Povestea dramatică a satului distrus din temelie de trei ori în jumătate de secol: „E un blestem la mijloc“

Povestea dramatică a satului distrus din temelie de trei ori în jumătate de secol: „E un blestem la mijloc“

Ruinele bisericii din Filiu în prezent FOTO Iulian Macreanu

A fost distrus de bombardamente în ambele războaie mondiale, apoi a fost ras de pe faţa pământului de apele dezlănţuite. Satul Filiu din judeţul Brăila a dispărut după inundaţiile catastrofale din 1970. Mai înainte, sătenii îl refăcuseră de două ori, după ce fusese făcut praf atât în Primul Război, cât şi în Al Doilea Război Mondial. Ruinele fostei biserici şi rămăşiţele cimitirului sunt singurele semne că la Filiu au trăit oameni.

Povestea satului brăilean Filiu, de care puţină lume îşi mai aminteşte să fi existat (deşi acum o jumătate de secol aşezarea avea peste 1.000 de suflete), pare desprinsă dintr-un scenariu de film. Apărută în jurul anului 1820, pe scheletul unei tabere de muncă de pe moşia familie boiereşti Budişteanu, aşezarea a avut o soartă dramatică, fiind distrusă complet de nu mai puţin de trei ori în cei 150 de ani de existenţă.

Prima atestare documentară a satului apare însă de-abia în 1845, an în care, potrivit Marelui Dicţionar Geografic al României, scos în 1899 de către Societatea Geografică Română, clucerul Ioniţă Budişteanu construieşte şi donează aşezării - care se mai numea pe atunci Budişteanca - biserica ortodoxă ale cărei ruine mai există şi în zilele noastre.

Aceeaşi sursă, consemnează că la 1858 în Filiu este înfiinţată o şcoală de băieţi cu 142 de elevi, iar în 1880 o şcoală de fete cu 20 eleve. De asemenea, 96 de familii din sat sunt împroprietărite în urma reformei agrare a lui Cuza, iar în 1877 moare pentru ţară (conform Oficiului Naţional pentru Cultur Eroilor) şi primul erou din sat: Radu Vlăsceanu, soldat în Regimentul 11 Siret, căzut la Plevna.

În 1925, potrivit monografiei comunei Bordei Verde (care „înghite” satul Filiu în 1964), aşezarea ajunsese la 1.623 de locuitori şi avea o şcoală mixtă, biserică, moară (aparţinând familie Vlăsceanu şi a fost naţionalizată în 1948), două heleştee mari, o prăvălie şi două cârciumi. Asta deşi în Primul Război Mondial, fusese rasă de pe faţa pământului de către trupele germane.

„Satul devenise un morman de moloz”

După cum consemnează Dumitru Cioflină, în volumul „Marele Cartier General al armatei române: documente, 1916-1920” (apărut în 1996), teritoriul comunei Filiu a fost câmp de bătălie în dramatica campanie din toamna anului 1916, aflându-se pe aliniamentul Râmnicu-Sărat – Viziru.


Ruinele bisericii din Filiu în prezent FOTO Iulian Macreanu

Acolo, trupele Armatei a II-a au luptat şi rezistat eroic în cursul lunii noiembrie 1916, pentru a asigura retragerea autorităţilor statului şi a Armatei Române în Moldova. „Satul devenise un morman de moloz, în care mai erau în picioare doar pereţii bisericii”, conchide autorul în baza rapoartelor militare de la acea vreme.

Un aspect puţin cunoscut este faptul că pe aliniamentul Bordei Verde-Viziru s-a dat în perioada Crăciunului anului 1916 prima mare confruntare motorizată de pe teritoriul României, dintre trupele Corpului Expediţionar German şi Detaşamentul Expediţionar Britanic de Maşini Blindate aflat în compunerea Diviziei Ruseşti de Maşini Blindate, care apăra acest aliniament.

Vine rândul ruşilor să demoleze satul

Cel de-Al Doilea Război Mondial avea să reprezinte o nouă perioadă dificilă pentru Filiu. Teritoriul comunei devine din nou câmp de luptă în perioada 26 - 28 august 1944, când trupele sovietice de sub comanda mareşalului Rodion Malinovski duc lupte grele cu trupele germane în retragere, care se apărau pe aliniamentul Buzău-Bordei Verde, ocazie cu care satul Filiu a fost bombardat puternic şi distrus în mare proporţie, după cum consemnează istoricul Gheorghe Buzatu în volumul „Actul de la 23 August 1944 în context internaţional: studii şi documente” (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984).

Detalii inedite despre prăpădul din 1944 am aflat chiar de la cel care ne-a şi dat ideea acestui articol: Neculai Drăghici (88 ani) fost locuitor al satului Filiu, care trăieşte de mai bine de cinci decenii în Galaţi. „Aveam 14 ani în acele vremuri. Nu eram nici chiar copil, dar nici matur. Când a început bombardamentul, mama ne-a luat de mână pe mine şi pe sora mai mică şi ne-a  dus în fuga mare printre lanurile de porumb, către gârla Călmăţuiu, să ne ascundem după maluri. În urma noastră era prăpăd, şuierau şi explodau obuzele de nu se mai vedea soarele”, ne-a povestit martorul.


Neculai Drăghici, fost locuitor al satului Filiu FOTO Costel Crângan

„Am stat între malurile pârâului, într-o surpătură de şuvoi ca un şanţ, două zile şi două nopţi. Beam apă din pârâu şi mâncam grăunţe de porumb crude. Când ne-am întors în sat, pe 28 august spre seară, jumătate dintre case nu mai erau, iar cele care mai rezistau erau ciuruite, fiecare, de sute de gloanţe şi de schije”, ne-a mai povestit Neculai Drăghici.

Potopul de pe Călmăţui

După război, filiuştenii şi-au reclădit casele, au reparat biserica şi şcoala, au revenit la viaţa normală. Cam o treime dintre locuitori au preferat însă să se mute la Bordei Verde sau în alte sate învecinate. „Era prea de tot să fie dărâmat satul de două ori în 28 de ani. Ziceau cei care plecau că e un blestem la mijloc”, spune Neculai Drăghici.

Ţărani aducând recolta de pe câmp la Filiu în anul 1962 FOTO Arhiva Muzeului Brăilei

Dincolo de pierderea proprietăţilor ca urmare a colectivizării, oamenii din Filiu aveau să mai aibă parte de o catastrofă, la alţi 26 de ani distanţă: inundaţii din 1970, care pur şi simplu a făcut una cu pământul satul de şes.

„Eu nu mai eram în sat, că mă mutasem la Galaţi, mă angajasem la combinat. Dar mai trăia încă mama. Bătrâna a scăpat din calea puhoaielor fugind în căruţa unui vecin pe locul înalt de la Lişcotenca. Când am ajuns şi eu acolo, după câteva zile, că totul fusese numai o întindere de apă până atunci, nicio casă nu mai era în picioare. Se dărâmaseră toate”, îşi mai aminteşte Neculai Drăghici.

Ce a mai rămas din cimitirul din Filiu FOTO Iulian Măcreanu

Acesta a fost, de altfel, sfârşitul satului Filiu. Absolut toţi locuitorii lui s-au mutat în satele vecine, iar autorităţile comuniste au arat terenul, inclusiv cimitirul, şi au înfiinţat culturi agricole. Doar ruinele biserici ortodoxe, zidită acum 183 de ani, mai indică faptul că pe acolo au trăit cândva oameni. În veninătatea lăcaşului, câteva cruci răzleţe din piatră, unele vechi şi de peste un secol şi jumătate, încă mai sfidează timpul şi amintesc că la Filiu exista cândva ciclul vieţii şi al morţii.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: