Cum a apărut corporatismul - stahonivismul îmbrăcat în haine noi - şi efectele devastatoare asupra omului

Alexei Grigorievici Stahanov s-a născut la 3 ianuarie 1906, în Rusia, şi a devenit miner sovietic. În noaptea de 30 spre 31 august 1935, a raportat că a depăşit planul de muncă de peste şapte ori, extrăgând 102 tone de cărbune din mina Ţentralnaia Irmino, faţă de norma obişnuită de 14 tone pe schimb. De atunci, propaganda comunistă l-a folosit ca exemplu.

Într-una dintre antologiile de umor la culmea absurdului apare un banc: „A fost odată un miner evreu!”. Aparent nu spune prea multe. Privit însă prin filtrul mentalului colectiv, este expresia unui adevăr istoric, a unui tip de mentalitate care deşi contopeşte două sisteme – cel capitalist şi cel socialist – au o mare relevanţă pentru viaţa noastră cotidiană, consecinţele fiind depersonalizarea şi dezumanizarea, privite ca tulburări psihologice.

Ce adevăruri se ascund în spatele acestui banc? Dincolo de superficialitatea dată de „culmea” absurdului se ascund două mari mituri: stahanovistul şi corporatistul.

„Ceea ce ne poate exprima acest banc este de fapt absurdul vieţii cotidiene al ultimilor 60-70 de ani în care, indiferent de tipul de societate, omul cotidian a fost adevărata victimă, el resimţind din plin efectele în plan psihologic al celor două tipuri de ideologii: minerul Stahanov şi corporatistul capitalist, aflat într-o continuă goană după profit, după bani”, ne spune psiho-sociologul Aurelian Danu, membru al Asociaţiei Psihologilor din Braşov.

Faptul că în societatea contemporană capitalistul, bancherul sau corporatistul este asociat cu cultura iudaică este doar o simplă coincidenţă, tratând-o ca atare.

Stahanovismul dincolo de doctrina comunistă

Toate acestea au condus la formarea „omului nou”. A acelui tip de om care trebuia să aibă ca prioritate „planul cincinal”, producţia şi binele societăţii prin punea sa în totalitate la „dispoziţia sistemului”.

Această propagandă a cuprins cu rapiditate tot estul european. Cotidianele, gazetele de perete şi pancartele promovau „omul nou” în toată plenitudinea sa.

„Cei care astăzi sunt în pensie şi încearcă să-şi ducă viaţa devenită din ce în ce mai grea şi de neînţeles sunt la limita unei conştientizări: ei sunt cei care astăzi trăiesc efectele depersonalizării, al derealizării şi al dezumanizării societăţii moderne. Da, putem afirma cu maximă responsabilitate că acestea sunt reacţiile lor normale, fireşti din punct de vedere psihologic, la mitul stahanovismului comunist”, precizează Aurelian Danu.

Capitalismul – acelaşi conţinut, alt ambalaj…

La polul opus din perspectiva sistemului ideologic era capitalismul, acesta fiind privit din perspectiva unei prosperităţi iluzorii. Această societate se baza pe competenţă, competitivitate, descoperiri ştiinţifice, progres.

Toate acestea însă erau privite din perspectiva profitului. Ce „înfierau” reprezentanţii regimurilor totalitare? Defectele unei societăţi supuse dominaţiei banilor, a profiturilor şi a dominaţiei economice.

„Practic, erau regimuri care foloseau doar terminologii diferite. În est era dictatura Comitetului de Planificare, în vest era Board-ul companiei. Ce lipsea din acestă ecuaţie? Ce era cel mai clamat: omul, cu bunele şi relele lui, cu performanţele şi aptitudinile sale, cu viaţa lui privată, cu familia sa. Consecinţele? Dacă pentru sistem beneficiile erau clare, pentru om consecinţele au avut ca rezultat apariţia unor simptome de depersonalizare, de deralizare, de depresie, de anxietate, toate acestea pe fondul creşterii alarmante a stress-ului. Din păcate, sitemele sunt organisme depersonalizate prin definiţie. Ele sunt entităţi economice sau sociale care transcend timpului. Cu omul este mai greu. El trăieşte aceste realităţi dure, cu consecinţe pe termen lung, cu somatizări accentuate şi care pot conduce la afecţiuni grave cum ar fi infartul miocardic, accidentul vascular cerebral, tulburările şi bolile psihice”, ne-a declarat sociologul braşoean.

Ce este, în fapt, depersonalizarea?

Tulburarea de depresonalizare este o tulburare disociativa în care persoana este afectata de sentimentul persistent sau recurent al sentimentului că îşi pierde propria personalitatea, ca şi cum propria persoană nu îi mai aparţine cu totul.

„Simptomele depresonalizarii includ senzaţia de automatism, sentimentul persoanei că trece prin viaţă fără să o trăiască de fapt, sentimentul persoanei că se află într-un «film»,  sentimentul persoanei că trăieşte într-un vis care nu se mai termină. În formele mai severe poate apărea sentimentul deconectarii de propriul corp, experienţe de ieşire în afara corpului, detaşarea de propriul corp, de mediu sau de realitatea curentă sau chiar dificultăţi de conectare la realitate”, precizează Danu.

În concluzie, principala trăire este a lipsei de realitate, persoana cu tulburare de depersonalizare reclamând fenomene cum ar fi: senzaţia că se priveşte de la distanţă, senzaţia că face mişcări fără control direct, sentimentul că se află în mijlocul unui  „film” sau al unui vis, senzaţia că nu îşi poate controla mişcările sau vorbirea, sentimentul că este detaşată de propriile gânduri sau emoţii. Aceste experienţe pot duce la instalarea unor forme de anxietate semnificativa sau chiar de depresie majoră.

Căderea regimurilor comuniste vs. globalizare

Specialistul din Braşov spune că, fără a fi adeptul teoriilor conspirative, putem afirma că fenomenul globalizării a unificat cele două mituri, stahanovistul şi capitalistul, într-unul mult mai periculos: corporatistul.

Spre deosebire de „oamenii noi” ai regimului comunist, îmbrăcaţi în salopete, corporatişti  - noii „oameni noi” - au o imagine impecabilă: îmbrăcaţi la costum, într-o goană continuă cu moda, telefoane şi maşini de top, birouri în clădiri somptuoase şi lista poate continua.

Ce nu se conştientizează este că toate acestea au un ost. Nota de plată de multe ori este „plătită” individual de către fiecare angajat. Este adevărat că „decontul” se poate realiza mai devreme sau mai târziu, însă de cele mai multe ori el este plătit cu sănătatea fizică şi mentală a individului.

Principiul de viaţă dominant al acestui nou tip de om este angajamentul corporatist. În esenţa sa, angajamentul corporatist este o utopie. Este o mare minciună frumos ambalată.

Dacă mergem la Dicţionarul explicativ al limbii române, cuvântul „angajament” înseamnă „o obligaţie luată de cineva din proprie iniţiativă de a realiza ceva, o făgăduială, un legământ, o promisiune solemnă”. Putem observa în această definiţie manifestarea liberă a propriei voinţe. Manifestarea unei dorinţe şi implicarea mecanismelor psihologice de realizare a ei. Până aici nu este nimic ieşit din comun, ba chiar am putea afirma că suntem într-o deplină normalitate psihologică. Mai  mult, abordarea conceptului de „angajament” din punct de vedere psihologic ar putea fi definit ca „un proces prin care oamenii se implică activ în definirea provocărilor, în luarea deciziilor, în planificarea, dezvoltarea şi realizarea de acţiuni care să conducă la schimbare”.

„A adăuga conceptului de „angajament” cuvântul corporatist devine o utopie, după cum afirmam anterior. De ce? Datorită faptului că «angajamentul» are legatura cu oamenii, iar corporatiile au conexiune cu banii. Un om îşi poate lua un angajament faţă de o altă persoană pe care să şi-l ducă la îndeplinire conform celor stabilite de comun acord, dar cum poate o companie să îşi ia un angajament  faţă de comunitate sau oameni atâta vreme cât scopul ei este profitul? Ce se întamplă dacă acea companie nu îşi respectă angajamentele? Cine o trage la răspundere? Nimeni!”, explică Aurelian  Danu.

Pentru a înţelege mai bine stahanovismul de tip nou ne propunem să analizăm câteva elemente care fac parte din viaţa cotidiană a unui corporatist.

Cadristul comunist sau managerul HR?

Cadristul din epoca de tristă amintire este cel care era responsabil cu cariera angajatului. El era cel care avea puteri absolute în raport cu angajaţii. El decidea cine este fruntaş în întrecerea socialistă şi cine merită să meargă la tratament prin sindicat sau să primească mai repede locuinţă sau o primă. El era direct coordonat de către conducerea intreprinderii şi de către partid, care oricum “ştia” tot;

Spre deosebire de cadrist, managerul HR corporatist „utilizează” instrumente ştiinţifice, măsoară eficienţa individului, performanţa şi randamentul la locul de muncă, măsoară timpul de luat masa şi timpul de fumat şi în mod special măsoară câţi bani, beneficii a dus companiei.

Dacă nu corespunde criteriilor ştiinţifice, compania este exonerată de obligaţiile pe care le are faţă de angajat şi acesta este „restructurat” sau „plasat” într-o schemă de reducere de personal, la care se adaugă vreo câteva salarii compensatorii şi care devin o capcană pentru angajat, el demisionând fără a mai beneficia de dreptul de şomaj. Cu alte cuvinte, angajatul „restructurat” face un nou angajament: renunţă la tot din „proprie voinţă” – a se citi voinţa managerului HR, a conducerii companiei.

Din tot acest mecanism cel care pierde este angajatul cu stresul şi temerile sale, cu iluzia dezvoltării personale, cu „povara” unui eşec prezumat de către acel manager HR .

Ca atare, corporatistului „restructurat”, dar deja integrat în noul sistem nu îi rămâne decât alternativa concurenţei. Şi aşa o ia de la capăt: interviuri, noi angajamente, noi promisiuni corporatiste… şi multă muncă peste program. La finalul acestui drum este o puternică erodare a personalităţii, a încrederii în forţele proprii, o puternică trăire de derealizare.

Planul cincinal vs. target

Vechea orânduire stabilea un plan cincinal pentru fiecare. Este adevărat că per total acesta era realizat. Dacă aveai o relaţie bună cu şeful de echipă, cu maistrul sau cu cadristul, problema planului era rezolvată.

În era corporaţiilor, planul cincinal a fost înlocuit de un nou concept: taget, adică ce ai de îndeplinit per unitatea de timp. Dacă îţi faci target-ul este OK! Pentru realizarea sa nu contează timpul alocat şi care de multe ori depăşeşte programul de lucru, nu contează mijloacele prin care îl realizezi şi nu contează costurile individuale pe care le resimte familia prin lipsa ta de acasă pentru a realiza targetul.

Din multe puncte de vedere target-ul este mai „ucigător” decât planul cincinal. El îţi fixează întregul parcurs de viaţă. De realizarea sa depinde plata ratelor, a concediilor din ce în ce mai scurte, a meditaţiilor copiilor etc.

Ca o ironie, depersonalizarea individului, derealizarea sa depinde de realizarea targetului. În plan individual, depersonalizarea şi derealizarea fac din ce în ce mai greu posibilă realizarea targetului, individul resimţind în plan individual puternice manifestări de demotivare, emoţii şi sentimente negative faţă de colegi, şefi sau familie, accentuarea stărilor de nervozitate etc. Toate acestea formează o „povară” din ce în ce mai greu de dus.

Efectele corporatismului sau despre ce s-a întâmplat cu Stahanov

Momentele ocazionale de uşoară depersonalizare sunt considerate normale şi de multe ori sunt datorate oboselii, epuizării după perioade destul de scurte de efort. Diagnosticul de depersonalizare implică inteferenţa persistentă a disocierii cu viaţa socială şi ocupaţională.

„Tulburarea de depresonalizare este produsă mai ales de evenimente traumatice severe cum sunt abuzul sexual, emoţional sau fizic, accidentele severe etc. Un factor agravant poate fi consumul de alcool sau - mai grav - de droguri. Depersonalizarea este accentuată de stimulii negativi, de interacţiunile sociale ameninţătoare, de relaţiile „toxice” si de mediile nefamiliare sau chiar ostile de muncă. Putem concluziona că existenţa unui mediu de muncă fundamentat exclusiv pe principii corporatiste sau stahanoviste poate avea consecinţe grave pentru evoluţia individului”, spune Aurelian Danu.

De altfel, stahanoviştii erau urâţi de toţi ceilalţi muncitori. Cercetări ulterioare au confirmat că rezultatele lui Stahanov în minerit au fost mult umflate. Aproape firesc, sub presiunea propagandei comuniste şi a deprecierii sistemului de personalitate, Alexei Stahanov a murit de alcoolism, într-un spital de psihiatrie, în 1977.  

Soluţii pentru evitarea depersonalizării sau cum putem redobândi echilibrul vieţii cotidiene

Încă de la început trebuie opreciyat faptul că rolul depersonalizării este acela de a proteja persoana de stimuli negativi, fiind de fapt un mecanism de apărare al Eu-lui. Adesea depersonalizarea este însoţită de anxietate, atacuri de panică sau depresie.

Desi este o distorsionare a realitatii, depersonalizarea nu este o formă de psihoză, pentru că persoana are capacitatea de a face diferenţa dintre realitatea obiectivă şi propria sa lume interioară. Persoana face diferenţa dintre realitate şi fantezie.

Tratamentul depersonalizarii

Simptomele sunt ameliorate de interacţiunile interpersonale familiare şi confortabile, de stimularea fizică sau emoţională intensă şi de relaxare. Depersonalizarea este destul de rezistentă la tratament.

Psihoterapia este totuşi utilă în tratarea depersonalizarii, mai ales psihoterapia integrativă, apelul la un psiholog fiind deosebit de indicat. În tratarea acestor simptome, pacienţii sunt încurajaţi să îşi reintrepreteze simptomele într-un mod pe care să nu îl perceapă ca fiind ameninţător.  

„Odată conştientizate, înţelese în linii mari, înlăturată semnificaţia lor catastrofică, pacienţii pot învăţa să trăiscă cu ele şi să găsească soluţii practice. Petrecerea timpului cu familia după orele de program, implicarea mai mare în viaţa copiilor, practicarea sporturilor sau unor activităţi recreative, discuţiile cu prietenii pot fi cele mai bune remedii pentru rezolvarea acestor simptome. De fapt reînvăţăm să fim oameni normali”, ne sfătuieşte Aurelian Danu.

Iar pentru a încheia într-o notă optimistă această parpalelă înre stahanovism şi corporatism, în aceaşi antologie de bancuri cu minerul evreu, există următorul banc: „Ar trebui să dai întotdeauna 100% la locul de muncă: 12% luni, 23% marţi, 40% miercuri, 20% joi, 5% vineri...”

Sâmbăta şi duminica acordă-ţi 100% ţie, familiei şi prietenilor adevăraţi!