FOTO Ultimul fierar al Brăilei. Nea Ion Cloşcă, făurarul vestit cu care apune o epocă

MESERIE. La 84 ani, nea Ion Cloşcă lucrează cu o râvnă moştenită din familie. Atelierul său de fierărie este vestit în toată zona Brăilei.

Brăileanul Ion Cloşcă se trage dintr-o familie cu veche tradiţie în mânuirea ciocanului şi nicovalei. Atelierul de fierărie al lui alde Cloşcă era vestit în toată zona Brăilei. Aici au lucrat de generaţii bărbaţii din neamul Cloşcă. Zgomotul foalelor şi al bătăilor de ciocan din mica hală ce se afla pe bulevardul Dorobanţilor s-a stins însă de mult, sub apăsarea cvartalului de blocuri ridicat acolo de regimul comunist.

Ajuns la 84 de ani, Ion Cloşcă refuză să lase meseria să moară. În micul său atelier improvizat la marginea Brăilei, pe şoseaua Râmnicului Sărat, bătrânul fierar modelează din ciocan o bucată brută de metal până scoate din ea o unealtă, cum ar fi un topor sau o lamă de sapă. O face cu priceperea dată de zeci de ani de experienţă şi cu o vitalitate surprinzătoare pentru vârsta sa înaintată.

„La tata veneau fierari şi de prin Constanţa, ca să cumpere şină de fier pentru roţi de trăsuri, de-aia pe care se băga cauciucul forţat. Doar el putea să facă aşa ceva în partea asta de ţară! Noi eram din neam de caritaşi, adică în atelierul nostru nu se făceau numai căruţe, ci şi trăsuri sau docare“, se mândreşte nea Cloşcă.

Între ciocan şi nicovală

Când a început războiul, pe tatăl său l-au mobilizat şi l-au băgat la Uzina de material de drum de fier, cum se numea pe vremea aia uzina de excavatoare „Progresul“. Lucra la tratamente termice, în secţia unde se fabrica armament. „Puţini erau meseriaşii care puteau face ce făcea taică-meu. Da` şi el a învăţat acolo multe lucruri noi, iar când s-a întors acasă s-a pus stricteţea pe mine şi pe frate-meu, să ne înveţe meserie. Ne-am ţinut de treabă şi ne-a prins bine în viaţă. Când m-am dus eu la «Progresul» aveam vreo 20 şi ceva de ani şi m-au angajat imediat că au văzut ce-mi iese din mână. Pe lângă fierărie, m-am calificat şi pe meseria de sudor“, spune nea Cloşcă.

În atelierul fierarului sunt îngrămădite o grămadă de scule. Unealta de bază este nicovala aşezată lângă cuptorul unde pune cărbuni la încins. Lângă ele este un boiler încastrat în cuptor, care dă apă caldă printr-un duş. Era păcat să se irosească atâta căldură de la cărbuni. Nea Cloşcă aprinde focul în cuptor, pune în cărbunii încinşi o bucată de metal, apoi începe să o bată cu ciocanul până când fierul ia forma unei potcoave. O avea bătrânul 84 de ani bătuţi pe muchie, dar bate fierul cu o vigoare de om aflat în floarea vârstei. Ciocanul masiv de câteva kilograme pare jucărie în mâinile sale groase.

„Aşa baţi potcoava, ca să îi faci şanţ, iar când e gata o căleşti. Partea asta cu călitul în apă e foarte importantă. Puţini mai ştiu să călească un oţel ca să îi dea exact duritatea care îi trebuie, să nu fie nici prea moale cât să se tocească, dar nici prea tare cât să devină casant. Un topor, dacă nu îl căleşti cum trebuie, ce-ai făcut? Îi iei banii omului degeaba... “, arată meseriaşul.

Din secretele meseriei

Pe lângă dexteritate, un fierar trebuie să aibă şi bune cunoştinţe de metalurgie. Secretele lăsate din tată-n fiu i-au fost de mare folos lui Ion Cloşcă. În urmă cu mai mulţi ani, fratele său - care de altfel ştia meserie foarte bine - nu reuşea să o scoată la capăt cu o chestiune. „Lucra la «Progresul», la alămit cuţite vidia, de strung. După ce le alămea el, cu tehnologia aia care se folosea acolo, cuţitele nu rezistau decât foarte puţin. Când le băgau la strunjit roţi de tren, sărea plăcuţa vidia de pe ele şi se toceau imediat. Mi s-a plâns frate-miu de chestia asta şi eu mi-am adus aminte cum sfăiţuia tata oţelul în fierărie (n. red. A sfăiţui înseamnă a suda piesele de oţel, prin forjare la cald, fără adaos de material). Reţeta lui tata era sticla vânătă, de-aia folosită la sifoane, amestecată cu pământ galben. În loc de pământ, eu m-am gândit să folosesc borax. Aşa că i-am făcut lui frate-miu o soluţie din praf de sticlă vânătă amestecată cu borax şi i-am dat să o folosească la alămirea cuţitelor de strung. După ce a făcut aşa cum i-am zis, mergea strungul perfect, nu mai se toceau cuţitele. Fratele meu a fost premiat pe uzină, l-au felicitat că a venit cu o inovaţie. De fapt, era o chestiune pe care tata şi bunicul meu o foloseau în munca lor de zi cu zi, asta era meseria lor“, povesteşte fierarul.

Moştenirea lui nea Cloşcă fierarul

Nea Cloşcă este trist. Nu ştie cui va lăsa atelierul său căutat odinioară de oameni din toată zona asta a Dunării. Are el trei nepoţi, dar parcă niciunul nu-i calcă pe urme. „Eu i-am ţinut pe lângă mine şi i-am învăţat ceva meserie. Au îndemânare, dar nu prea au chemare să facă fierărie. La 20 de ani ai lor, gândul le e mai mult la maşini, la şoferie. Acum fac taximetrie, dar nu se ştie ce o mai fi pe viitor. Poate când s-or mai maturiza or să se răzgândească“, speră ultimul fierar al Brăilei.

Citiţi şi

FOTO Cum face un bistriţean concurenţă de jumătate de secol cărbunelui de la supermarket