s-o sunăm pe mama la Braşov, să-i spunem că ne întoarcem!" Pe drumul spre poştă, nenea Werner vede în curtea Securităţii oameni dansând o horă, apoi lângă porţile larg deschise, un aparat de radio dat la maxim, cu relatări din Bucureşti. Totul e deschis şi la Miliţie. Tulcenii se bucură, indiferent dacă sunt sau nu posesorii unei uniforme. Fraternizare pe toată linia.

La un moment dat, Werner Sommerauer îl vede pe colonelul Kolner, cel care a fost împiedicat cu greu de căpitanul Bozaghevici, colonelul Poteică şi, evident, de limba ascuţită a deportatului, de la a aduce cu forţa şi restul familiei Sommerauer la Tulcea. Colonelul Kolner, în civil, priveşte una din horele de pe stradă. Este primul moment în care nenea Werner se întreabă dacă nu cumva totul nu e decât o mascaradă. Dar are alte griji acum. Radioul a spus la un moment dat că oamenii lui Ceauşescu se răzbună pe familiile oponenţilor regimului, iar nenea Werner este îngrijorat pentru soţie.

Telefonul sună ocupat. Dar Florentina reuşeşte apoi să vorbească la o vecină. În Braşov, totul pare în regulă. Mai liniştiţi, cei doi Sommerauer, parcurg drumul invers către garsonieră. Bagajele nu iau prea mult timp: documentele, efectele personale, radioul - restul este pe inventarul Ministerului de Interne, ducă-se... În 23 decembrie, trenul Tulcea-Bucureşti, aproape gol, se opreşte câteva ore la Medgidia.

Se aud focuri de armă. „În ce trăgeau în mijlocul Dobrogei, habar  n-am!" La Cernavodă, la fel. Werner Sommerauer îi zice fiicei sale că asta e sigur o diversiune, datorită centralei nucleare. Radioul dă veşti din ce în ce mai alarmante. Se trage puternic şi la Braşov, din noaptea trecută. Cei doi Sommerauer nu sunt foarte liniştiţi. Cu chiu cu vai, trenul ajunge la Bucureşti, în 23 decembrie, seara. Legătură spre Braşov nu se ştie exact când vor avea.

Nenea Werner şi Florentina intră în sala de aşteptare, care e ticsită. La fiecare intrare în Gara de Nord sunt grupuri înarmate, pe braţ cu panglici tricolore care verifică şi percheziţionează pe oricine. Orele trec în aşteptare. Este 24 decembrie, orele 4 dimineaţa.  Când să aţipească, Werner Sommerauer aude anunţul că de pe linia cutare pleacă un tren care trece prin Braşov. O trezeşte pe Florentina şi abia reuşesc să urce înainte ca trenul să se pună în mişcare. „Un singur lucru a fost bun: trenurile circulau gratis". Către amiază, familia Sommeraur este reîntregită. Dinspre centrul Braşovului, se aud încă focuri sporadice.

„Cu  totii am suportat consecintele ca urmare a terorii comuniste instaurate de regimul comunist, care a lasat urme adinci in constiinta noastra, cauzand pagube uriase in demnitate si valoare morala, fapt ce a anulat definitiv increderea noastra in acest regim si in acei care i-au fost aserviti , care au dovedit ca in afara de de teroare, abuz, coruptie, santaj, amenintare etc., nu au alte competente”, declara in septembrie ’90, cu prilejul Primei Intruniri a Rezistentei Romane.

S-a luptat cu securistul Ristea Priboi şi după Revoluţie

Ristea Priboi, unul dintre personajele ce au aparţinut vechiului aparat de stat, a fost extrem de mediatizat de-a lungul timpului, atât în presa românescă, cât şi în cea internaţională. Se mândrea înainte de '89 că este ofiţer activ al Serviciului de Informaţii Externe al Securităţii.

După Revoluţie, Sommerauer l-a acuzat de poliţie politică. Priboi s-a considerat calomniat şi insultat şi a pornit procesul împotriva victimei sale şi a istoricului Marius Oprea, cerându-le şi daune morale de 15 miliarde de lei vechi. Priboi a recunoscut că a fost ofiţer de Securitate timp de 28 de ani, dar a negat toate acuzaţiile braşoveanului şi a declarat că „persoana de la Braşov are probleme psihice”.

Ca securist „pe externe“, Priboi a fost acuzat de mai multe ori pentru adevarate strategii de atacuri la adresa diasporei. În CV-ul lui Priboi este subliniată înjunghierea directorului de la „Europa Liberă“ sau bătăile de stradă administrate Monicăi Lovinescu. Deşi a recunoscut în faţa şefilor săi din PDSR apartenenţa la structurile de Securitate, partidul a decis să-l ţină în braţe în continuare. Amintim ca Priboi a fost deputat PSD şi consilier al premierului de atunci, Adrian Năstase.