Care este limba maternă a unei persoane surde. În ce limbaj ar trebui educaţi copiii care nu aud
0
Pentru o persoană care nu aude este mai puţin importantă limba vorbită în ţara în care trăieşte. Copiii surzi ar trebui educaţi cu ajutorul limbajului semnelor, care reprezintă limba lor maternă
Cei mai mulţi dintre noi nici măcar nu ne-am gândit vreodată că este posibil ca limba română să nu fie limba maternă a persoanelor surde din ţara noastră. Şi, totuşi... Violeta Cuc, o clujeancă implicată în integrarea acestor persoane, povesteşte cum a crescut şi cum este nevoită să traducă în limba română orice mesaj pe care îl scrie.
„Limba română, cea de a doua limbă pentru cei care nu aud! DREPTUL LA LIMBA MATERNĂ: limba semnelor române/limbajul mimico-gestual!”, îşi intitulează tânăra mesajul.
Am cunoscut-o pe Eta, cum îi spun prietenii, în urmă cu mai mulţi ani, pe când era studentă. Încă de atunci era foarte implicată în tot făcea şi încerca să îi ajute pe cei cu aceeaşi problemă ca ea – hipoacuzie – să se integreze cât mai bine.
Eta a povestit un episod din copilărie, cu bunica sa şi bunicul său, ambii auzitori.
„De mică, am fost dusă pe la spitale de mana şi bunicul, în speranţa unei fraze spuse de o doamnă: ,,Domnule, nepoţica dumneavoastră are pierderi mari de auz, dar poate scrie, poate vorbi şi se poate descurca”. După multe drumuri şi discuţii cu doctorii, bunicul a stiut că singura şansa este familia... Cu toate astea, realizez cât de uşor mi-ar fi fost, mai ales familiei mele, dacă am fi trăit în altă ţară, unde copiii surzi, împreuna cu familiile lor, au multe facilităţi în educaţie, la locul de muncă şi in viaţa de zi cu zi!”, povesteşte Eta.
Limba română, o limbă grea pentru un surd din România
Deşi a făcut zeci de ani de şcoală şi cursuri, tinerei încă îi este greu să se exprime ca o persoană care aude.
„După zeci de ani, încă mai stau şi mă gândesc cât de greu e să scriu în limba română... scriu, şterg cuvinte, le reformulez, le gândesc şi, uite aşa, uneori mă pierd printre cuvinte şi sensul lor... şi pot fi înţeleasă greşit. Însă, mereu am dat de oameni cu un suflet mare, oameni faini, de la care am avut câte ceva de învăţat... încă mai învăţ si îmi exprim recunoştinţa pentru experienţele pe care le-am avut de-a lungul vieţii şi în urma cărora care am devenit omul de azi!”, mai spune Violeta.
O persoană surdă are o gramatică total diferită de a oricărei limbi, foloseşte alte noţiuni pentru comunicare, de obicei imagini sau semen pentru care noi folosim cuvinte. De aceea se poate întâmpla să apară neînţelegeri în comunicarea cu persoanele auzitoare.
O amintire din copilărie
„Îmi amintesc cum am ajuns sa învăţ limba română. Povestea mea începe aşa:
- Buniii, eu vreau să mă joooooc pentru că îmi plaşe, nu vreau să cetesc poezii... te rooog, buni!
- Copilă scumpă, hai să citim împreună poezia şi te las la joacă. Bunica se aşează pe scaun şi deschide o cărticică colorată, îşi freacă mâinile şi ştie că are o misiune grea, mai ales că are doar patru clase, că aşa a fost pe vremea ei...
- Eta, dragă, citeşte poezia cu Cireşele!
- Nu vreeeeu! Nu-mi plaşe (place)! Şi stau bosumflată şi cu mâinile încrucişate... însă bunicul m-a văzut agitată, lovind pământul cu picioarele, se opreşte din treburile casei şi vine la mine.
- Ia vino la moşu’ să te ieie în braţe şi să te pupe! Şi fug in braţele lui... bunicul începe să mă mângâie pe părul creţ, mă pupă şi mă roagă să citesc poezia cu bunica.
- Bunicule, cetesc poezia o dată şi merg la joacă... Bini?
- Da, da... spun amândoi. Apoi bunica îmi face semn cu mâna să mă aşez lângă ea şi încep să citesc, în ciuda faptului că toţi trei ştiam că nu pot pronunţa litera C şi spun litera Ş, sau abia reuşeam să spun litera R. Şi, uite aşa, încep să citesc poezia cu o voce puternică şi ciudată:
,,Din şireşe (cireşe) fac şerşei (cercei),
Mândi (Mândri) sunt
Şerşeii mei.
Bile oşii (roşii) la uechi (urechi),
Legănându-se
Peechi (perechi),
Dar n-ajung
Podoabe vechi.
Şe te miri? Aşa şerşei
Cât mănânci şi tot mai vei (vrei)!”
- Gata buni, am şitit (citit) poezia! răsuflând uşurată, crezând că am scăpat, însă bunica se uită la mine şi îmi zice cu calm.
- Of, stai... stai... că vreau sa repeţi litera C, nu Ş! Spune litera C! Uită-te la mine şi spune C... C... Apoi poţi să pleci la joacă!
- Bini! C... C... Ş... Ş... Ş... Ş... gata, merg să mă şoc (joc)! Am obosit, fac mai tâziu (târziu)!
Si imediat o iau la fugă, la care bunica şi bunicu’ se uită către mine cu grijă, puţin amuzaţi şi cu drag!”, îşi aminteşte tânăra.
Violeta îşi mai aduce aminte că, la grădiniţă, pentru că auzea foarte slab, nu răspundea atunci când o striga educatoarea şi aceasta o certa sau chiar o pedepsea. Când cântau toţi copiii, ea nu-şi dădea seama cât de tare trebuie să cânte şi îi acoperea pe toţi ceilalţi.
Amintindu-şi aceste întâmplări, Eta şi-a dat seama de ce este nevoie ca tinerii surzi să înveţe în limba lor maternă, limba semnelor. Şi abia apoi să înveţe limba română, care esteca orice limbă străină pentru ei. Din acest motiv, Eta a dezvoltat o aplicaţie care ajută persoanele auzitoare să înveţe limbajul semnelor pentru o mai bună comunicare cu persoanele surde.
Vă recomandăm să mai citiţi:
Oraşul cu 1.000 de „ochi”. Cum vrea primarul unui municipiu din România să facă străzile mai sigure
Se încarcă comentariile...
