Amintiri de coşmar din Rubla, sat de deportaţi din Bărăgan înfiinţat în timpul odiosului regim impus de sovietici

Amintiri de coşmar din Rubla, sat de deportaţi din 
Bărăgan înfiinţat în timpul odiosului regim impus de 
sovietici

Elena şi Constantin Ciolac sunt ultimii locuitori ai fostei colonii de deportaţi Rubla  FOTO Florentin Coman

Fraţii Constantin şi Elena Ciolac, ultimii locuitori ai fostei colonii Rubla, înfiinţată de comunişti în anii '50, în judeţul Brăila, pentru deportarea aşa-numiţilor duşmani de clasă ai regimului, au trăit pe viu prigoana impusă de sovietici. Erau copii când familia lor a fost deportată în Bărăgan, dar acele imagini de coşmar i-au urmărit toată viaţa, chiar dacă atunci nu realizau exact ceea ce se întâmplă.

Ştiri pe aceeaşi temă

Elena s-a născut în 1943, iar fratele său a venit pe lume în 1949. În urmă cu ceva timp, ei ne-au povestit câteva frânturi din istoria vitregă a familiei. Părinţii celor doi au fugit din calea Armatei Roşii, în 1944, când trupele germane şi româneşti băteau în retragere. Erau oameni înstăriţi şi ştiau că din cauza averii ar putea fi deportaţi în Siberia. Pentru a scăpa, au luat-o pe Elena, singurul copil pe care îl aveau atunci, şi-au pus cîteva lucruri într-o căruţă trasă de patru cai şi au pornit pe calea pribegiei, spre România. Îi însoţea sora mamei şi soţul acesteia.

Pe drum, tatăl Elenei a fost la un pas de a fi împuşcat de un soldat rus. Acela pusese ochii pe unul dintre armăsarii de rasă de la căruţă şi a încercat să-l schimbe cu un cal rebegit, deşelat pe front. Bărbatul s-a împotrivit iar armăsarul s-a smucit şi l-a trîntit la pămînt pe rusul furios care a dus mîna la cingătoare să scotă pistolul. S-a întâmplat, însă, o minune: soldatul s-a calmat şi şi-a văzut de drum.

Ajunşi la Bucureşti, refugiaţii basarabeni s-au stabilit acolo pentru câteva luni. Tatăl şi unchiul Elenei s-au angajat la CFR însă doar pentru scurt timp, fiindcă deja ţara intrase sub ocupaţie sovietică iar ruşii îi vînau pe cei care fugiseră de comunism din Basarabia. Ca să scape, familia şi-a luat lucrurile şi s-a îndreptat spre Banat, stabilindu-se în localitatea Perea. Acolo au fost bine primiţi de autorităţi şi li s-a dat chiar şi pămînt, deoarece colectivizarea nu începuse încă. Şase ani au stat cele două familii în Banat.

Între timp a venit pe lume şi Constantin iar vremea pribegiei părea a fi trecut. Din păcate, aparenţele înşelau: în 1951 a început urgia iar toţi cei consideraţi a fi o ameninţare la adresa regimului comunism fie erau aruncaţi în închisore fie erau deportaţi în locuri izolate unde li se impunea domiciliu obligatoriu. 

Familia lui Constantin şi Elena, precum şi mătuşa şi unchiul lor au ajuns pe lista deportaţilor. Li s-a cerut să îşi ia lucruri doar cît să le încapă în cîte o căruţă şi au fost urcaţi într-un tren cu vagoane concepute pentru transportul vitelor. Ajunşi la Dudeşti, în judeţul Brăila, au fost puşi să aleagă între două locaţii: Rubla sau Schei, în Insula Mare.

Grozăviile trăite în copilărie i-au urmărit toată viaţa pe cei doi fraţi  FOTO Florentin Coman

"Tata a văzut cîteva cunoştinţe pe lista de la Rubla şi a ales să mergem acolo. Ne-au încărcat în camioane, întâi femeile şi apoi bărbaţii, şi ne-au dus într-un cîmp, unde urma să se aşeze satul. Locurile pentru case erau marcate cu ţăruşi şi au fost repartizate pe etnii: s-au făcut străzi pentru nemţi, pentru bulgari, pentru turci, sârbi şi români. Fiecare familie a primit paie pentru chirpici, uşi şi ferestre, şi a trebuit să se apuce de treabă. În funcţie de numărul de copii, familiile trebuiau să contribuie cu chirpici şi pentru dispensarul, şcoala şi sfatul popular care urmau să se construiască  în sat", îşi aminteşte Elena.

Până să îşi ridice casa, părinţii acesteia şi-au amenajat un bordei în groapa din care scoseseră pămîntul pentru chirpici. Într-o zi, locuinţa improvizată a fost inundată de o ploaie torenţială, iar familia a fost nevoită să îşi petreacă nopţile, săptămâni întregi, adăpostindu-se sub căruţă.

Deportarea s-a făcut vara, în iulie, iar până iarna cele două familii au reuşit să ridice o singură casă, în care au locuit împreună, până la primăvară, când s-au apucat şi ce-a de-a doua. "Unchiul şi mătuşa au stat la noi în prima iarnă, apoi şi-au făcut şi ei casa. Eu eram mică, aveam doar opt ani şi nu îmi mai amintesc mare lucru. Ştiu doar că îmi era foarte foame şi, odată, când am rămas singură acasă cu Constantin i-am băut toată raţia de lapte praf la care aveau dreptul familiile cu copii mici. Lui i-am fiert nişte grîu ca să-i dau să mănînce şi cred că nu l-am fiert bine, fiindcă după ce l-a mîncat a început să se învineţească la faţă şi să se umfle. Norocul lui a fost că a venit mătuşa acasă şi când l-a văzut s-a speriat, l-a luat în braţe şi a alergat cu el spre dispensar. Din zdruncinarea aia, a vomat şi şi-a revenit. De ce vă povestesc chestia asta? Îmi amintesc - şi ăsta este al doilea lucru pe care n-am să-l uit niciodată - că atunci, în mintea mea de copil înfometat, mă gîndeam că dacă moare el îmi rămîne mie tot laptele praf, pentru totdeauna. Vă daţi seama în ce hal te poate dezumaniza foamea?! Mai tîrziu, când am realizat ce nenorocire putea să se întîmple, m-am apropiat şi mai mult de fratele meu, iar relaţia noastră frate-soră s-a sudat pentru toată viaţa", ne-a spus Elena.

Constantin Ciolac s-a născut în octombrie 1949, cu câteva luni înainte ca familia lui să fie deportată în Brăgănul brăilean, aşa că şi-a petrecut anii copilăriei ca într-o închisoare fără ziduri şi gratii. Câţiva ani, toţi cei aduşi în acel loc nu au avut voie să plece de acasă decît la muncile cîmpului. Cine lipsea de la apelul de seară era considerat evadat şi risca ani grei de puşcărie. Nimeni nu a încercat să fugă, însă, fiindcă frica de regimul comunist era prea puternică. Au trecut zeci de ani până când restricţiile s-au ridicat iar deportaţii au fost liberi să plece unde vor. Părinţii celor doi au rămas în satul unde deja îşi făcuseră un rost.

Constantin şi Elena, sora lui mai mare, au mers la şcoală şi la liceu apoi şi-au căutat norocul la Constanţa, pe malul mării. Elenei i-ar fi plăcut mult să fie învăţătoare, dar, fiindcă se născuse în '43, înainte de venirea comuniştilor la putere, iar părinţii săi fuseseră deportaţi, s-a considerat că are origini nesănătoase şi nu i s-a dat voie să lucreze în educaţie. A putut, în schimb, să urmeze o şcoală sanitară şi a ajuns asistentă. Pe Constantin l-au lăsat să meargă la Liceul Pedagogic din Galaţi, deoarece se născuse în timpul comunismului, deci era mai "curat" ideologic.

Băiatul nu avea, însă, vocaţie de pedagog şi nu a profesat nici o zi în această meserie. El s-a dus după sora lui, la Constanţa, şi s-a angajat în port, în speranţa că va reuşi să prindă un loc pe un vapor şi să plece din ţară. Nu a reuşit, însă, acest lucru şi, după 20 de ani petrecuţi ca operator de dană în portul Constanţa s-a întors acasă, la Rubla, în satul natal. La începutul anilor '90, când a revenit în sat, acolo mai trăiau doar câteva familii. Între timp, ceilalţi săteni s-au mutat la cele veşnice, iar Constantin a rămas singur pe acel câmp, în căsuţa de chirpici ridicată de părinţii săi, fiind vizitat periodic de sora sa, Elena.

Citiţi şi

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: